Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Un muzeu de istorie are menirea de a integra o civilizaţie într-un context mai amplu


Alina Boboc, un interviu cu Crişan Muşeţeanu

13.08.2008
Bucureştiul cultural, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
N. 17 decembrie 1947, Bucureşti. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, Secţia Arheologie (1970); doctor în istorie cu teza Ceramica romană de la Durostorum (1993); specialist activ în arheologie provincială romană. Profesor de istorie la un liceu din Ialomiţa, muzeograf la Călăraşi, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti; muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie a României (din 1981), cercetător din 1993 şi director general din 1997. Activităţi expoziţionale: membru al Comitetului de Organizare a Congresului Rei Cretariae de la Timişoara; membru al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; vicepreşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie; membru în comitetul de organizare a colocviilor de la Accademia di Romania din Roma; membru în comitetul de organizare a celui de-al II-lea Congres Internaţional Lychnological Association ş.a. Ca cercetător, a activat în importante şantiere arheologice româneşti şi a coordonat (din 1975 până în prezent) şantierul Durostorum din judeţul Constanţa; a participat la o serie de colocvii şi congrese din străinătate (Alexandria, Roma, Stockholm, Istanbul); membru în comisiile doctorale din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi în cadrul altor instituţii de învăţământ superior din ţară. Activitate publicistică: peste 50 de studii ştiinţifice în reviste de specialitate româneşti şi străine, două volume în colaborare, unul coordonat. Cea mai importantă lucrare, Ateliere ceramice romane de la Durostorum (2003), este o cercetare detaliată, cu totul originală, a ceramicii romane timpurii din Dobrogea. Ofiţer al Ordinului Naţional "Serviciul Credincios" (din 2000)

Alina Boboc: Pentru început, vreau să vă întreb despre rolul pe care ar trebui să-l aibă un muzeu de istorie în societatea de consum...
Crişan Muşeţeanu: Poate fi divers. Este adevărat că societatea actuală se depărtează de muzeul clasic, dar acest lucru este aproape normal având în vedere sistemul informaţional care a pătruns şi la noi. Publicul doreşte o informare mai rapidă şi o face adesea prin alte mijloace decât prin vizita la muzeu. Este un adevăr. Pe de altă parte, în ultima sută de ani, schimbările sociale sunt aşa de mari, încât nu mai pot fi stăpânite. Mă explic: viaţa pe care o trăiau bunicii noştri (nu mai vorbesc de străbunici sau de cei de dinaintea lor) este practic o necunoscută pentru actuala masă de oameni. Şi atunci, muzeul are rolul de a strânge şi de a depozita mărturiile care dispar. Orice fel de mărturii.

Muzeul de Istorie a evoluat. La început, în România, el însemna o simplă transpunere a unui manual de istorie în imagini şi în obiecte. Acum, el reflectă cu totul altceva, pentru că a devenit o expunere amplă a unei civilizaţii într-un parcurs cât mai complet. Pentru a fi mai convingător, un muzeu de istorie trebuie să expună cât mai multe replici, reconstituiri, machete.

A.B.: Impactul vizual nu se mai produce atât de facil, dar are şi altă forţă.
C.M.: Am trăit asta, deşi nu credeam. Fac săpături arheologice de mult timp şi am participat la cercetarea unei bazilici a Histriei. Când am văzut o reconstituire făcută grafic de arhitecţi specialişti, am avut o imagine foarte clară a felului în care arăta acel obiect când era în picioare. Înainte, reprezentarea mea era vagă. Vă daţi seama ce important este pentru publicul neavizat să-i arăţi machete? Vizitatorului trebuie să-i clarifici imaginea, nu să-i arăţi o ruină sau nişte elemente disparate. Dacă un muzeu de istorie rămâne la câteva vitrine cu oale şi arme, el este complet neinteresant şi deci nevizitabil. Şi reconstituirea trebuie să înceapă din neolitic (locuinţe, sanctuare) până în perioada apropiată nouă.

Am avut în urmă cu câţiva ani o expoziţie foarte vizitată, Acasă, la bunici: două încăperi cu mobilier de secol XIX şi început de XX, cu manechine îmbrăcate în costume de epocă. Pe cei mai vârstnici i-au adus amintirile la muzeu, pe tineri, curiozitatea.

Rolul unui muzeu de istorie nu e de a prezenta numai conflictele care au dus la mari răsturnări, ci mai ales perioadele de (con)vieţuire paşnică. Un muzeu de istorie are menirea de a integra o civilizaţie într-un context mai amplu. În viitor, când forţa financiară a unui astfel de muzeu va deveni mai mare, acesta nu va mai trebui să aibă o expoziţie permanentă timp de 20 de ani.

A.B.: Va deveni anacronic în ce priveşte strategia?
C.M.: Da. Va trebui să se adapteze, să găzduiască mai multe expoziţii temporare cu o anumită rapiditate de succesiune, să atragă publicul care trăieşte într-o anumită viteză. Temele expoziţiilor vor trebui concepute mai atractiv, chiar şocant, în sensul bun, pentru a putea face faţă concurenţei din mass-media (mă refer mai mult la televiziuni şi mai puţin la presa scrisă). Eu am rămas surprins să văd cât de interesant poate fi prezentat pe Discovery al doilea război mondial sau un sat italian din neolitic.

A.B.: Cum situaţi Muzeul Naţional de Istorie a României în contextul muzeal bucureştean?
C.M.: Mărturisesc că MNIR nu se află în topul muzeelor din Bucureşti. Există altele mai atractive pentru public; doar două exemple: Muzeul Satului şi Muzeul "Grigore Antipa". Un argument pentru care publicul are reticenţe faţă de noi este că în perioada comunistă, a lui Ceauşescu mai ales, Muzeul de Istorie a fost folosit exacerbat ca instrument de propagandă naţionalistă. Alte argumente ţin poate de mentalitatea angajaţilor, unii dintre ei rămânând în şabloane, vrând să facem expoziţii foarte asemănătoare, ceea ce reduce evident interesul vizitatorilor. Sunt acum în MNIR două generaţii de angajaţi: cei din generaţia mea, care au avantajul unei foarte bune cunoaşteri a patrimoniului şi dezavantajul şabloanelor, şi generaţia tânără, mult mai informatizată, mult mai îndrăzneaţă, dar care mai are de lucru la cunoaşterea patrimoniului. Totuşi, încercăm să deşablonizăm, să organizăm expoziţii pe teme evenimenţiale (1848, 1877, 1918), dar şi pe teme mai largi şi mai sociale. De exemplu, am făcut de curând o expoziţie de mare succes, Oraşele româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, concepută din imagini (cărţi poştale) şi din obiecte.

A.B.: Trebuie să fi avut şi o dimensiune amuzantă...
C.M.: Da, pentru că mulţi vizitatori şi-au recunoscut case, biserici, spaţii. A fost o experienţă interesantă. Acum, ne gândim la o expoziţie de bijuterie şi costum de la sfârşitul secolului XVIII şi început de XIX şi cred că va prinde.

A.B.: Vă rog să spuneţi câteva lucruri şi despre clădire.
C.M.: A fost proiectată ca poştă centrală, construită (1894-1899) pe ruinele Hanului Constantin Vodă şi ale Hanului Stavropoleos. Puţină lume ştie că a costat o avere: 30 milioane lei aur. În 1972, a fost transformată în muzeu. Au fost avantaje: clădire centrală, de mare frumuseţe, situată în mijlocul Centrului Istoric; dar şi dezavantaje: un muzeu modern este foarte greu de pus într-o clădire cu o altă destinaţie anterioară. Ca amănunt, interesant poate, aş spune că fundaţiile au fost săpate cu cazmaua, iar pământul evacuat cu căruţele.

A.B.: Clădirea se află de 4 ani în reparaţii care trenează. De ce?
C.M.: Pe de o parte, din cauza amplorii lucrării (restaurare, reparare, consolidare), pe de alta, din cauza lipsei banilor. Ca exemplu, reparaţiile la Palatul Regal au fost începute din 1990 şi nu s-au terminat nici acum. La noi, clădirea oferă şi multe surprize şi spun asta în numele arhitecţilor şi al inginerilor care nu au la dipoziţie planurile acesteia. Fundaţia aceea despre care spuneam este foarte mică. Un muzeu nu înseamnă numai spaţii expoziţionale, are şi depozite. Şi ele trebuie să fie funcţionale, să îndeplinească nişte condiţii de umiditate şi temperatură, nu le poţi amenaja în orice fel de subsol.

A.B.: Cum vedeţi dvs. terminarea şantierului din Centrul Istoric, unde acum se circulă echilibristic pe nişte podeţe, sub care totul este deschis, atât intemperiilor, cât şi acţiunilor voluntare? Nu se poate găsi o soluţie arhitecturală?
C.M.: Depinde. Nu săpăm noi acolo, ci arheologii de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Ocazia pe care ei o au apare o dată la una sau la două generaţii. Din punct de vedere arheologic, a face cercetare pe o astfel de arie este un lucru excepţional. Însă ceea ce păstrezi şi ceea ce acoperi constituie o problemă dificilă. Pe Strada Franceză, sunt clădiri care acum au un aspect delabrant şi care ar trebui restaurate. Însă despre toate acestea trebuie întrebat şi publicul. Sigur că după o astfel de cercetare este normal să acoperi, să laşi la iveală doar lucrurile interesante şi să te concentrezi asupra a ceea ce este în picioare, pentru că, dacă asta nu se întâmplă repede, nu vei mai avea ce să restaurezi. Şi e păcat. Am avut norocul să merg prin oraşe europene, unde centrele istorice sunt mult mai îngrijite, iar atenţia faţă de aceste ansambluri arhitecturale e mult mai mare.

A.B.: Cine trebuie să manifeste această atenţie?
C.M.: Toată lumea, de la oficialităţi la public. Bucureştenii trebuie să aibă convingerea că este necesară păstrarea acestor zone, cu specificul lor. S-a distrus deja prea mult. Să conservăm măcar ce a mai rămas.

A.B.: Revenind la muzeu, se ştie că el a fost deschis pentru a se crea o instituţie reprezentativă. Este adevărat întru totul?
C.M.: Pe jumătate. S-au împletit două idei la deschiderea muzeului: pe de o parte, de propagandă "patriotică" pentru preamărirea cuplului prezidenţial, iar pe de altă parte, au fost adunate aici, cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă, obiecte importante. Dar şi alte mari muzee ale lumii şi-au strâns piese tot cam aşa. Acum, în baza legii privind retrocedarea, noi am dat înapoi peste o sută de mii de obiecte.

A.B.: Deci se produce procesul invers într-un fel...
C.M.: Nu în totalitate, dar asta e legea. E vorba în special de Culte, de la care au fost luate forţat, şi de Academia Română. Cu muzeele istorice locale ne mai înţelegem. Dar cei de la Culte le vor înapoi. Scurt. Pentru că sunt ale lor. Şi atunci, efortul nostru de a încerca să le înlocuim prin achiziţii este foarte greu. Dacă prin săpături arheologice şi prin achiziţii de secol XIX sau XX putem să ne îmbogăţim patrimoniul, pe epoca medievală e aproape imposibil. Dar am avut totuşi surpriza plăcută să găsim pe piaţa de specialitate două documente de la Brâncoveanu şi unul de la Alexandru Ipsilanti. În astfel de situaţii, este vorba de sume mari de bani, dar le obţinem totuşi, cu toată birocraţia românească.

A.B.: Pot apărea şi surprize neplăcute însă, cum a fost cazul brăţărilor.
C.M.: Eu vă pot spune că şi în alte ţări (am exemple sigure: Bulgaria, Grecia, Italia) sunt filiere de braconieri arheologici care devalizează în mod organizat siturile. Arheologii adevăraţi nu umblă după comori. În privinţa brăţărilor, a existat suspiciunea că sunt falsuri. Am multe argumente pentru a fi convins de autenticitatea lor.

A.B.: S-a făcut o analiză fizico-atomică a lor?
C.M.: Da, evident. Şi la noi, şi în străinătate. Brăţările sunt din aur nativ din zona Transilvaniei. În plus, sunt aproape identice cu cele din argint dacic şi există reprezentări chiar pe Columna lui Traian că romanii au capturat un tezaur imens de metal preţios. Din fericire, acum, cele 9 brăţări sunt în muzeul nostru. Sigur, se vorbeşte că ar exista în realitate mai multe, dar deja intrăm în speculaţii. Descoperirea acestor brăţări este cea mai importantă, ca tezaur, în ultima sută de ani. Prin braconaj, au fost descoperite şi alte piese, nu numai din metal preţios. De exemplu, inscripţia din bronz de la Troesmis sau diplome militare, tot din bronz.

A.B.: Care este situaţia şantierelor arheologice de la noi?
C.M.: Arheologia a evoluat foarte mult prin tehnicizare. Arheologii cu vechime fac o cercetare în stilul lui Pârvan, în timp ce colegii mai tineri au adoptat tehnici de lucru moderne. Însă nu toate instituţiile care practică arheologia au bani pentru dotări de ultimă oră. De obicei, au cei care fac arheologie de serviciu, la comandă. Se construieşte mult acum şi este necesară o cercetare arheologică prealabilă, care se face pe bani privaţi. În ce priveşte cercetarea din marile şantiere, mai mult sau mai puţin protejate, aceasta poate fi lăsată şi generaţiilor următoare. Acum, cea mai importantă latură a arheologiei este cea preventivă, ceea ce nu înseamnă că arheologia clasică trebuie lăsată deoparte. Evident, aici se poate vorbi şi de diferenţa de salarizare. Un tânăr pe care-l trimiţi 10 luni pe an pe un şantier clasic trebuie şi plătit corespunzător, ceea ce, din păcate, nu poţi face.

A.B.: Şi atunci oamenii muncesc din voluntariat?
C.M.: Da. Pentru că eu îi dau acestui tânăr tot ce-mi permite legea, dar este foarte puţin. Şi în acest fel ne pierdem cercetătorii, care pleacă în zona privată sau în străinătate.

A.B.: Care şantier al MNIR vă atrage cel mai mult?
C.M.: Sunt legat de Durostorum, situat jumătate la noi, jumătate la bulgari. Am lucrat pe numeroase şantiere, dar spaţiul dobrogean mă atrage în mod deosebit. Nu pot sta acolo cât mi-aş dori. Administraţia muzeului este o corvoadă cronofagă. Muzeul are şantierele lui, dar şi multe colaborări. Avem chiar un departament de arheologie preventivă, care ne mai aduce bani.

A.B.: Cum popularizaţi activitatea şantierelor?
C.M.: Prin site-ul nostru, prin expoziţii şi prin publicaţiile noastre. Muzeul are nevoie de un site mai explicit decât acum, unde să se poată şi expune. Pot fi aduse astfel pe site obiecte din muzee importante străine mult mai ieftin. Iar vizitatorul le poate accesa mult mai uşor. Sunt convins că vor fi numeroase vizualizări.

Şi pentru a ţine pasul cu tehnica, acum ne ocupăm şi de arhivarea digitală de pe hârtie. Am fost uimit să constat că, la Metropolitan, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, se lucrează cu arhivă pe dublu suport: hârtie, cu scris de mână, şi electronic.

Apoi, anul trecut, am avut o expoziţie interesantă despre bisericuţele din Murfatlar prin care am vrut să atragem atenţia că şi acolo trebuie intervenit rapid. Este cel mai recent exemplu de expoziţie făcută în urma unor descoperiri.

Publicaţiile pe care le edităm, disponibile pentru vânzare doar în muzeu, sunt de două tipuri: cataloage de expoziţii şi periodice (publicaţii ştiinţifice care ajung şi în marile muzee şi biblioteci ale lumii): Muzeul Naţional, Cercetări numismatice şi Cercetări arheologice. O dorinţă a mea ar fi să existe şi o revistă axată pe conservare-restaurare.

A.B.: Mai ales că există laboratorul... E adevărat că se poate restaura aici aproape orice, în afară de tablouri?
C.M.: Da, avem un laborator cu specialişti foarte buni care s-au format în timp. De exemplu, puţini ştiu că, după 1948, o rochie creată de Regina Elisabeta, executată la o şcoală de arte şi meserii şi purtată de Regina Maria la încoronarea Ţarului Nicolae II, fusese dată unui teatru din Bucureşti, care o modificase după talia actriţei ce o purta în spectacol. Vă daţi seama? Au fost necesari 3 ani pentru restaurarea ei la noi.

Şi restaurarea în ceramică este dificilă. Formăm acum restauratori în lemn şi am mai vrea, dar nu reuşim, să formăm şi restauratori în piatră. Doar că sunt meserii extrem de prost plătite şi presupun o imensă pasiune.

A.B.: Şi atunci mai sunt atractive, mai vin oameni?
C.M.: Vin, dar în special pe arheologie. Sunt tineri care evoluează foarte repede, cu doctorate serioase înainte de 35 de ani, cu cărţi publicate care circulă chiar internaţional. Cred sincer că sunt mai buni decât cei din seria mea. Ei au circulat deja foarte mult, cu burse în străinătate, cu colaborări şi au o perspectivă infinit mai largă decât noi.

A.B.: Despre ce expoziţii importante şi proiecte ale MNIR puteţi vorbi?
C.M.: Expoziţia de Artă Neolitică în România din Elveţia a fost făcută cu participarea muzeelor din toată ţara (31 de instituţii). Este cea mai mare expoziţie de arheologie făcută vreodată de România în străinătate (pentru exactitate, are 1.112 piese). A avut un ecou extraordinar poate şi pentru că se desfăşura în acelaşi timp cu un campionat de fotbal. Dar, oricum, este cerută şi în continuare. În decembrie, va pleca la Bruxelles, la Musée de Beaux Arts. Suntem în tratative şi cu un muzeu american din Hudson, iar în 2010 va merge în Shanghai.

Un alt proiect îl avem la Roma, în spaţiul Muzeului Forurilor Imperiale. Se numeşte Dacia la Roma şi urmează să prezinte elemente de civilizaţie dacice şi romane şi e binevenită din multe puncte de vedere. Presupune însă şi sume foarte mari. Sper că le vom obţine. Vom apela şi la sponsorizări, pentru că nu-ţi dă nimeni atâţia bani publici. Mai avem şi un proiect pe tema Septembrie 1939 - Sosirea polonezilor, ce va fi organizat la Varşovia de noi, cu sprijinul Institutului Cultural Român de acolo.

Pot părea puţine, dar eu cred că trebuie să ne concentrăm, ca muzeu, pe calitatea proiectelor, nu pe numărul lor. În expoziţii de grup, avem piese în toată lumea. De exemplu, suntem prezenţi într-o expoziţie despre civilizaţia scitică, cu un traseu important: Berlin, München, Hamburg, iar acum trebuie să ajungă la Budapesta. O altă expoziţie, despre Roma şi barbari, de la Palazzo Grassi din Veneţia, cuprinde 72 de piese din MNIR.

Ceea ce ne-ar trebui nouă ar fi un arhitect care să ştie să aranjeze o expoziţie. La Metropolitan, au un departament întreg de arhitecţi şi artişti plastici care se ocupă de design expoziţional.

A.B.: În ce priveşte strategia de atragere a vizitatorilor la MNIR, ce ne puteţi spune?
C.M.: Vin şi la noi vizitatori, dar nu în numărul dorit. Cei mai mulţi sunt tineri sau elevi. Din păcate, Bucureştiul nu este un oraş turistic şi atunci vizitatori străini vin puţini. Am avut o surpriză plăcută în Noaptea Muzeelor, care la ultima ediţie ne-a adus 13.000 de vizitatori. A fost incredibil! În medie, avem cam 80-90.000 pe an. Cred că statistic suntem pe locul 4 între muzeele bucureştene.

Avem parteneriate publicitare, suntem în toate revistele care popularizează activităţi de gen, apărem în emisiuni culturale pe ecran. Întotdeauna chemăm televiziunile pentru vernisaje, vin, filmează, însă uneori ne anunţă că materialul nu a intrat pentru că a apărut altceva mai interesant. Poate e şi o vină a noastră undeva... Dar publicitatea costă, iar noi suntem săraci. Organizăm şi un târg de carte, după cum ştiţi, unde vine destulă lume. Oricum, eu sper că, atunci când se vor termina reparaţiile şi tot muzeul va fi vizitabil, vom vorbi despre un număr mult mai mare de vizitatori.

A.B.: În final, v-aş întreba cum menţineţi o astfel de instituţie la un anumit nivel de pretenţii?
C.M.: Prin foarte multă dăruire, din partea tuturor celor care lucrează aici. Directorul unui muzeu nu este o piesă centrală, aşa cum ar putea părea. El doar coordonează. Dar cei care muncesc efectiv aici depun eforturi sisifice pentru ceea ce reuşim să arătăm lumii. Au multă pasiune, dublată de o foarte bună ştiinţă de carte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer