Endless Rain

Nu ştiu de ce mi-a revenit în minte, apropo de fericire, imaginea celor doi tineri pe malul mării, jucând şah pe două şezlonguri albe. Unul e de alb, altul e de negru. Şi hainele lor, la fel. E seară, pescăruşii caută mâncare, zgomotele se răresc. Sunt spectator pasiv la această întâmplare, o întâmplare despre care nu am mai scris. Astăzi, Omul despre care vorbesc respiră şi cântă la o aruncătură de băţ distanţă de locul în care scriu. Durata dintre cele două momente subîntinde cam 3 ani, iar peste 4 zile mă voi despărţi din nou de cei doi tineri care mi-au fost alături aproape 4 ani. Subiectivisme care nu interesează pe nimeni, veţi spune. Şi totuşi, mi-ar plăcea să pot scrie ca Virginia Woolf, deşi ce a scris ea nu am putut citi.

N-am vrut să cred, dar e adevărat că oamenii încep să-şi piardă farmecul dacă se lasă cuprinşi de nevoi şi devin revendicativi. Ceva din ei se strică, aşa cum se întâmplă cu mecanismul unei păpuşi care nu mai vrea să meargă. Uite-aşa te trezeşti cu telefoane în miez de noapte, în care-ţi cântă o chitară uşor dezacordată pe care nici tu nu mai vrei s-o auzi, în schimb stai la computer şi scrii despre ea şi despre vocea care-o însoţeşte, care pare că a încetat să mai fie a bărbatului pe care-l iubeşti. Totul încetează în acest moment, în care ochii se deschid asupra realităţii pe care o ai în faţă: el se simte puternic pentru că a aflat despre sine lucruri pe care le ştia deja şi care, prin oglinda ta, devin slabe prin comparaţie cu modelele lor ideale. Nici nu mai ştii ce să zici şi dacă ai zice ceva, de bună seamă că vocea chitării uşor dezacordate - să fie de vină difuzorul prost al telefonului mobil? - te va fi contrazis, într-un acces de bună-cuviinţă:
- Vreau să citesc, să cânt, să mă distrez! a spus Omul, când s-a eliberat de sclavie. Să mă distrez, să mă distrez, să mă distrez!

Life is NOT a box of chocolates, i-aş fi replicat Omului, contrazicându-l pe Forrest Gump. Cei care caută plăcerea rămân pe lumea cealaltă cu o sumă de orgasme de care nu mai are nevoie nimeni, de care doar ei îşi aduc aminte. Dacă e să vorbim de egoism, atunci acesta e egoismul suprem - orgasmul solitar, chiar şi atunci când încetează să mai fie actual. În felul ăsta nu eşti niciodată singur, ai pus "la păstrare" tot atâtea motive de a te simţi bine.

U2 au o piesă care se numeşte Numb. Locomotiv GT, o piesă care se numeşte Endless Rain. Între una şi alta, între Om şi om, aştept dimineaţa. Omul zice că e ratat, mie îmi trebuie un om. Fără majuscule, fără majuscula pe care dorinţa - şi deci, egoismul? - o dă nevoii mele. Mecanismul păpuşii refuză să pornească. Refuz să mă mişc. Stau încremenită aici, în locul în care străzile şi-au pierdut numele, şi încerc să găsesc drumul spre casă.
- Înainte să mă cunoşti, cum arătau e-mail-urile tale?
- Nu mai ţin minte, i-am răspuns. Iar acum se apleacă în faţa unei realităţi care refuză. Slabi sunt cei care rămân, care nu spun NU atunci când trebuie.
- Acum cânt, da? Vorbim mai încolo!

Şi orele au trecut, între somn şi trezie. S-a făcut dimineaţă, ploaia nu a încetat, iar omul, cu amintirile sale, nu s-a arătat. N-aveam cum şti că amintirile astea nu se construiesc singure.

Life is NOT a box of chocolates!