Omul fără amintiri

Se oprise în faţa unei fotografii în ramă neagră, aflată într-unul din colţurile sălii de expoziţie. Din ea o privea mustrător un bărbat cu ochii albaştri. Ţinea o ţigară în colţul gurii, iar privirea îi cobora în diagonală spre obiectiv şi nu lăsa loc de interpretări:
- Ţi-am zis să încetezi cu fotografiile! părea a spune el.

Pe fundal se ghicea un oblon vechi şi delabrat, semn că fotografia fusese făcută în timp ce bărbatul stătea pe pervazul unei ferestre.

Studie atent fotografia. Se concentră mai întâi la privirea acvilină, apoi la buzele strânse în jurul ţigării neaprinse. Figura bărbatului trăda o încăpăţânare ieşită din comun. Singurul amănunt aparent nelalocul lui era părul în dezordine care-i acoperea fruntea.
- Cum or fi arătând amintirile acestui om? se trezi întrebându-se pe sine. Nu putea ghici nimic îndărătul ochilor, nimic pe obrajii plini. Nu reuşea să-şi dea seama ce muzică ar fi ascultat, ce preocupări ar fi avut, ce va fi făcut mai departe de momentul în care fusese făcută fotografia. Nici măcar nu ştia cum îl cheamă, nici dacă privirea aceea vorbea despre azi sau mâine sau vreo altă zi din trecut. Titlul fotografiei spunea doar atât: Omul fără amintiri.

Dintr-o dată, îşi dădu seama că mai văzuse undeva privirea asta, duritatea şi siguranţa cu care părea a da totul deoparte.
- M-a prins bine în fotografie, nu-i aşa? se auzi o voce din spatele ei. Fata se întoarse şi dădu cu ochii de personajul din fotografie, acum mult schimbat: alte haine, tuns, bărbierit îngrijit, cu ochelari. Privirea era singura care rămăsese la fel.
- Nu ştiu... răspunse fata. Nu judec după aparenţe. Se prea poate să fi avut o zi proastă, atunci.
- Da? Cu toţii avem zile proaste, chiar şi oamenii fără amintiri, şuieră el, mijind ochii către tânăra care-l privea tăcută.

În faţa acelei fotografii, prezentul şi trecutul, sub chipul Iuliei şi privirea aspră a domnului Gray, se reîntâlniseră fără să ştie.