Cinematograful românesc trebuie să se diversifice

Răzvan Brăileanu: De ce aţi ales să adaptaţi pentru marele ecran romanul Cocoşul decapitat al pastorului sas Eginald Schlattner?
Radu Gabrea: Hotărârea a avut două motive. Primul este importanţa şi valoarea romanului lui Eginald Schlattner, scriitor sas de limbă germană, pe care am intuit-o înainte ca acesta să devină un best-seller: roman tradus în 8 limbi, ultima traducere fiind cea în spaniolă. Romanul este important atât datorită tematicii, cât şi realizării sale. Al doilea motiv a fost dorinţa mea de a-mi relua activitatea într-o cinematografie în care am trăit şi am lucrat mai bine de 20 de ani. Am fost unul dintre puţinii regizori de film veniţi din Est, care au trăit şi lucrat constant în cinematografia de adopţie. Am realizat în Germania filme esenţiale ale carierei mele cinematografice, începând cu Nu te teme, Jacob!, după celebra nuvelă O făclie de Paşte a lui I.L. Caragiale, apoi Un bărbat ca Eva, devenit între timp film cult în Anglia şi SUA, unde rulează şi azi, după 25 de ani de la premiera sa new-yorkeză, fiind discutat şi apreciat în critici elogioase. Apoi, celelalte filme realizate, fie ca autor - serialul de televiziune Nonni şi Manni pentru ZDF -, fie ca regizor - Ein Unding der Liebe / Ciudatele urmări ale dragostei), Călătorie surpriză, o coproducţie franco-germană tot pentru ZDF, sau Rosenemil, o evocare a Berlinului din "Belle époque".

R.B.: Pastorul Schlattner a văzut filmul Cocoşul decapitat?
R.G.: Da, şi i-a plăcut extraordinar. A scris că l-a văzut printre lacrimi şi că nu ar fi făcut niciodată o versiune mai bună ca asta pentru scenariu. Acolo unde a fost de faţă la prezentarea filmului, la Sibiu, la Bonn, la Graz, la Viena, le-a recomandat spectatorilor să uite cartea şi să vadă filmul, pentru că reprezintă esenţa a ceea ce-i mai bun în carte. El a fost şi este entuziasmat de această filmare.

R.B.: Aţi colaborat cu el la scrierea scenariului?
R.G.: Nu, absolut deloc. Niciun moment. De fapt, nici nu s-a amestecat. A fost foarte domn. A zis: "Domnule, eu nu mă bag" şi a folosit o comparaţie: "Eu nu-i spun birjarului cum să conducă trăsura". Şi avea dreptate, de fapt.

R.B.: Acţiunea din Cocoşul decapitat şi din următorul dumneavoastră film, Călătoria lui Gruber, se petrece în anii '40 ai secolului trecut. De ce v-aţi aplecat cu insistenţă asupra perioadei celui de-al doilea război mondial?
R.G.: Una dintre temele de predilecţie ale filmelor mele este legătura dintre destinul individual, cu dramele şi complicaţiile sale, şi istorie; în ce fel se ciocnesc şi, mai ales, ce urmări au aceste ciocniri. Anii '40 au fost în România ani de frământări deosebite, care au marcat destinul ţării şi al oamenilor de pe aceste meleaguri pentru aproape 70 de ani. Tocmai această parte a istoriei româneşti este plină de confuzii, neclarităţi intenţionate sau reale şi multe, multe neadevăruri. De aceea, cred că e de datoria mea să încerc să le clarific astăzi. Mai ales că, printr-unul dintre filmele mele, serialul Urmărirea, am contribuit la răspândirea unor "false mituri", lucru pentru care mă simt şi astăzi responsabil. E adevărat că celelalte filme ale mele din România s-au străduit să spună adevărul, dar au şi plătit pentru asta: Prea mic pentru un război atât de mare, film apreciat în Europa, selecţionat la Quinzaine des Réalisateurs la Cannes în 1971 şi premiat la Locarno, a fost substanţial alterat de cerinţele autorităţilor, ca şi Dincolo de nisipuri, oprit personal după o proiecţie privată de familia Ceauşescu în 1974, cu o zi înaintea premierei oficiale, scos în premieră cu o bandă sonoră mutilată, selecţionat totuşi la Cannes în 1974.

