Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Asia cu muson şi fără


Iulia Alexa

02.09.2008
Dilema Veche, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe aeroportul din Siem Reap, odată coborît din avion te loveşte căldura. Nimic nou, toată lumea venită dintr-acolo vorbeşte despre ea, pentru că are aproape o consistenţă de corp fizic solid. E grea, umedă, îţi presează pielea ca o haină mare. M-am întrebat mereu cum receptează exoticul cineva obişnuit cu exotismul. Să zicem că de tînăr ai fost obişnuit să călătoreşti în locuri care nu seamănă deloc cu al tău, cel de baştină. Te mai miri? Sau o ţară bizară precum Cambodgia reprezintă doar un altceva administrativ, bun de bifat pe harta călătoriilor. (Am făcut, cu ocazia călătoriilor mele în Asia, o tipologie a turistului: cel care bifează, cel care se informează şi vizitează la faţa locului ce a printat acasă, cel care se fotografiază, cel care merge la shopping, turistul de oraş - genul business. Dar asta este altă discuţie, interesantă, zic eu, pentru a depista toate încrengăturile.)

Pasul doi este vama: funcţionari scunzi, negricioşi şi distanţi: durează cam 20 de minute să treci dincolo. Încerci să pari un european indiferent, obişnuit cu formalităţile vamale de peste tot din lumea asta mare. O necesară mică plictiseală... De fapt, ceva nu e în regulă cu paşaportul unuia dintre membrii grupului. Agitaţie, este chemat directorul aeroportului. În final, după pertractări misterioase i se acordă viza. Uuuf. Te gîndeşti că ceva din militarismul temutelor regimuri asiatice subzistă încă, solidificat, în subconştientul funcţionarilor.

Afară ne aşteaptă ghidul. Are în jur de 40 de ani, e numai zîmbet şi transpiraţie, are fiecare deget acoperit de cîte un inel "de aur" şi vorbeşte destul de bine engleza. Domnul Tin'H ne conduce la Hilton Siem Reap. Adică din Purgatoriu am ajuns în Rai. E răcoare, sîntem aşteptaţi cu ceai foarte dulce cu gheaţă, în lobby e un pian foarte mare, pe tavan se rotesc fără încetare paletele enorme ale ventilatoarelor. Se aude, discret, Frank Sinatra. Isuse, cum trebuie să fi fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial! Mă îmbăt rapid cu ceai rece, închid ochii şi mă visez o aristocrată franţuzoaică. Sîntem în 1943, mă numesc Alice, sînt o frumuseţe blazată de 25 de ani şi sînt îndrăgostită de un american însurat. Cumpăr fructe locale şi fac o provizie de modele de sarong din pieţele din Siem Reap pentru prietene. Plănuiesc să fac o psihanaliză atunci cînd mă voi întoarce la Paris.

Cer un Martini rece şi încerc să nu pierd hipnoza. Avem un program plin: la ora 21 cina cu Richard Cheng, amicul lui BogdanNotă. E un chinez fabulos de bogat care trăieşte la New York, Hong Kong, Macau şi în alte cîteva zeci de oraşe în care deţine hoteluri şi unde banii sînt atît de mulţi, încît devin o abstracţie cosmică. E mic, plinuţ şi se comportă cu modestie. Sîntem un grup de jurnalişti din România, prietenii lui Bogdan sînt şi prietenii săi. Este onorat să ne ospăteze. Se retrage într-un colţ, ne lasă să ne mirăm de mîncare (o cină chinezească obişnuită are în jur de 12-13 feluri). La plecare, bramburiţi de atîtea proteine (supa de carapace de ţestoasă mi-a căzut mai greu), mai trebuie să facem faţă unei vizite de protocol prin hotel. Admirăm puţin cam prea sonor mobilierul greu, din lemn de tek masiv, care panotează toate colţurile ("Asia are oroare de vid" - ar fi spus George Călinescu), primim tradiţionala eşarfă khmeră şi ne rugăm să ajungem mai repede la Hilton. Drogaţi de oboseală şi mîncare, dormim pînă la următoarea aventură: Angkor Wat.


