Ioan Gyuri Pascu
actor, muzician, 46, Bucureşti
Multă lume se aşteaptă să fiu mereu glumeţ. Dar nu sunt clovnul tuturor. Pot chiar să fiu un tip extrem de enervant. Mă rog, în dimineaţa asta, fiindcă am băut două cafele, e posibil să fiu mai simpatic.
În general, în viaţă, nu e bine să ai prea multe aşteptări - nici de bine, nici de rău.
Un lucru am învăţat: dacă eşti prost dispus la o petrecere, decât să-i prost dispui şi pe alţii, mai bine te cari.
Oamenilor le plac categorisirile, vor să ştie cine e mai tare, cine e mai moale. Eu mi-am scos din vocabular gradele de comparaţie.
Când eram mic, ieşeam pe stradă cu o felie groasă de pâine cu untură şi vecinii strigau după mine "Ai, mă, grijă, că o să-ţi cadă pe picior şi o să ţi-l frângă". Nici acuma nu ştiu dacă oamenii râd de mine că-s mic sau râd că-s amuzant.
Câteodată, e mai bine să fii trist sincer decât să râzi forţat! Dacă pui suferinţa sub preş, când ridici din nou preşul, iese un balaur.
Eu n-am căutat niciodată râsul. A venit singur la mine.
Oamenii nu se simt liberi deoarece caută răspunsuri. Numai că-n viaţă, ca să ai răspunsuri, trebuie să înveţi să pui întrebările.
Libertatea e scrisă în ADN-ul nostru. Eu am fost şi învăţător, şi profesor, şi actor şi m-am simţit la fel de liber ca strungar făcând filete.
Viaţa e o mare lecţie. La modestie cred că am promovat. Mai sunt student la zi la cursul de iubire, la fără frecvenţă la compasiune, iar la răbdare sunt corijent încă, la 46 de ani. Viaţa e un dar, nu o competiţie, cum credem toţi la un moment dat. Acum îmi dau seama că nu sunt cu nimic mai important decât doamna care face pâine sau cea care vinde seminţe la colţ.
Nu cred în coincidenţe. Tot ce se întâmplă este predestinat, fie că e o carte pe care o deschizi şi o frază îţi schimbă viaţa, fie că e o întâlnire providenţială.
Liberul arbitru e cam ca windows-ul. Când faci o alegere între infinitele posibilităţi care există, acea posibilitate accesată deschide deja alte ferestre.
Aş da un anunţ la mica publicitate: "Ofer oamenilor multă înţelegere, răbdare, compasiune şi curaj". Măcar că-i gratis şi sper să se înghesuie.
Îmi place să mă uit la serialele pe care le-am făcut. Nu sunt prea critic, sunt suficient de narcisist ca să fiu îngăduitor cu mine. Când sunt subiectiv, sunt ca Ion Creangă, de mine mi se rupe inima... Aşa că mai bine vine unul din exterior să-mi spună sincer: "Bătrâne, rolul ăla nu prea ţi-a ieşit".
Am renunţat la Divertis, din considerente pur artistice. Nu e uşor după 20 de ani să te rupi aşa, dar trebuie să faci o schimbare, numai în felul ăsta poţi evolua. E un mare curaj să spargi un tipar.
Curajul e primul pas spre libertate. Dar oamenilor le place să se plângă. Nu riscă să schimbe nimic. Şi când te gândeşti că ar putea avea triplu, dacă ar face-o.
Mă temeam de bătrâneţe, acum mă tem tot mai puţin. Când îţi dai seama că spiritul n-are moarte, devii mult mai liniştit.
Familia e o şcoală unde eşti şi profesor, şi elev. Acum copiii sunt din ce în ce mai speciali. Să nu mai credem că modelul nostru e cel mai bun. Pe mine mă enervează groaznic chestia asta cu "tineretul din ziua de azi"...
S-a dovedit deja că, în faţa vicisitudinilor vieţii, forţa femeii e mai mare. De aceea refuz să mai fac comparaţii între femei şi bărbaţi, pentru că o să se supere pe mine misoginii.
Totul vine din teamă: şi gelozia, şi posesivitatea, şi răutatea, şi ura. Medicamentul e unul singur, iubirea necondiţionată. Să te deschizi şi să te dăruieşti fără să ceri nimic la schimb.
Poţi să râzi de orice, dacă nu e un râs trufaş şi dacă ştii să faci diferenţa între sarcasm şi ironie constructivă.
M-aş băga şi eu la un experiment cu sinceritatea radicală. Dar asta e ca aia cu "hai să chiulim cu clasa". Dacă rămâne unul şi te pârăşte la tovarăşa, se duce naibii experimentul.
Cam riscant interviul ăsta al vostru, cu scosul din context. Noroc că nu prea mă mai interesează ce scrie presa...