Textul nu a intrat în sumarul Antologiei de autor (Aventuri într-o curte interioară, prefaţată de Ion Bogdan Lefter şi cu o postfaţă de Sorin Alexandrescu) publicate de Editura Paralela 45 în 1999, aproape concomitent cu dispariţia lui Nedelciu şi nu a fost inclus nici în volumul din 2003, Proză scurtă, apărut la Editura Compania cu prefaţa Sandei Cordoş, care reuneşte, ca şi cel de la Paralela 45, toate volumele de proză scurtă publicate de Mircea Nedelciu. Dat fiind că avem de-a face cu pagini dactilografiate, se poate spune, cu aproximaţie, că textul a fost scris înainte de 1997-1998, cînd autorul a început să lucreze la computer. Cum între 1992 şi 1999, din pricina problemelor de sănătate, dar şi a implicării sale într-o serie de proiecte de (re)construcţie instituţională - despre unele dintre acestea vorbeşte în scrisoarea către Gheorghe Crăciun, pe care o publicăm de asemenea mai jos -, Mircea Nedelciu nu a mai scris proză scurtă, consacrîndu-se activităţii publicistice (a lucrat însă, în tot acest timp, cu întreruperi şi reveniri, la romanul Zodia scafandrului, rămas neterminat), o concluzie provizorie ar fi că Uriaşa şi ciudata pasăre a viselor noastre datează chiar de la începutul anilor '90 şi că, încă de atunci, i-a fost trimisă chiar de autor prietenului său, Gheorghe Crăciun, ştiut fiind că cei doi făceau destul de frecvent schimb de texte şi de opinii pe marginea scrierilor lor.
Uriaşa şi ciudata pasăre a viselor noastre este o proză semnată (în sens derridean), căci poartă, în mod evident, toate mărcile personalităţii artistice a lui Mircea Nedelciu: predispoziţia ludică, dimensiunea metatextuală, precum şi fervoarea cu care autorul coboară în "Maelstrom-ul" intertextualităţii, acolo unde "e greu de stabilit cine este autorul tuturor propoziţiilor", cum ne avertiza în O căutare în zăpadă, ultima proză din Amendament la instinctul proprietăţii din 1983. Aici ca şi acolo, "mici semne ale inautenticului" apar de la bun început şi se regăsesc apoi pe tot parcursul naraţiunii. Dar, dacă O căutare în zăpadă debuta cu aceeaşi propoziţie cu care Marin Preda îşi începea Viaţa ca o pradă ("Aventura conştiinţei mele a început..."), proza de faţă are ca punct de reper prozele scurte ale lui Hemingway, în special Zăpezile de pe Kilimanjaro - de unde preia nu doar numele unuia dintre personaje, Rolly, ci şi obsesia păsărilor; Dealuri ca nişte elefanţi albi - acolo apare Americanu', într-un dialog pe cît de dramatic, pe atît de plin de înţelesuri, cu "ea", la fel de incertă ca şi personajul feminin abia schiţat de Nedelciu; şi, în fine, Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber, cu pînda prin ierburile înalte în căutarea propriului destin şi laconismul mustind de sensuri al replicilor.
De altfel, avertismentul pe care îl conţine moto-ul funcţionează în bună măsură ca o cheie de lectură: "Acum, după facerea lumii, ce-ar mai fi de făcut decît refacerea ei?". În fond, lumea ce trebuie refăcută acum, aici, cu ajutorul cititorului - coproprietar (împreună cu povestitorul şi cu personajul) al naraţiunii - nu este neapărat cea reală (sau nu este numai cea reală), ci şi, poate în mai mare măsură, lumea de hîrtie, universul ficţional ce precede facerea acestei lumi, în care sîntem brusc introduşi şi din care, împreună cu naratorul, încercăm, în final, să ieşim, căutînd "un autobuz, un tramvai". Nedelciu îşi asumă deplina libertate de a desface şi de a reface lumi, combinînd după reguli doar de el stabilite şi conform unui scenariu a cărui originalitate nu poate fi pusă la îndoială elemente disparate dintr-o multitudine de texte. Uriaşa şi ciudata pasăre a viselor noastre este, ca multe alte proze ale lui Mircea Nedelciu, o ars poetica, o poveste spusă cu naturaleţe şi ironie bine temperată despre ambiguitatea relaţiilor dintre narator, personaje şi cititor, despre dubla lor înrădăcinare în realitate şi în textualitate, ca şi despre aventurile lor în această minunată "ţară a oglinzii" care este literatura. Însă nimic artificial, nimic ostentativ experimental în această bijuterie prozastică.
Stilul alert, eliptic, concentrarea şi intensa poezie generată de sintaxa repetitivă (cu efect incantatoriu), de trecerile bruşte de la lungi fraze descriptive la propoziţiile simple, ruperile de ritm şi alternarea pasajelor de "proză" cu cele de "poezie", ca şi replicile seci, care nu dezvăluie nimic, lăsînd descifrarea lor la latitudinea cititorului, totul contribuie la crearea unei atmosfere dintre cele mai tensionate. Ca întotdeauna la Mircea Nedelciu - şi asta este încă o trăsătură care-l apropie de Hemingway - raportul între ficţiune şi nonficţiune se află într-un echilibru relativ (şi e de discutat în ce măsură trio-ul alcătuit din Rolly, Americanu' şi Pictoru' - cu care naratorul se identifică, rînd pe rînd - reface, în spaţiul ficţional, trio-ul Nedelciu, Crăciun, Ion Dumitriu, co-autori ai unei originale poetici narative şi picturale deopotrivă). Discontinuitate narativă, sintaxă poetică şi o imagistică pregnantă fac din Uriaşa şi ciudata pasăre a viselor noastre un text reprezentativ pentru proza lui Mircea Nedelciu.
(Carmen Muşat)
| Acum, după facerea lumii, ce-ar mai fi de făcut decît refacerea ei? |
- Au trecut elefanţii!
N-avea nici un rost şi nici un farmec înaintarea asta stupidă. Cine ar mai fi putut să creadă că dincolo de salcîmii goi, fără frunze, printre arbuşti, există nişte pietre îndeajuns de fotogenice încît să merite deplasarea, lunga noastră deplasare pînă acolo. Poate numai Rolly credea. El mergea înainte, părînd că nu ia în seamă nimic altceva, nici chiar foamea Americanului, nici chiar gripa sau guturaiul sau ce dracu' avea Pictoru', nimic, nimic, nimic. Cizmele cu carîmb scurt, cu fermoar, ale Americanului, călcau, imediat în urma lui Rolly, iarba veştejită, sau nu chiar veştejită, ci numai obosită de toamna uscată a anului aceluia. O iarbă albicioasă, sură şi moale de parcă ar fi fost uscată de o suflare fierbinte, trimisă de undeva de sus, din pustiu, de exemplu, şi apoi udată de o ploaie de vară cu fulgere, cu tunete, cu torente.
Personal, mergeam aşa ca să nu cumva să creadă vreunul dintre ei că eu am fost primul care a dat înapoi, însă nu aşteptam decît ca cineva să propună întoarcerea. N-avea nici un rost înaintarea asta stupidă. Cine putea crede, în afara lui Rolly, că dincolo de salcîmii aceia lungi, uscaţi parcă, printre arbuşti, există nişte pietre fotogenice.
Pictoru' mergea în urma mea absent, cu nişte priviri străine de orice lucru lumesc. În nici un caz el nu putea fi cel care să propună să ne întoarcem, nu se gîndea la asta. Dacă l-aş fi întrebat unde mergem, întîi s-ar fi uitat la mine dispreţuitor, ceea ce voia să însemne: "ce, tu nu ştii?" sau "ce, ai şi uitat?", după care mi-ar fi mărturisit sincer că habar n-avea, şi am fi mers liniştiţi mai departe. Nu l-am întrebat nimic. Căutam cu toţii, poate, urmele păsărilor sau ale unei păsări anume. Soarele apunea palid în spatele salcîmilor, dincolo de locul unde ar fi trebuit să se găsească pietrele noastre. Pictoru' privea norii vopsiţi parcă cu nişte culori calde şi apoi lipiţi pe cerul cenuşiu-lăptos al toamnei aceleia uscate şi seci. Nu ştiam dacă asta privea, dar părea că aşteaptă ceva, aşa cum eu aşteptam ca cineva să propună să ne întoarcem, însă el părea mult mai calm, mai liniştit. Mai tîrziu, avea să mărturisească, oarecum ruşinat, oarecum mîndru, că aştepta să se deschidă cerul şi să apară o droaie de îngeri cu glasuri subţiri - "Aleluia". Asta era tot ce aştepta el atunci. Cîntecul acela ciudat pentru noi, pe care îl descoperiserăm odată, întîmplător, la un post de radio pe ultrascurte şi care, nu numai lui, dar şi mie îmi plăcea foarte mult. Americanu' zicea că nu un tip religios, dar orice individ care are pretenţia unei culturi cît de cît trebuia să fi aflat de melodia asta cu puţin mai înainte de a fi împlinit paişpe ani sau cinşpe.
Dar atunci poate că nu ne-ar mai fi plăcut atît. Cu siguranţă că nu ne-ar mai fi plăcut. Părea un aranjament din ţipete de păsări mici şi multe această melodie care nu-mi trezea nici cel mai mic strop de evlavie sau de altceva de genul ăsta. Mă bucura pur şi simplu şi atît. Cizmele de piele maron, groasă, lustruită ale Americanului călcau iarba sură, verzui-albicioasă. Cine putea să propună întoarcerea? Eu nu voiam să par laş, Pictoru' părea că se gîndeşte la cu totul altceva, Americanu' călca, mîndru de cismele sale, iarba moale de toamnă, simţind o plăcere deosebită să facă lucrul ăsta aşa, pentru a-l face şi pentru nimic altceva. Rolly era exclus. El era cel care credea cu toată puterea că, dincolo de salcîmii aceia, frumoşi, de altfel, aşa cum străjuiau acum apusul soarelui, existau nişte pietre.
Pictoru' din nou scoase batista şi îşi şterse nasul cu zgomot, fără să pară că se sinchiseşte cîtuşi de puţin de lucrul acesta, însă Rolly din nou remarcă:
- Au trecut elefanţii!
Americanu' îşi îmbrăcă puloverul gros de lînă cenuşie, pe care pînă atunci îl purtase cu mînecile legate în jurul centurii, şi, deodată, picioarele lui lungi şi subţiri îl arătară mai înalt decît era şi caraghios prin preocuparea lui de a călca apăsat şi ritmic iarba moale, verde-albicioasă. Îmi privi mîinile murdare de pămînt galben-roşcat. Din nou, Rolly scutură din cap pentru a-şi arunca de pe frunte şuviţele lungi de păr. Pictoru' oftă inexplicabil şi-şi plecă pentru cîţiva paşi capul, privind insistent iarba:
salcîmii străjuiesc apusul de soare
cine mai credea în pietrele noastre
culoarea calmă invada cenuşiul cerului
şi verdele şters albicios al ierbii
pe care o călcam în picioare
şi totuşi mergeam
fără aripi înaintam pas cu pas
grăbindu-ne parcă
aşteptînd parcă să vină ceva de departe
în întîmpinarea noastră
şi totuşi mergeam (pentru a merge
sau pentru că nu aveam nimic altceva
de făcut
şi mersul nu ne incomoda cu
nimic sau chiar pentru că nu ne
putem opune mersului)
şi salcîmii uscaţi străjuiau apusul
de soare
aşa cum noi
străjuiam ziua noastră cea de toate zilele
care mereu ne zbura printre mîini
ca o pasăre albă.
Pe urmă, nu mai rămăseseră decît vreo sută de paşi pînă la salcîmi şi, spre surprinderea mea (pe care la început nici n-am simţit-o într-atît încît să-mi dau seama dacă e plăcută sau nu), se ghiceau parcă, acolo printre arbuştii negri, fără frunze, nişte lucruri care puteau fi pietrele lui Rolly, pietrele lui fotogenice. Probabil că şi el le întrezărea, însă asta nu-i producea nici un fel de surpriză, pentru el existaseră acolo mereu, numai pentru mine ele puteau fi o surpriză, însă acum nu avea nici un rost să discut cu Rolly despre lucrul ăsta, pentru că îmi era teamă ca el să nu ghicească, să nu-şi dea seama că eu, pînă atunci, nu crezusem în pietrele lui şi aşteptam numai momentul în care, negăsindu-le, să-l privesc drept în ochi la modul "ştiam eu că ne vei aduce pînă aici degeaba".
"En touchant ce monde" - unde am auzit expresia asta cosmopolită? Rolly care mereu are atîta dreptate. Mai erau numai 50 de paşi pînă la salcîmi şi, dincolo de ei, pietrele şi, dincolo, departe, soarele care, roşu-roşu, apunea calm, marcînd sfîrşitul unei zile de noiembrie neobişnuit de calde şi uscate. Rolly care mereu are atîta dreptate.
Şi parcă începuse să mă impresioneze amurgul acesta cu salcîmi, nu tocmai impresionant, în fond. Mi-era foame. Pînă atunci nu mă gîndisem la foame, iar acum, tocmai fiindcă mă gîndeam la ea, începui să o ignor pentru încă puţin timp, aşa că mă prăbuşii pe iarba verde, sură, albicioasă de la picioarele salcîmilor şi privii îndelung, dintr-un unghi neobişnuit, frunzele lor ovale, gălbui, aşezate în grămezi foşnitoare la rădăcina fiecăruia. Soarele deja apusese acum. Tot ce mai aveam de făcut era să aşezăm cît mai repede cortul, să ne îmbrăcăm cu tot ce aveam de îmbrăcăminte la noi (deşi era o toamnă tîrzie şi caldă, noaptea se lăsa un frig ascuţit şi chiar, uneori, se lăsa bruma spre dimineaţă). Totul decursese repede şi normal. Pictoru' adunase între timp vreascuri pentru foc şi, în întunericul care deja se lăsase, avui impresia că ochii lui Rolly lucesc verzui ca ai unui animal sau ca ai unei păsări de pradă. Cu toţii speram acum (Rolly care întotdeauna are atîta dreptate) ca a doua zi să fie un răsărit de soare frumos şi destulă lumină pentru pietrele acelea.
Era dimineaţă şi eram calm şi surîzător şi ferice. Şi lungit în iarbă, aveam impresia că sînt un erou de film, şi încă de film color, iarba fiind de un verde pal, grozav de frumos, şi dimineaţa, de asemenea clară, şi nu ştiu de ce nu mă simţeam ca un erou de baladă sau altceva. Pe Pictoru' nu-l mai aşteptam deja, pentru că ştiam că nici măcar nu va reuşi să se trezească din somn în următoarele două, trei ore, pentru că niciodată nu se scula de dimineaţă şi mă întreb cine s-ar fi sculat, de altfel, după o beţie murdară ca cea pe care o făcuse în seara precedentă. Vina n-o purta el, vreau să zic pentru faptul în sine de a pierde timp şi bani şi mai ştiu eu ce pentru o beţie. Dar nici a celuilalt nu putea fi, pentru că, iniţial, nu propusese nici el nimic altceva decît un coniac însoţit de o cafea, ca pentru un om care-şi respectă liniştea sufletului său, măcar în acele scurte momente cînd ea catadicseşte, în urma a nu se ştie căror capricii, să apară, să stăruie pentru moment, undeva în faţa ochilor, ca un rar fenomen meteorologic, să zicem. Şi de unde s-a născut după aceea progresia ai cărei primi doi termeni au fost de ajuns pentru a-i subînţelege, bănuindu-i pe cei 5 sau 6 sau cine mai poate şti (ei în nici un caz nu, ăsta fiind de fapt farmecul) cîţi vor fi fost pînă la urma urmelor. (Sau poate chelnerul, spiritul lucid.). Dar, în sfîrşit, vina, dacă a existat, nu o poţi considera a nici unuia dintre ei doi, astfel că existenţa ei este şi mai mult pusă la îndoială, cu atît mai mult cu cît eu nu pot fi drastic şi mă îndoiesc de existenţa ei din principiu, aşa că pe Pictoru' nu-l aşteptam.
Poate că-mi stăruie în minte drumul pe care-l condusesem cu numai cîteva ore înainte, pe care îi condusesem de fapt, pentru că cine-şi închipuie că celălalt ştia să se mai ducă singur acasă şi, chiar dacă ştia, cine garantează că ideea de a se duce acasă ar fi stăruit mai mult de cîteva clipe în gîndul lui. Deci acum probabil că dormeau înghesuiţi unul în altul acasă la Pictoru', cu gurile arse de sete, dar fără puterea de a renunţa la somn pentru o cană cu apă pînă ce setea nu va deveni acută, insuportabilă, aşa cum o şi prevăzuse Pictoru', noaptea, cu capul pe umărul meu, cu înjurăturile curgîndu-i din gură, încercînd să-l apuce prieteneşte de gît pe celălalt, fără să ţină seama de existenţa mea între ei. Dar pînă la urmă îşi dăduse seama: "De ce dracu' nu te dai la o parte?", la care eu m-am dat, din amuzament, din distracţie, din plăcerea de a-i vedea legănîndu-se îmbrăţişaţi foarte ciudat, cu mîinile petrecute prin locuri aproape incredibile şi legănîndu-se, legănîndu-se pînă jos în praful străzii, unde, tot Pictoru', cu o ultimă picătură de luciditate, mă apostrofă, zîmbind probabil (zic probabil pentru că era întuneric şi nu puteam fi sigur): "Rîzi, deci!?", după care celălalt răspunse că "Nu", dar, pentru a nu-l supăra pe Pictoru', începu să rîdă în hohote şi continuă mult timp, împiedicîndu-mă, într-o oarecare măsură prin aceasta, să-i ridic de jos.
Astfel că pe Pictoru' nu-l aşteptam şi, în fond, nu aveam nimic de aşteptat, însă îmi impuneam să fiu calm, cît se poate de calm, ca cel care este deja sigur de un lucru făcut şi care nu mai are de pus la punct decît cîteva lucruri minore, cu care însă trebuie să fie calm, calm, să nu se grăbească, nemaiavînd nimic de pierdut. Filmul era sfîrşit, pînă la ultimul cadru, la care ţineam mai mult decît la celelalte, nu numai pentru că era ultimul şi era mai proaspătă în mintea mea atmosfera sau, mai bine zis, ceea ce-mi închipuiam eu că va fi atmosfera viitoarei imagini pozitive, copiate după cadrul acesta ultim care reprezenta silueta neagră a unei păsări zburînd lin, cu aripile perfect întinse, undeva sus, dar nu prea sus, pentru că în celălalt colţ al imaginii se termina vîrful unui salcîm nu tocmai desfrunzit, dar nici tocmai plin de frunze. Noiembrie. Urme de păsări în aer.
Şi iarba verde, însă palidă, mă făcea să mă simt calm, liniştit, pregătit pentru a mă concentra mai tîrziu în întunericul laboratorului. Ea, alături de mine, pe iarbă, întinsă însă pe spate, mă privea, sau poate nu mă privea, poate erau nori pe cerul din spatele meu şi poate privea cerul, dar, oricum, poate se gîndea la mine, deşi nimeni nu spune că totdeauna trebuie să te gîndeşti la cel de alături, ba chiar e mai interesant (interesant numai?) să te gîndeşti la cu totul altceva sau la cu totul altcineva, şi pentru ea sau, mai bine zis, pentru mine, nu era exclus ca ea să se gîndească la cu totul altcineva, situaţie care-mi convenea într-o oarecare măsură, nu numai că, în general, e plăcut să faci puţin pe victima, mai ales cînd bănuieşti că nu e nimic serios de fapt, ci pentru că ideea asta mă făcea să mă gîndesc puţin, să-mi închipui ceva, să-mi închipui o poveste pe care ea în nici un caz n-ar fi bănuit-o, deşi eu mi-o închipuiam numai la un pas de ea sau mai aproape.
Era excitant. O poveste de genul ăsta poate fi austeră, clasică, şi tipul, personajul pe care eu îl reprezentam în poveste, sau nu, de fapt, care în poveste mă reprezenta pe mine, ar fi trebuit să înceapă cu ea sau, mai bine zis, cu personajul care o reprezenta pe ea în poveste, o discuţie grozav de logică şi, mai ales, plină de capcane de logică, grozav de plină de astfel de capcane. O discuţie lungă şi grea, pe care personajul o conduce sigur de sine pînă la un final logic, în care întoarce spatele demn personajului celuilalt, care nu poate fi la fel de logic şi care rămîne în iarbă (adică, nu pe iarbă, nu e un mediu tocmai potrivit) şi care rămîne pe o scenă de piatră dintr-un parc vechi intrat în istoria oraşului, plîngînd.
O poveste de tipul ăsta poate fi romantică, perfidul personaj "al doilea" între flori, stînd şi părînd în completă necunoştinţă de cauză, iar primul priveşte numai florile, în sufletul lui dansînd nebun tragica bănuială, şi totul se sfîrşeşte (trecînd peste amănunte) cu glasul calm şi totuşi suferind al romanticului personaj "unu" care pronunţă un "ştiu, ştiu totul" şi pune revolverul între dinţi.
şi n-are decît 17 ani
şi florile în jur răspîndesc un parfum
de paradis
şi razele soarelui
şi deodată se aude un pocnet.
Însă un pocnet abia auzit, uşor, sec. Şi mă întorc cu faţa spre ea. Şi-n mîinile ei, aparatul de fotografiat deschis, şi filmul luceşte-n lumină, calm, în totală necunoştinţă de cauză şi ea, parcă prostită de gest, care nu e încă decît o simplă neatenţie pentru ea, mă priveşte şi nu pot suporta privirile ei, deşi ar trebui invers, dar deja sînt în picioare, un resort sau altceva m-a făcut să mă ridic într-o fracţiune de secundă, mai scurtă probabil decît momentul voalării filmului şi, după aceea, filmul cu păsări şi pietre e dus şi nu mai simt continuitatea articulaţiilor, nu mai sînt oase acestea (picioarele mele) şi, din nou, iarba-mi atinge obrazul, sură, albicioasă, obosită, şi-mi culege, parcă, lacrimile şi le coboară uşor, cu atenţie, pe o pietricică mică, infimă, care, însă, a fost cîndva o bucată dintr-una mare şi care, aici, la doi centimetri de ochiul meu grandangular, pare una mare şi seamănă atît de mult cu una mare, şi mă gîndesc că, dacă, totuşi, lacrimile mele ar exista de-adevăratelea, pietricica infimă din faţa ochiului meu (are o culoare cenuşie şi nu e decît un fir de ţărînă, de fapt) s-ar topi, s-ar înnegri şi s-ar muia deodată, contopindu-se cu masa pămîntului în care iarba-şi înfige rădăcinile. Nu pot, însă, decît să aştept. Pictoru' nu va veni. Ea nu va veni, deşi n-a plecat încă. Nimeni nu va veni, însă eu trebuie s-aştept şi să găsesc mulţumirea, plăcerea de a aştepta, de a aştepta, de a aştepta, de a aştepta.
Un murmur continuu îţi atinge urechea. Urechea ta incapabilă să selecteze din tot murmurul acesta măcar un singur cuvînt. Ieşi în stradă. Îţi afunzi picioarele, pe rînd, în zloata murdară a străzii. Ţi-e greu să-ţi dai seama dacă zloata aceasta e zăpadă sau e apă sau e zăpadă topindu-se sub frămîntarea picioarelor tale. Sub frămîntarea picioarelor lor. "E zăpadă", îţi zici privind zgrunţurii de gheaţă topită de sare, apoi crezi că e apă, dar nu ştii ce anume te împiedică să optezi pentru una din două şi, de-abia tîrziu, tîrziu de tot, îţi dai seama că numai culoarea, culoarea neagră a apei sau a zăpezii, te împiedică să optezi pentru una din două şi, de-abia tîrziu, tîrziu de tot, îţi dai seama că numai culoarea, culoarea neagră a apei sau a zăpezii, te împiedică să fii lucid, rezonabil. Murmurul te urmăreşte şi aici. Nu poţi distinge nici măcar o singură vocală. Totul e murmur, feţele lor trec pe lîngă tine, privindu-te sau nu. Trec pe lîngă tine, prin tine, ca un murmur ininteligibil. Ridici privirea. Cauţi un autobuz, un tramvai.
(Mircea Nedelciu)
Martigues, 2 august '91
Bătrîne,
Aseară am vorbit cu voi doi, adică cu tine şi cu pictorul de căpiţe şi cartofi (prăjiţi) (Ion Dumitriu, n.red.), iar acum, dimineaţa, îmi dau seama că nu ne-am spus mai nimic din ce voiam să ne spunem. Puţin surprins de telefonul vostru, uşor adormit, avînd în minte tot nişte discuţii de "afaceri" purtate înainte de culcare, m-am aruncat întîi să-ţi pun întrebări "lucrative". Aşa că să continuăm pe această temă. Probabil că pe lîngă incertitudinea zilei de mîine, pe care am trăit-o dintotdeauna şi am simţit-o accentuîndu-se în anul '90, această boală care m-a scos din circuit aproape un an şi o anume înclinaţie mai veche mă fac să fiu aproape obsedat de o cale "mic-burgheză" de asigurare a protecţiei materiale în vederea liberării spiritului pentru activităţi gratuite. După eşecul unei afaceri care ar fi putut să fie folositoare întregii bresle (chestia cu U.S.), eşec ce-mi devenise evident încă de prin octombrie-noiembrie anul trecut, m-am angajat personal şi pe cont propriu în mai multe direcţii, acestea s-au multiplicat între timp, iar tehnica este a încercărilor paralele, urmate de abandonarea liniilor neproductive.
Astfel: Euromedia este o asociaţie fără scop lucrativ axată, pe un obiectiv foarte larg, "relaţii culturale româno-europene". Ea a acumulat ceva bani pe care-i poate folosi după cum crede de cuviinţă în vederea atingerii scopurilor ei statutare. Din acei bani ea poate chiar să împrumute fără dobîndă, pentru un an, acelor întreprinzători care fondează întreprinderi ce se înscriu în obiectivul larg al asociaţiei şi colaborează cu noi mai tîrziu. Aşa a luat fiinţă ArisMedia SRL (unde Bernard are 51%, eu 15% şi alde Drăgoiu 34%). Aşa vor lua fiinţă, probabil în curînd, o librărie (Hanibal) şi o galerie de artă (Giugariu). Cît priveşte reţeaua de librării pe care Aris ar vrea s-o dezvolte în sistemul "en franchise" (caută şi tu în dicţionare), ea ar trebui să fie alcătuită din vreo patruzeci de librării (private, eventual cu o participare ARIS), care să fie aprovizionate de noi cu presă şi carte străine, casete audio şi video, discuri, alte "produse culturale". Vom aduce şi filme pentru marele ecran şi căutăm particulari capabili să pună pe picioare cinematografe (săli mici). În viitor, Aris ar trebui să devină un fel de distribuitor, atît de marfă indigenă, cît şi străină, şi, cînd este destul de bine pusă la punct, iar piaţa românească începe să-i intereseze pe "granzii" editori de pe aici, o vindem cu totul. Vreau să spun că pe aici obsesia nu mai este de multă vreme producţia, ci vînzarea. Materiile prime, mîna de lucru, tehnologiile sînt probleme de mult rezolvate. Dacă le fluturi pe la nas o nouă piaţă de desfacere însă, sînt gata să plătească foarte bine.
Ei ştiu că un produs nu valorează nici o centimă dacă nu e vîndut, mai bine zis dacă nu e vîndut cît mai repede. Astfel, dacă el a cheltuit 25 de franci cu producţia unui obiect oarecare, îl pune în vînzare cu 100 de franci, din care dă 25 la televiziune pentru un clip, 25 reţelei de vînzare, 20 celor care îi fac marketingul şi ambalajele sofisticate - şi opreşte numai 5 (cinci) franci beneficiu. Vei zice că e mai simplu să-l vîndă direct cu 30 de franci, că tot 5 ar cîştiga, dar asta e cea mai sigură cale spre faliment. Sigur că noi nu sîntem încă în acest stadiu, pentru că pieţei noastre îi lipseşte mai ales puterea de cumpărare, dar trebuie să ne pregătim pentru un astfel de viitor şi nu pentru altul. În context, deci, te-aş sfătui să studiezi posibilitatea de a folosi offset-ul vostru, mai ales pentru operaţii de marketing, publicitate, ambalaje colorate, carte-menu pentru restaurantele particulare, papetărie de şcoală sau cărţi de copii, mergînd în întîmpinarea producătorilor care nu ştiu să-şi vîndă mărfurile, ajutîndu-i. În producţia voastră trebuie să înglobaţi cît mai puţină hîrtie şi cerneluri sau alte consumabile şi să vă bazaţi pe o componentă încă ieftină (designul, ideile surpriză etc,). Toate întreprinderile româneşti, fie că sînt de stat, fie că sînt private, nu ştiu să comunice. Voi aţi putea să le oferiţi serviciul numit "advertising", ceva care înseamnă în acelaşi timp analiză a comportamentului economic al întreprinderii, prezentarea sinceră a scopurilor, dar şi a mijloacelor, o redactare inteligentă şi o prezentare (tipo)grafică atractivă, pe care s-o trimită apoi tuturor partenerilor (furnizori, beneficiari, ex-portatori şi importatori, întreprinderi similare din străinătate) pentru optimizarea funcţionării în economia de piaţă.
Dacă vreţi să faceţi revista pe tipografia voastră, trebuie să realizaţi că ea nu este foarte productivă şi că trebuie să scoateţi banii din altceva. Librăria, dacă o amenajaţi rapid, ar fi o sursă, dar în scădere, cred, faţă de momentul în care am plecat eu. De-aia zic că, în afară de carte şi presă (franceză), ar mai trebui să aduceţi în ea şi alte produse. Pentru început, o papetărie inteligentă (agende, carnete speciale - al micului proprietar, al gospodinei, al secretarei etc., cu puţină tipăritură, design atractiv şi spaţii albe, eventual hărţi, telefoane, adrese utile la coadă). Bernard are un prieten editor în Italia, domnul Lotito din Pavia. Ăla ar fi dispus să colaboreze cu deţinătorii de calculatoare şi offset-uri de la noi, ar putea chiar să vă dea comenzi sau poate chiar să se deplaseze pînă la Braşov şi vă pune la punct producţia. Pentru că veni vorba de Bernard, el se află acum în România pentru a controla puţin conturile şi a studia noi posibilităţi de dezvoltare. Între 9 şi 15 august vrea să facă o excursie în ţară. Se duce la mînăstiri şi se întoarce prin Braşov la Bucureşti. Eu o să-i dau telefonul tău şi pe al lui Sandu, dar poate că n-ai primit prezenta pînă vine el. În principiu, ar trebui să discutaţi: 1. librăria din Braşov (eventuale participări Euromedia la capitalul librăriei sub formă de bani pentru amenajare); 2. contractul "en franchise" între librărie şi Aris; 3. relaţia capacităţii voastre de producţie tipografică cu editorul de la Pavia; 4. eventualitatea cumpărării unei case sau a unui teren în zonă (sau mai bine la Sud - poate-i arăţi şi chestia aia de la Dîrste sau unde era, casa de care ziceai că ar tre-bui s-o luăm împreună cu UAP-ul, dacă n-a fost luată între timp). Sau altceva: 5. el se va întoarce în Franţa prin Bruxelles, aşa că poate-i daţi coordonatele amicilor voştri belgieni şi-i puneţi în legătură directă. El aduce de la Bruxelles şi documentele pe care CEE ar fi interesată să le difuzeze în Est; 6. nu în ultimul rînd, asiguraţi-i un mic program turistic în zonă. El va fi, probabil, la volanul ARO-ului lui Euromedia. Dacă poţi să-mi trimiţi prin el noi amănunte sau întrebări, voi fi bucuros. Nu înainte de a transmite salutările mele întregii echipe, în frunte cu doamna Carmen Andrei!
Celelalte trasee paralele pe care le studiez în prezent sînt:
- un institut particular de sondaj de opinie şi marketing, împreună cu George Voicu, Călin Anastasiu şi un tînăr profesor de la ASE (Popa, prietenul lui Horia Ursu).
- punerea la punct a fermei de la Fundulea (axată pe plante medicinale şi alte culturi mai puţin comune). Încerc să-mi aduc aici un tractor (dacă nu cumva se dovedeşte că-l pot avea din România la o jumătate de milion).
- am, de asemenea, o speranţă de a primi de la Ciba-Geigy exclusivitatea desfacerii de ierbicide, fitosanitare şi medicamente pentru animale, ceea ce ar presupune crearea unei reţele de magazine în spaţiul rural şi care să se adreseze noilor proprietari de pămînturi. Cu leii acumulaţi în acest fel, Ciba ar trece la extinderea reţelei şi apoi, eventual, la implantarea unor capacităţi de producţie. Aceasta-i o afacere de mare anvergură şi, dacă începe bine, o continui, dacă nu, o las altora.
- în septembrie, dacă starea generală (efectele secundare ale tratamentului sînt destul de dure) îmi permite, voi face şi un stagiu de două săptămîni la un publicitar din Paris, aşa că la întoarcere vreau să studiez şi posibilitatea creării unei astfel de întreprinderi.
- nu în ultimul rînd, editura Proteus, al cărei preşedinte este Mara Chiriţescu, poate fi o prezenţă valoroasă pe piaţă, mai ales prin folosirea copyrighturilor gratuite şi a subvenţiilor de încurajare a traducerilor oferite de statul italian.
- cum îţi spuneam şi la telefon, pe Mira intenţionez s-o fac patroană de mică întreprindere de tricotaje unice şi serie mică. I-am cumpărat de aici o maşină automatică de tricotat. E bine să lăsăm gineceul să se descurce singur şi să ne lase în pace pe noi cu afacerile noastre. M-am bucurat cînd mi-ai spus că Mana are şi ea astfel de tendinţe de independenţă economică. Poate le facem să colaboreze. Ceea ce are Mira de studiat acum, cînd se întoarce la Bucureşti, este: materia primă (preţul lînei toarse şi eventual vopsite în diverse zone ale ţării, asigurarea transportului etc.), desfacerea (preţul maximal al tricotajelor de lux în diverse magazine, la Bucureşti sau în ţară). Găsirea personalului care să facă maşina să lucreze 20 de ore din 24 nu e o problemă, iar dacă lucrurile avansează repede, intenţionăm să cumpărăm două, trei maşini de tricotat.
- numeroase alte proiecte îmi vin în minte, dar, desigur, ele trebuie studiate cu mare atenţie, mai ales în contextul atît de evolutiv (spre degradare) din frumoasa şi absurda noastră ţară. Pînă la întoarcere sper să termin romanul Zodia scafandrului, iar Babeţica şi Mihăieş mi-au propus să ne apucăm de un alt roman în genul Femeii în roşu, ceva cu Calcutta şi nişte români din Ardeal care au fost luaţi prizonieri de englezi în Primul Război Mondial şi au ajuns apoi piraţi în Oceanul Indian (fapte reale!). Vom vedea ce-o ieşi.
- o ultimă propunere pe care mi-a făcut-o deunăzi un importator de banane m-a lăsat cu gura căscată: omul îmi propune pur şi simplu să-mi dea banii ca să construiesc pe terenul meu o "muriserie" de banane în România. El să-mi trimită apoi bananele crude la Constanţa, cu vaporul, eu să le coc în muriserie şi apoi să le desfacem pe toată piaţa estică (România, Bulgaria, Moldova, Ucraina, de ce nu Moscova, Armenia, Georgia). Cînd e vorba de imaginaţie comercială, indivizii ăştia sînt (sau ne par doar nouă) nebuni!
Toate acestea sînt, desigur, nişte jocuri (de societate), pe care trebuie să le continuăm atîta vreme cît nu sucombăm cu totul atracţiei lor şi cît, mai ales, sîntem siguri că principalul nostru refugiu, imaginarul, ne este la îndemînă.
În fine, am bătut cîmpii, probabil datorită căldurii.
Vă îmbrăţişez pe toţi şi aştept noutăţi.
Cu drag,
Mircea Nedelciu
Dintre ei, Gheorghe Crăciun a fost, alături de pictorul Ion Dumitriu, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Nedelciu, coleg de facultate şi de... cameră cu acesta din urmă (la cămin şi, apoi, în gazdă, un an). Mărturie acestei prietenii stă o fotografie de tinereţe (epoca pletelor lungi) a celor trei, în mişcare, păşind în faţa unei căpiţe de fîn (după toate aparenţele, este făcută la Poiana Mărului, un sat de lîngă Tohan, satul natal al lui Gh. Crăciun - unde Ion Dumitriu venea să picteze de cel puţin două ori pe an; fotografia e pe coperta şi în interiorul cărţii consacrate celor trei, Images & Texts / Images et textes, prefaţată de Ion Bogdan Lefter, Edtura Paralela 45, 2000, Colecţia "Mediana"). Nu e greu să-l recunoaştem, de altfel, chiar pe Ion Dumitriu în personajul Pictoru' din proza inedită publicată în grupajul de faţă -, personajul (însoţit, desigur, de prietenii săi) în căutare de "pietre fotogenice": în cartea-colaj bilingvă, amintită mai sus, sînt reproduse - în seria fotografiilor-studii de materie semnate Ion Dumitriu - 19 fotografii cu asemenea pietre, alături de extraordinare fotografii geometrice sau rizomatice de rădăcini, guri de canal, grinzi. Revenind o secundă la fotografia celor trei, pentru mine ea este, în acelaşi timp, o imagine simbolică a relaţiei pe care M. Nedelciu şi Gh. Crăciun o întreţin cu originile lor rurale: o relaţie mediată de percepţia culturală dobîndită în anii formatori, distanţată şi totuşi nostalgică, cerînd mereu o reîntoarcere ritualică. O spune atît de bine ardeleanul Gh. Crăciun: "El (Mircea Nedelciu, n.m.) este, în fond, un cosmopolit, ba chiar un frivol, aş putea spune. El fuge de lumea de care aparţine, căutînd lumea urbană, dar nu se poate despărţi, totuşi, de cea dintîi" (interviu pe care mi l-a acordat pe 13 octombrie 2006, apărut în Observator cultural nr. 101 (358)/ 8-14 februarie 2007).
O anumită frivolitate "din sud" - dinamică, pragmatică, plină de imaginaţie - a lui M. Nedelciu îl captivează pe Gh. Crăciun, venit din Ardeal, temperament mai stăruitor, mai aşezat, prea puţin volubil. Studentul cu o inteligenţă foarte mobilă şi aproape "frivolă", "copilul de la ţară" pasionat de literatură şi sociologie, de fotografie şi film şi, ulterior, liderul de facto al unei generaţii literare - începînd cu micul grup studenţesc "Noii" -, constructorul, cum îi spune Gh. Crăciun, cel implicat în totalitate în cimentarea grupului, este acela care aduce, probabil, cele mai multe lecturi şi idei, cele mai interesante iniţiative printre colegii şi prietenii săi din grupul informal "Noii". E perioada de efervescenţă teoretică, trăită întîi pe cont propriu (în alegerea şi frecventarea selectivă a cursurilor de la facultate care îl interesau), apoi în cercul de prieteni şi, în fine, în cadrul cenaclului Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. În ceea ce priveşte sursele teoretice, ele vin pe filieră franceză (vezi revistele citate mai sus), dar lecturile literare acoperă un spaţiu mai larg, în speţă anglo-saxon. În prozele citite de tinerii scriitori în cenaclul Junimea - unele publicate apoi în volumul colectiv Desant '83, prefaţat de acelaşi Ov. S. Crohmălniceanu - e vădită preocuparea crescîndă pentru limbaj. Influenţa exercitată de Tel Quel se manifestă, într-o primă fază, mai ales la nivelul tratamentului textului şi al conştientizării literarităţii literaturii, şi mai puţin la nivel filozofic ori ideologic.
În perioada "de graţie", formatoare, perioada de cenaclu literar ("o viaţă literară foarte autentică, vie, cu dezbatere", îi spune lui Andrei Bodiu în interviul din Interval), înainte de "vărsarea" în "literatura oficială", Nedelciu&Co erau, aşadar, interesaţi de funcţionarea textului "ca performanţă în sine": felul în care funcţionează textul, modul în care performează limbajul sînt, în acel moment, nişte achiziţii formatoare, văzute ca o posibilă trambulină pentru viitoarea literatură publicată şi, deci, dependentă de contextul socio-politic. Tot M. Nedelciu va fi "cap de listă" al tinerilor generaţionişti publicaţi în volum: el debutează în '79 cu volumul de proză scurtă, Aventuri într-o curte interioară, apărut la Cartea Românească, bine primit de critică şi premiat de Uniunea Scriitorilor. În acelaşi an debutează Constantin Stan, Mircea Cărtărescu debutează în '80 cu poezie, pentru ca în '83 să apară antologia marcantă a generaţiei, Desant '83, la rîndul ei bine primită de critică.
Din acest moment, intervin disputele, apele se tulbură: dincolo de confruntarea cu critica, e momentul confruntării cu cenzura, dar şi cu generaţiile '60 şi '70. Printre acuzele cele mai frecvente care li se aduc astăzi optzeciştilor - pe lîngă delictul flagrant de a fi confiscat postmodernismul în spaţiul românesc şi, în cele din urmă, de a-l fi golit de orice sens - sînt: fundătura textualistă, complicitatea cu cenzura prin practica "literaturii cu şopîrle" şi lipsa unei reale fronde literare sau politice. Ştim deja din celebra prefaţă a lui Nedelciu - prin care autorul nu mai era doar un textualist cosmopolit în ochii cenzurii, ci, în egală măsură, un "textualist socialist", în vocea indignată a Monicăi Lovinescu, la Radio Europa Liberă - că dejucarea cenzurii prin strategii textuale era o frumoasă iluzie. Deşi nu voi intra în detalii aici, e de neocolit capitolul despre postmodernism din recenta carte a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române (Polirom, 2008) - un capitol în care criticul deconstruieşte iluziile legate de postmodernism ale generaţiei '80. În fond, dacă la ei a fost vorba de o strategie - reuşită - de impunere pe piaţă, şi chiar de o încercare meritorie de a impune un alt punct de vedere asupra literaturii, vina cea mare, crede E. Negrici, este a criticii de autoritate care a cauţionat în mod exclusiv paradigma literară optzecistă, descurajînd generaţiile '60 şi '70, aflate în plină putere creatoare şi pe drumul unui modernism sub forma romanului de amplă construcţie şi respiraţie - roman prea puţin reprezentat în tînăra noastră literatură.
E. Negrici impută optzeciştilor alexandrinismul de sfîrşit de ciclu literar, în genere toate procedeele autoreferenţiale, (auto)ironia, ca venind prea devreme într-o literatură ce avea nevoie întîi de toate de marile construcţii ficţionale, nesastisite de convenţia literară. Dar se învîrte cumva într-un cerc vicios - pentru că recunoaşte apoi că "generaţiile de creaţie" pot coexista, pot propune simultan paradigme diferite, chiar contradictorii -, problema revenind, încă o dată în cazul lui, la omologarea de către critică a unei paradigme unice, aceea optzecistă. Pe de altă parte, E. Negrici are dreptate atunci cînd spune că optzeciştii au trăit, în anii facultăţii, în iluzia normalităţii - Nedelciu o şi recunoaşte, de altfel - şi că, odată intraţi în apele literaturii oficiale, prelungesc teoretic o iluzie, o anumită etapă "consumată" a literaturii române, faţă de care iau atitudine. Dar sentinţa e mult prea tranşantă: în fond, toţi scriitorii epocii s-au iluzionat şi s-au refugiat în literatură ca mod de existenţă, iar tinerii optzecişti - deşi voiau să fie diferiţi, să se rupă - n-au făcut excepţie.
Astăzi, generaţia '80 este un fapt de istorie literară: cîteva destine individuale de mari scriitori s-au desprins şi-şi urmează drumul independent. Postmodernismul şi-a pierdut splendoarea şi, alături de optzecism, va continua să facă subiectul disputelor literare, dar fără patima actualităţii. M. Nedelciu - inteligenţa vie a grupului bucureştean - n-a avut timpul de partea sa. Nu vom şti niciodată - în afară de cîteva, nesperate, texte inedite - care va fi fost drumul său de prozator postdecembrist (ştim, însă, de iniţiativele sale pragmatice, promiţătoare - vezi proiectul Euromedia - şi chiar "afaceriste", cum o arată scrisoarea către Gh. Crăciun, din numărul de faţă). În interviul din Interval, el făcea estimări lucide cu privire la evoluţia în democraţie a congenerilor săi: cît despre el, n-a mai apucat să încheie Zodia scafandrului, în care biograficul neliniştitor, situat în apropierea morţii, făcea să vibreze intens o coardă a scriiturii cu totul lipsită de formalism. Există totuşi o splendoare a experimentatorilor literari, o "superbie" cu termenul lui Bogdan Ghiu, care are o frază remarcabilă în această privinţă, cu care aş dori să închei rîndurile de mai sus: "Un amarnic paradox face ca numai cei care depăşesc sau care îşi propun să depăşească literatura (arta, filozofia etc.: gîndirea, creaţia, modalităţile lor convenţionalizate), să le bruscheze, să le maltrateze, să le viseze diferit, conform originarei lor devianţe, să poată fi, sau să pară, din punct de vedere istoric, depăşiţi: depăşirea se pedepseşte cu depăşirea. [...] Mă interesează enorm, vital, personal felul în care [...] ei reuşesc să reziste, să încerce să rămînă vii şi măcar lor înşişi actuali, nedemisionînd, nevînzîndu-şi sufletul, superbia, nebunia" (postfaţă la Un roman sentimental de Alain Robbe-Grillet, Editura Art, 2008).
(Adina Diniţoiu)