În plus, sunt şi anii copilăriei mele. Prima "imagine" clară care mi-a rămas este aceea a unei imense crăpături în tavan... Am aflat mai târziu că era vorba de cutremurul din 1940, când s-a prăbuşit Carltonul.


Un calcul delicat între câştiguri şi pierderi artistice

R.B.: Cum aţi obţinut banii necesari finanţării acestui film?
R.G.: Plecând de la tema filmului şi mai ales ca urmare a activităţii mele în cinematografia germană de mai bine de 20 de ani, scenariul scris de mine a ajuns mai uşor la destinatarii cu posibilităţi de finanţare importante, reuşind să stârnească interesul televiziunilor germane (Televiziunea Bavareză, apoi Arte), al ORF - Televiziunea Austriacă, precum şi al unor producători importanţi, ca Arno Ortmair - Germania, Dieter Pochlatko - Austria sau László Kántor - Ungaria. În cinematografia germană, contactele mi-au fost mult uşurate. Cu toate acestea, a fost un drum lung, intens şi sigur că a fost implicit legat şi de munca la scenariu, care a avut foarte multe versiuni. Principala problemă a fost aceea de a găsi un compromis între o dramaturgie strictă, accesibilă a unei producţii TV şi libertăţile unei producţii exclusiv sau primordial pentru cinematograf. A fost un calcul delicat între câştiguri artistice sau pierderi, sau renunţarea la proiect, pentru că, fără televiziuni, filmul n-ar fi putut fi finanţat. Bugetul strâns din 4 ţări (din care România are cam 27% - o contribuţie importantă de 30% a SRTV şi 60% din partea CNC) este un buget mijlociu pentru un film de această categorie, dar, fără sprijinul final al EURIMAGES, care a venit doar cu câteva zile înaintea intrării în producţie, filmul nu s-ar fi putut realiza.

R.B.: Actorii din film sunt, în marea lor majoritate, nume necunoscute cinefililor români. Cum i-aţi ales?
R.G.: Cei 4 eroi sunt la vârsta adolescenţei în poveste. Acţiunea se desfăşoară pe un parcurs de 4 ani, vârstele eroilor pornind de la 12 şi terminându-se la 16 ani. Filmul, povestit într-o retrospectivă, a permis distribuirea în cele 4 roluri principale a unor actori tineri care, cu excepţia Alicjei Bachleda, din rolul Giselei, sunt debutanţi în film: David Zimmerschied (Germania) în rolul lui Felix Goldschmidt, Ioana Iacob (România) în rolul Alfa Sigrid Binder şi Axel Moustache (România) în rolul Hans Adolf Bediner.

Pentru toate rolurile secundare şi episodice ale celorlalte personaje de vârsta eroilor am făcut un casting intensiv, care s-a întins pe aproape 2 ani. Evident, o contribuţie deosebită o au şi actorii profesionişti distribuiţi, precum Dorel Vişan şi Victoria Cociaş din partea română, ca şi Oliver Strizl şi Juergen Brueckner sau Werner Prinz din Austria sau Agi Margitai din Ungaria.

R.B.: Ce ne puteţi spune despre echipa cu care aţi lucrat la fimări?
R.G.: A fost o echipă mixtă, din cauză că a fost un film făcut de 4 ţări. Am avut oameni mulţi din România, pentru că am filmat aici, dar am avut şi actori germani, operatorul şi echipa de la cameră au fost austrieci, am avut un coregizor austriac, Marijan Vajda, care m-a ajutat foarte mult la lucrul pe platou. Tot post-sunetul s-a făcut în Germania, deşi inginerul de sunet a fost Constantin Fleancu, de la noi, care a făcut o treabă excepţională. Scenograf a fost fratele meu, Florin Gabrea, care, alături de Svetlana Mihăilescu, au avut o enormă contribuţie la felul cum arată vizual filmul, Florin având în plus avantajul de a fi şi un fel de "ciuca bătăilor", pentru că a fost foarte strâns la pungă: deşi am avut un buget destul de mărişor, a fost totuşi greu să ne încadrăm în el, din cauza complexităţii filmărilor. Evident, nu poate fi ignorată muzica lui Thomas Osterhoff, care, după părerea mea, ridică enorm filmul. Thomas a văzut un "rough cut" şi a fost atât de entuziasmat, încât, deşi compozitor cu palmares în Germania, s-a supus unui examen greu, trimiţându-mi nenumărate "probe" ale compoziţiilor sale. De altfel, când am ajuns la München, la ARRI, unde urma să mixez filmul, am fost întâmpinat cu entuziasm de cei 8-10 monteuri şi ingineri de sunet care lucraseră la film şi am aflat atunci că mulţi o făcuseră aproape voluntar, atât de mult le plăcuse filmul.

R.B.: Unde aţi filmat?
R.G.: Am filmat la Făgăraş, Sibiu, Mediaş, Agnita, pe malul Cibinului, la Tălmaciu, unde am făcut ştrandul şi plaja, la Cârţa, unde este un bac de aproape de 100 de ani.

R.B.: Aţi întâmpinat greutăţi la filmare?
R.G.: În mod normal, întotdeauna sunt multe peripeţii. De exemplu, în materie de vreme, când filmam copiii cu barca pe Olt, o secvenţă grea, s-a iscat un vânt dintr-o dată, în contra Oltului, şi au apărut pe Olt nişte valuri ca la mare, despre care mi-au spus după aceea localnicii că nu mai ţineau minte de când nu mai văzuseră aşa ceva. Exact când am început filmarea au apărut valurile şi când am terminat s-a oprit şi vântul. Deci, a fost un ajutor de undeva de sus.

R.B.: Ce ecouri aţi primit, din partea criticii şi a juriilor de la festivaluri?
R.G.: Cronicile în Viena şi în România, unde filmul a avut premiera până acum, sunt foarte bune. Cred că există în România pentru acest film un interes foarte ridicat din partea televiziunilor şi a presei scrise. Criticii de prestigiu, ale căror opinii le apreciez, ca de exemplu Alex. Leo Şerban, au scris foarte bine. În rest, sunt acum în mijlocul unei caravane cu care prezint filmul în ţară. Ecourile şi răspunsul publicului sunt extraordinare. Asta e pentru mine cel mai important lucru. Despre această caravană vom face un film documentar, care va ilustra impactul filmului asupra publicului din România. În Austria au fost cronici excelente, apoi filmul a rulat la mai multe festivaluri şi a obţinut şi Menţiunea specială a juriului la Festivalul Filmului Istoric de la Roma/Alatri, a rulat în competiţie şi în SUA la Tiburon, apoi la Ierusalim, la Mons. Efectul şi rezonanţa au fost extraordinare. La Ierusalim, de pildă, unde m-am dus cu o oarecare strângere de inimă, a fost o primire entuziastă, mai ales din partea tinerilor de 18-22 de ani. Aici s-au făcut asemănări între dispariţia saşilor şi cea a evreilor din România, şi unii, şi alţii "vânduţi" de Ceauşescu cu bucata. La Mons, în Belgia, prezenţa lui Claude Lelouch personal, proiectându-şi ultimul film în sala alăturată, nu a influenţat câtuşi de puţin numărul de spectatori ai Cocoşului... Sala în care rula filmul nostru a fost arhiplină, vizionarea terminându-se cu aplauze şi aprecieri de tipul "superb", "magnifique" etc.


M-am adaptat mai greu la întoarcerea în România decât la plecarea în Germania

R.B.: Aţi emigrat în Germania în 1974. V-aţi întâlnit acolo cu saşi care au plecat din România?
R.G.: Destul de puţin. Nu am fost în mediile în care au circulat saşii. Am rămas în mediile cinematografice germane. Sigur, m-am întâlnit cu unii care au plecat din România, cum ar fi, de exemplu, cântăreţul Peter Maffay, care este născut în Banat, sau, bineînţeles, cu foşti prieteni ai mei, cum ar fi actorii Nicolae Woltz şi Emmerich Schäffer, care la vremea respectivă mai trăia, Ovidiu Schumacher, care a jucat de altfel în Cocoşul decapitat, într-o reluare spectaculoasă a carierei.

R.B.: Cum a fost când v-aţi întors din Germania?
R.G.: N-a fost uşor. Am venit din Germania întâi şi-ntâi întâmplător, pentru că nu voiam să vin deloc. După aceea am venit cu afaceri, cu nişte americani care voiau să facă posturi de radio. A fost foarte complicat, în 1994-1995. Atunci era foarte mare vânzoleală în media, se dădeau licenţele pe cârnaţi, pe bere şi pe alte treburi. Deşi am avut o echipă foarte bună, n-am putut să iau decât cinci licenţe nesemnificative, împrăştiate prin ţară, mici, de FM, aşa că americanii au plecat. După aceea, m-a rugat Ion Caramitru să fac o Lege a cinematografiei, care a apărut în 1997. Bazele ei funcţionează şi astăzi şi îi ajută pe tineri să facă film, ceea ce mă bucură foarte mult. De atunci am rămas în ţară mai mult. Nu a fost uşor, trebuie să spun. Nu m-au primit toţi cu braţele deschise. M-am adaptat mai greu la întoarcerea în România decât la plecarea în Germania. Ostilitatea cu care m-au primit unii dintre ei a fost mai mare decât ceea ce am simţit eu când m-am dus în Germania prima dată.


Filmele nu se finanţează din bugetul de stat

R.B.: Dacă ar fi să iniţiaţi acum Legea cinematografiei, ce aţi schimba faţă de varianta din 1997?
R.G.: Legea se perfecţionează şi acum în materie de detalii. Detaliile sunt perfectibile, sunt discutabile, s-au schimbat pe parcurs, după interesele mai mult sau mai puţin ale fiecăruia. Grupurile au avut diverse interese. E foarte greu să pui sub pălărie interese care sunt extrem de divergente. Tinerii au interese total opuse faţă de cele ale bătrânilor şi s-a încercat să se găsească o soluţie. Partea de aplicabilitate, mai ales regulamentul, nu mai aparţin legii. Aş face exact la fel elementele fundamentale ale legii. De curând a fost aici o delegaţie din Bavaria, care are un sistem de subvenţionare foarte vechi şi serios, foarte mare ca sumă. Au fost fascinaţi de prevederile legii noastre şi mai ales de faptul că legea nu apelează în nici un fel la bugetul de stat. Fondul cinematografic, care a fost înfiinţat atunci, în 1997, se alimentează exclusiv de la clienţii care folosesc filmul într-un fel sau altul, adică de la Coca-Cola, Tuborg ş.a.m.d., prin intermediul advertisingului. Deci nu sunt filme din banii noştri, nu sunt bani publici, nu sunt din bugetul de stat, ci sunt bani privaţi, care sunt introduşi în cinematografie prin această cotizaţie, impusă de Legea cinematografiei.

R.B.: Aţi realizat în ultima vreme şi documentare. Cum e trecerea de la acest gen la filmul artistic şi invers?
R.G.: Şi un gen, şi celălalt sunt tot filme. Nu cred că e o diferenţă, decât în modul concret de lucru, o diferenţă mai degrabă tehnică, aş zice. În ultimul timp am avut mari satisfacţii cu filmele documentare. De aceea am hotărât să ies pe piaţă cu un spectacol coupé, din două filme de 52 minute, Moştenirea lui Goldfaden şi Rumenye! Rumenye!, sub titlul Două filme cu muzică. Sunt foarte curios cum o să meargă acest experiment la publicul nostru.

R.B.: Cum vedeţi evoluţia cinematografului românesc, atât ca subiecte abordate, cât şi ca număr de filme, în ultimii ani?
R.G.: Cinematograful românesc, în evidentă ascensiune pe plan internaţional şi, mai nou, şi pe piaţa internă, trebuie să înceapă să se diversifice. Filmele de gen sunt absolut necesare. Numai cu ele se creează o industrie cinematografică stabilă şi de succes. René Clair spunea despre cinematograf: "acesta este automobil şi poem în acelaşi timp...". Parafrazându-l, aş putea spune: "cu poezia stăm extraordinar, dar n-avem nici măcar o Dacie veche". Deci...


Căutarea este motorul unei naraţiuni

R.B.: Ce ne puteţi spune despre următorul dumneavoastră film, Călătoria lui Gruber?
R.G.: A fost gândit iniţial ca o povestire inspirată din romanul Kaputt al scriitorului italian Curzio Malaparte, într-o versiune a scenariului scrisă de Eugen Uricaru. Cercetările mai adânci în jurul evenimentelor petrecute la Iaşi, realizate de Răzvan Rădulescu, au dus la un scenariu excepţional, scris de acesta împreună cu Alexandru Baciu. Povestea îl are pe Malaparte în centrul acţiunii, dar se referă la alte aspecte inedite sau, în orice caz, aproape necunoscute până acum ale realităţii, ducând la un film de mare forţă, "zguduitor", după cum spunea ziaristul şi regizorul new-yorkez Moshe Yassur, într-o avancronică a filmului apărută în ziarul Realitatea Evreiască.

La sugestia lui Răzvan Rădulescu, m-am îndepărtat de roman. Povestea este aproximativ aceasta: Malaparte, bolnav, ajunge la Iaşi şi caută un doctor evreu numit Gruber. În căutarea acestui doctor descoperă nişte lucruri îngrozitoare. Filmul are un dialog şi scene foarte puternice şi beneficiază de clasica şi extrem de eficienta dramaturgie filmică: căutarea, care este motorul unei naraţiuni. Malaparte îl caută pe Gruber. Şi vor vedea spectatorii cum găsirea lui Gruber este foarte complicată, plină de surprize. Şi acest film, aflat în faza finalizării, va avea premiera în acest an.

R.B.: La ce alte proiecte lucraţi acum?
R.G.: Am mai multe proiecte: printre ele, un film după cartea lui Schlattner, Mănuşile roşii; pregătesc un scenariu după cartea Gabrielei Adameşteanu, Întâlnirea, un roman excepţional, care mă interesează foarte mult şi sper să iasă un film foarte bun când va fi gata. Sper să reuşesc să lucrez împreună cu autoarea la scenariu.


Radu Gabrea s-a născut în 1937, la Bucureşti. Ph.D. în Comunicaţii Sociale la Universitatea din Louvain-la-Neuve, Belgia. Lucrarea sa de doctorat, Werner Herzog and the German Medieval Misticism, a fost publicată de editura L'Age d'homme din Lausanne. "Această carte este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase cărţi de cinema scrise vreodată." (Henri Agel - Positif);
1972-1974 - Profesor asociat la ATF;
1997-1999 - Preşedintele CNC, unul dintre iniţiatorii Legii 67/1997, care reprezintă baza pentru legislaţia naţională din domeniul cinematografiei.
1969 - Debutează cu filmul artistic Prea mic pentru un război atât de mare, după un scenariu de D.R. Popescu (film premiat la Locarno - 1970, prezentat la Avignon, Manheim, Quinzane des Réalisateurs - 1971; "Un mare talent de cinema" - Journal de Genève);
1970 - Urmărirea, primul serial TV din România (7 episoade a câte 52 de minute), vândut în Suedia, Germania, Canada;
1973 - Filmul Dincolo de nisipuri a fost interzis de Ceauşescu personal. A fost foarte alterat, în special sunetul. După conflictul cu şeful statului, regizorul decide să se mute în Germania, ţara de origine a mamei sale;
1974 - Dincolo de nisipuri este prezentat la Cannes la Quinzane des Réalizateurs ("Cel mai important film românesc al anilor '70" - Mira and Antoin Liehm, UCLA Press, Los Angeles);
1981 - Realizează, în calitate de regizor, coscenarist şi coproducător, filmul artistic Nu te teme, Jacob!, adaptare după O făclie de Paşte de I.L. Caragiale. Împreună cu filmul Mephisto al lui István Szabó, Nu te teme, Jacob! este considerat "cel mai bun film german vizionat în Berlin" (Louis Marcorelles - Le Monde). Filmul este prezentat la mai multe festivaluri europene şi la Telluride, SUA. Timp de opt ani a fost prezentat în deschiderea festivalurilor de film pentru evrei din America;
1984 - Este regizor şi coscenarist al filmului Un bărbat ca Eva. Conceput ca un tribut adus marelui regizor german R.W. Fassbinder, filmul a fost considerat "o capodoperă care strigă să fie văzută" (Sunday Telegraph - Londra), "un omagiu care-ţi îngheaţă sângele în vene" (Vincent Canby - New York Times). Filmul a fost prezentat la Londra, New York, San Francisco şi pe alte ecrane timp de săptămâni întregi, fiind considerat chiar şi astăzi unul dintre cele mai importante filme pentru fanii Fassbinder din SUA, Anglia sau Germania. Actriţa Eva Mattes câştigă Premiul Festivalului European de Film pentru cea mai bună interpretare;
1985-1986 - Coscenarist pentru serialul TV Nonni, realizat pentru ZDF (13 episoade);
1986 - Regizează Straniul obiect al iubirii, film de televiziune, în 2 părţi a câte 132 minute. Rating 20% la ZDF pentru ambele părţi;
1987 - Coscenarist şi regizor al filmului de televiziune După-amiaza surprizelor, realizat pentru ZDF;
1989 - Regizor şi producător al filmului artistic Secretul peşterii de gheaţă;
1993 - Scenarist, regizor şi producător al filmului artistic Rosenemil;
1994 - Coproducător al filmului artistic Sub semnul iubirii, realizat împreună cu SATEL FILM, Viena;
1994 - Scenarist şi regizor al filmului de televiziune Summit Conference, TVR 1;
2000 - Regizor al documentarului Struma (2 episoade a câte 45 minute), cu un scenariu de Stelian Tănase - Premiul Special la Festivalul Internaţional de Film de la Ierusalim 2001;
2000 - Regizor şi coscenarist, împreună cu Răsvan Popescu, al filmului artistic Noro;
1994-2004 - A pus în scenă Maria Callas, la divina, după piesa celebră Master Class de Terrence Mc Nally. Piesa s-a bucurat de un succes deosebit, cu Victoria Cociaş în rolul principal, la Washington, New York, Sydney, Canberra, Melbourne, Tampere şi Helsinki;
2004 - Regizor al documentarului Moştenirea lui Goldfaden - premiul UARF pentru regie.
2004 - Premiul de carte de cinema - Werner Herzog şi mistica renană, versiunea în limba română;
2005 - Regizor al documentarului Itzik Manger, povestit de Arie Laish;
2006 - Regizor şi scenarist al documentarului Rumenye! Rumenye! (partea I);
2006 - Regizor, scenarist şi producător al serialului TV 1.000 de feţe în 7 decenii;
2007 - Regizor, scenarist şi producător al filmului Cocoşul decapitat;
2008 - Regizor şi producător al filmului Călătoria lui Gruber, după un scenariu de Răzvan Rădulescu, Radu Gabrea şi Eugen Uricaru;
În pregătire: partea a II-a a documentarului Rumenye! Rumenye! (regizor, scenarist, producător) şi Concert la Biserica Neagră (regizor, scenarist, producător).