Trepte roase către cer

Angkor este... enorm. Sînt lucruri pe lumea asta care scot din om rezerve nebănuite de prostie. Incapacitatea comentariului, a ideii, a unei sinapse cît de cît originale. Angkor Wat a fost, pentru mine, acest gen de stimul revelator. Este considerat cel mai mare complex religios din lume. Este de o frumuseţe inhibantă, copleşitoare, amuţitoare. A fost construit în secolul al XII-lea de către regele Suryavarman al Doilea. Este un templu dedicat lui Vishnu. Arhitectura lui reproduce cosmosul, în viziunea religiei hinduse. Turnurile din centru, decorate cu celebri bulbi de lotus, reprezintă muntele Meru, casa zeilor. Mă urc şi eu pe unul dintre pereţii templului. Fiecare latură a fiecărui perete are trepte. Pentru că Angkor este locul unde urci către ceruri, evident. În fine, este o ascensiune foarte provocatoare trupeşte. E greu mai ales să cobori, treptele fiind roase şi foarte abrupte. Adică periculoase. Dar nu te poţi abţine să nu imiţi hoarda de japonezi mici şi high tech, mişunînd după experienţe mici şi multe. Sînt nenumăraţi. Iar oamenii, în mulţime, acţionează sinergic. Cînd vezi lumea, la scară mai mare, îţi dai seama de potenţialul tău de atom social, de fiinţă decerebrată spontan, acţionînd odată cu valul.

Am o bruscă emoţie de mîndrie ariană: un grup de adolescenţi cambodgieni mă opresc şi îmi cer să stau la poză cu unul dintre ei. Sînt "bitiful". Mă pozez cu toţi băieţii şi meditez fertil asupra noţiunii de frumuseţe. O simplă funcţie a diferenţei. Mă plimb în sus şi-n jos prin Angkor. Nu am pic de pietate. Nici alţii nu au. Din cînd în cînd, trecînd prin coridoare succesive, dau peste cîte o călugăriţă bătrînă şi cheală, care murmură în obscuritate rugăciuni. Mirosul de lumînări aromatice se împleteşte omenesc, preaomenesc, cu cel de urină. După o oră nu mai suport căldura. Mă întorc, sleită, la maşina cu aer condiţionat. Mă mai dezmeticesc un pic din narcoza tropicală cînd, la urcare, un bărbat slab cu o fetiţă în braţe mă abordează: "Want daughter?".


Zile birmaneze

O ţară atît de frumoasă încît pare ireală. Myanmar e un decor de film. Este o fostă colonie britanică, motiv pentru cîteva derive identitare şi toponimice. Nu se mai numeşte oficial Birmania (George Orwell ar fi scandalizat), ci Myanmar, capitala nu se mai cheamă Rangoon, ci Yangoon. Este ieşirea către mare a Marii Chine, ca atare regimul militar de la Yangoon beneficiază de protecţia vecinului puternic din nord. Inepţia liderilor miliari e ceva de necomentat: refuzul de a accepta ajutoare internaţionale în cazul recentului dezastru natural vorbeşte de la sine. Cînd avionul coboară către Yangoon, amuţeşti contemplînd cele cîteva sute de temple de pe cîmpia Bagan. Îţi vine să te închini simţind în aer atîta religiozitate.

Ţara aceasta are un farmec crepuscular. În Myanmar culoarea emoţiilor e arămiul. E o permanentă toamnă fierbinte. Dacă prinzi musonul, melancolia se nuanţează infinit şi infinitezimal. Zile la rînd de ploaie grea, continuă, caldă, ca o apocalipsă lichidă. Pare că nu se mai termină. Străzile prost asfaltate se inundă, maşinile vechi se îneacă lent. În Yangoon autobuzele sînt toate din anii '50-'60, nu au geamuri şi sînt pline pînă la refuz. Locuitorii ţin inutile umbrele de bambus deasupra capului şi îşi suflecă sarongul ca să sară peste bălţi. Par timizi şi cumva desprinşi de condiţia lor. Se mişcă mai departe către serviciu sau şcoală, dar cu indiferenţă. După thailandezi, maeştri ai zîmbetului turistic, birmanezii sînt renumiţi pentru blîndeţea lor. Femeile (chiar şi orăşencele) poartă obrajii vopsiţi cu alb.

Cînd plouă, la Yangoon trebuie să iei o pauză. Din orice. Ideal este să-ţi permiţi să stai la The Grand Hotel, un vestigiu splendid al epocii coloniale. Sobrietate englezească de secol XIX: lambriu şi mobilier sculptat, din tek, închis la culoare. În lobby, o localnică interpretează Brahms la pian. Accesoriile camerelor sînt din inox perfect lustruit, tacîmurile cu care mănînci sînt din argint. Vei dormi în aşternut de bumbac indian. Să fii turist bogat la Yangoon e pe aproape cu a fi maharajah. Noi dormim la Governor's Residence. Nume sugestiv. Luxul impus de managementul belgian mă blochează. Simt că aici am un statut pe care nimic din mentalitatea mea egalitaristă nu-l integrează. Între lobby şi maşina cu care venim e un spaţiu biciuit tare de ploaie. O baltă enormă. Unul dintre angajaţii hotelului se oferă să mă poarte în braţe. Refuz, cu uimire şi umilinţă, şi o iau, temerar, prin baltă.

Testul meu pentru experienţe minunate rămîne reveria. Dacă reuşesc pe undeva să ies din timp, atunci locul trebuie să fie extraordinar. Mi s-a întîmplat aici, în Birmania, în Cambodgia şi în Laos. La Governor's Residence din Yangoon, atunci cînd e muson, poţi să stai pe terasă, să priveşti enormii crapi aurii din bazin (singurii care par că se îngraşă sub ploaie), să savurezi un trabuc de import şi să te crezi latifundiar. Sau, mă rog, căpitan în marina regală. Singur, obosit şi fără stare, emoţionat numai de vîrsta tot mai mică a gazdelor din bordelurile asiatice. Viaţa e crudă, iar musonul e un interminabil atentat la sănătatea psihică, o tortură slabă, dar continuă.

Vizitarea fără papuci (căci, cum bine ştiţi, într-un templu buddhist trebuie să te descalţi) a celui mai important monument religios din Yangoon, pe o ploaie chinuitoare, m-a secătuit de puteri. Shwedagon Pagoda este strivitoare. Imaginaţi-vă un templu cît un deal foarte înalt. Apoi populaţi-l cu zeităţi din ghips şi aur cu braţe verzi, toate concurînd în dimensiuni. Kitschul religios asiatic este o naturală manifestare a pietăţii. Un popor sărac a emanat un edificiu enorm cu acoperiş turnat în aur şi acoperit cu cîteva diamante, cu lifturi interioare, gresie de diverse culori şi modele, multe nişe şi camere de rugăciune tapetate cu poze din perioada construcţiei. Pare o mişcare de contracarare în spaţiu a bisericii protestante din centru. Totul e trecător, dar vestigiile trecerii trebuie să fie impresionante. Altfel, neantul e realmente prea... evident. Statuile zeităţilor animiste se aglomerează în grupuri simetrice în fiecare colţ. Au cele mai ciudate înfăţişări. Provocarea de a reprezenta cu orice chip nereprezentabilul a dat rezultate fabuloase. Las o ghirlandă parfumată lîngă o zeiţă roz şi calc iarăşi, desculţă, prin ploaie.

Notă: Bogdan Gligor este marketing managerul Autorităţii Turistice a Thailandei. Îi voi fi multă vreme recunoscătoare pentru experienţa Asiei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer