Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

O religie nu este nimic mai mult decît un lucru


Ciprian Vălcan, Alin Tat, un interviu cu Remi Brague, traducere de Andreea Dejan

11.08.2008
Dilema Veche, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ciprian Vălcan, Alin Tat: Domnule profesor, începem cu întrebarea propusă în subtitlul cărţii dvs. L'Europe. La voie romaine: mai sîntem încă "romani"?
Remi Brague: Sper că da, însă mi-e teamă că nu. Romanii pe care i-am luat drept simbol al unei atitudini faţă de cultură în general şi faţă de diferite culturi în particular au avut curajul să înveţe de la alţii şi au înţeles repede că, deşi i-au învins pe cîmpul de luptă, şi mai apoi le-au ocupat teritoriile, aceştia le erau superiori din punct de vedere cultural.

Cînd văd Europa de azi, mă simt obligat să constat că proiectul construcţiei Uniunii Europene este un succes unic de care trebuie să fim mîndri: reconcilierea "duşmanilor ereditari", asigurarea a şaizeci de ani de pace şi de prosperitate, totul cu o justiţie socială imperfectă, dar totuşi de invidiat - şi invidiată, nu e rău deloc.

Totuşi, mă tem că această reuşită ascunde un pericol grav, chiar unul mortal. E vorba de ceea ce Raymond Aron numea "suicidul demografic al Occidentului". Faptul că un continent întreg nu îşi reînnoieşte populaţia şi este deci obligat să importe material uman este totuşi un fenomen interesant. Să ştie toată lumea şi nimeni să nu vorbească despre acest lucru, iată un simptom foarte interesant. E ciudat că noi, filozofii, întotdeauna atît de atenţi să citim "semnele timpului", nu sîntem prea vorbăreţi şi în această privinţă.

Pe de altă parte, poate că există şi o consecinţă negativă a construcţiei Uniunii, care, altfel, e atît de pozitivă. Şi anume faptul că europenii percep din ce în ce mai greu mesajele transmise de către restul lumii. Africa, prin sărăcia şi bucuria ei de a trăi, le spune că bogăţia nu aduce bucurie; Japonia de ieri, apoi China de azi le spun că dacă muncim mai puţin, nu ne putem conserva nivelul de trai; Statele Unite le spun că istoria nu s-a încheiat şi că Occidentul încă mai are duşmani. Nu ştiu ce le-ar spune mîine India sau Brazilia. Dar elitele europene îmi dau adesea impresia că sînt prinse într-o autosatisfacţie care le asurzeşte. Astfel, ele fac contrariul a ceea ce romanii au avut curajul să facă. Curiozitatea Europei faţă de celelalte culturi era, de asemenea, dezinteresată, născută doar din dorinţa de a cunoaşte.

C.V., A.T.: Credeţi că ne putem imagina o lume fără barbari sau sîntem structuraţi din punct de vedere mental în funcţie de o axă care separă, adeseori stupid şi fără explicaţie, civilizaţia de barbarie?
R.B.: Staţi liniştit, nu vom duce niciodată lipsă de barbari. Oare n-o fi aşa pentru că barbaria face parte din noi? Curajul romanilor e acela de a recunoaşte că barbarii erau ei înşişi, spre deosebire de greci... Nu sînt sigur că tehnologia noastră avansată e suficientă pentru a ne îndepărta de barbarie. Uneori mă întreb dacă, dimpotrivă, nu are o tendinţă de a ne apropia de ea. Uitaţi-vă cum evoluează relaţiile între oameni. E de ajuns să ascultăm înregistrarea unui program de radio sau televiziune de acum nici douăzeci de ani pentru a vedea cît de rudimentar a devenit limbajul şi cît de laxe au devenit regulile de politeţe. Am fost o singură dată în Japonia, invitat de către o fundaţie care trebuie să fi avut mulţi bani pentru că am zburat cu business class. Stăteam lîngă un japonez foarte bine îmbrăcat în manieră occidentală şi care trebuie să fi fost destul de bogat. Nu mi-a răspuns cînd i-am surîs şi l-am salutat (în engleză). În timpul zborului, a jucat un joc electronic foarte complex pe o consolă ce făcea parte din scaunul pe care stătea. Apăsa pe butoane cu o brutalitate care m-a uimit. Acest japonez mi se pare a fi simbolul unei barbarii înarmate cu toate rafinamentele electronicii.

C.V., A.T.: Este eurocentrismul o tentaţie specific occidentală sau e inevitabil a considera propria cultură ca fiind cea mai nobilă dintre toate, conform tezei lui Allan Bloom?
R.B.: Am avut deja prilejul de a răspunde la această întrebare într-o conferinţă ce a fost publicată şi tradusă ("L'eurocentrisme est-il européen?", în La Latinité en question, Paris, Institut des Hautes Etudes de l'Amérique Latine et Union Latine, 2004, p. 249-259; versiune în limba engleză: "Is There Such a Thing as Eurocentrism?", în G. Delanty (éd.), Europe and Asia Beyond East and West, Londra şi New York, Routledge, 2006, p. 257-268. Articolul a fost de asemenea tradus în germană, italiană şi lituaniană). Deci, într-un cuvînt: fiecare grup omenesc şi poate chiar fiecare fiinţă vie vede lumea din propria perspectivă şi astfel din perspectiva propriilor nevoi. Bergson a demonstrat asta într-un mod magnific: percepem numai lucrurile asupra cărora putem acţiona (Bergson, Matière et Mémoire, 1897). E valabil şi pentru culturi, iar Europa nu face excepţie. În acest caz, cultura sa este doar mai spectaculară, pentru că, de la sfîrşitul secolului al XV-lea, a intervenit în istoria celorlalte civilizaţii, şi într-un mod zgomotos.

Dar Europa posedă o altă particularitate care de altfel e legată de cea pe care tocmai am menţionat-o. E vorba de curiozitate, de interesul pentru celălalt. Această atitudine precedă cu cîteva secole Marile Descoperiri şi mai ales colonizarea. Curiozitatea Europei faţă de celelalte culturi era, de asemenea, dezinteresată, născută doar din dorinţa de a cunoaşte. Această curiozitate nu se găsea în celelalte culturi, ai căror reprezentanţi, de altfel, îşi dădeau osteneala să înţeleagă de ce călători din Europa veneau să îi viziteze şi să îi studieze. Deci eurocentrismul este un fapt, dar Europa este partea cea mai puţin centrată asupra ei însăşi care a existat vreodată în lume.

C.V., A.T.: Islamul militant ne ameninţă şi ne provoacă să rescriem obiceiurile culturale, obligîndu-ne să alegem cenzura sau autocenzura datorită fricii faţă de mitralierele care s-ar putea întoarce spre noi. Cum poate reacţiona Europa în faţa unui astfel de pericol? Oare trebuie să menajăm susceptibilităţile islamului sau să ne apărăm cu forţă dreptul la libertatea de expresie, ca şi cînd de acesta ar fi depins destinul sufletului nostru?
R.B.: Distingem diferite semnificaţii ale cuvîntului "islam". Distingem o religie, dar şi o civilizaţie cu propria-i istorie. Îl utilizăm de asemenea pentru a desemna ansamblul celor care sînt de religie musulmană.

Reacţiile violente ale anumitor musulmani în faţa caricaturilor lui Mahomed, apoi în momentul discursului din Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea nu sînt surprinzătoare. Ele nu au făcut altceva decît să reproducă conduita lui Mahomed. Acesta, conform Cărţii Sfinte a islamului, într-un verset fundamental pentru legislaţia islamică, este "exemplul frumos" (Coran, XXXIII, 21). Se spune în biografia lui Mahomed că acesta fusese obiectul glumelor anumitor poeţi. Poeţii erau atunci echivalentul jurnaliştilor, a celor care-şi scriu părerea. Mahomed ştia să-i ierte pe cei care l-au înfruntat cu armele în mîini. Dar pentru cei care puneau la îndoială misiunea sa profetică asemănător acestor poeţi, şi-a trimis oamenii de nădejde să-i omoare.

În ceea ce priveşte islamul, aşa cum e văzut de musulmani, trebuie să ne conformăm aceloraşi reguli care de altfel au valoare pentru tot omul, oricine ar fi, şi, în particular, oricare i-ar fi religia. Fiecărui om în calitate de subiect al libertăţii şi al moralităţii, îi datorăm un infinit respect. Dar islamul ca religie nu poate fi respectat, nu mai mult decît oricare altă religie, filosofie, atitudine politică etc. Nu pentru că nu ar merita, ci pur şi simplu pentru că este imposibil: cum spune Kant, nu putem respecta decît persoanele, şi niciodată lucrurile. Or, o religie nu este nimic mai mult decît un lucru.

C.V., A.T.: Atunci nu văd de ce nu am avea dreptul de a supune islamul aceluiaşi gen de analiză istorico-critică precum în cazul celorlalte religii. Nu văd nici de ce ar avea dreptul de a se sustrage unei judecăţi morale ce priveşte celelalte religii. Şi încă trebuie să criticăm nu religia în general, ci detaliile precise ce privesc comportamentul lui Mahomed, al dogmei sau al legislaţiei islamice. Este modelul islamic o tentaţie pentru Biserica catolică, după cum spune Alain Besançon în Trois tentations dans l'Eglise?
R.B.: Islamul este pentru creştini o tentaţie particulară. Budismul, de exemplu, este cu totul diferit faţă de creştinism; s-a dezvoltat foarte departe de zonele geografice unde a apărut şi în afara oricărui contact cu gîndirea creştină. În schimb, islamul a apărut într-un mediu în care creştinismul era deja prezent. Istoricii cred din ce în ce mai mult de altfel că păgînismul arabilor de dinainte de islam a fost amplificat foarte mult de către musulmani. Aceştia ar fi proiectat în timpul lui Mahomed un cult de zei păgîni ("idoli") care dăduse deja mult înapoi în contact cu religiile monoteiste. Islamul trebuie să se fi format împotriva iudaismului şi creştinismului, ca o religie post-creştină. Este ştiut de către toată lumea că islamul refuză întruparea şi că nu vede în Iisus decît un simplu profet, al doilea după Mahomed ca importanţă. Dar trebuie să înţelegem că acest refuz se fondează pe un refuz logic anterior, acela al alianţei lui Dumnezeu cu oamenii. Este ideea fundamentală a Bibliei. Această alianţă este recunoscută de către iudaism fără reticenţă. Islamul este deci un post-biblism.

Dacă Biserica catolică identifică tentaţia, îi va rezista fără nici o dificultate. Bisericile ortodoxe din Grecia şi din Balcani au reuşit să-şi menţină credinţa intactă în ciuda secolelor de dominaţie turcă. Copţii din Egipt şi diversele comunităţi ale Orientului Mijlociu au rezistat în mod eroic. Dacă aceste comunităţi dispar astăzi, acest lucru se întîmplă din cauza emigraţiei. Mi se pare că adevăratul pericol este interior - se formează deja chiar în interiorul creştinismului un fel de religie a lui Iisus care nu vede în acesta decît un om excepţional, un model, o importantă figură morală, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu. Cîţi dintre creştini înţeleg astăzi importanţa dogmei Trinităţii şi o mărturisesc? Acel Iisus, pur omenesc, îi seamănă foarte mult celui islamic. Dogmatica islamului este de asemenea un fel de colecţie de erezii împotriva cărora a trebuit să lupte Părinţii Bisericii: este docetista în ceea ce priveşte crucificarea (Iisus nu a fost cu adevărat crucificat, nu a murit cu adevărat); este marcionista în ceea ce priveşte Vechiul Testament şi de altfel şi Noul Testament, despre care se afirma că ar fi fost corupt; este arianista în cristologie. Cînd creştinismul cedează tentaţiei acestor erezii e sensibil faţă de cea islamică.

C.V., A.T.: Care este rolul creştinismului în constituirea identităţii europene?
R.B.: Este esenţial să formulăm bine întrebarea. De cele mai multe ori, enumerăm elemente constitutive, căutăm un fel de dozaj, într-o analiză spectrală a Europei. Enumerăm componente etnice: mediteraneene, germanice, slave, maghiare, baltice etc. Sau, mai mult, facem lista surselor culturale: grecii, Israelul, Roma, