La Malcontenta are sîni cu aurore boreale

Nestăpînirea ta am simţit-o în piele ca un siroccó înăbuşitor,
pe Rio dei Mendicanti rochia mi se sfîşiase mîncată de clor,
te holbai la mine ca un cerşetor cu trup obosit,
sudoarea îmi urca pe spinare, tîrîndu-se nestingherit,
m-ai fi sfîrtecat cu sfială, m-ai fi atins înluminat,
simţind putrezirea lagunei ca pe un orologiu stricat.
Eram La Malcontenta lasciva, curtezana amuşinată de turbaţi.
De m-ai fi scuipat, m-aş fi crezut mîngîiată,
trupul meu avea sfîrşeli mentale,
gura mea să atingă nu mai ştia, decît să muşte,
şi o făcea precum o căţea în febra nălucitelor moluşte.
De patima ta mă agăţasem ca de-o funie de spînzurat,
căci trupul meu nu mai avea locuri sfinte,
furtunile vieţii săpaseră în el atîtea morminte!
Gropar nu voiam să-mi fiu şi nu alungam iubirile flămînde,
care mă secătuiau, dar mă învăţau a plînge,
aşa cum numai femeile nebune din dragoste ştiu să o facă.
Sărutul tău nu l-am primit, ci l-am alungat,
ochii tăi i-am îngropat în aburii din noapte,
mîinile ţi le-am tăiat în suferinţe răscoapte.
Trupul tău mă durea în mine, neatins şi sfios,
laguna se-nvolburase cu iasme de cavaler tenebros,
ca o sepie răscolită de spaimele cărnii nu mai simţeam nimic.
Pîntecul meu era mort ca un San Marc îngropat de viu.
Oricît m-ai fi rîvnit, nu aveam ce să-ţi dăruiesc,
decît o sminteală hidoasă ca un păcat împărătesc.
Pupilele morţii foşneau ovale,
laguna putrezise în sînii mei cu aurore boreale.


(Din volumul Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane)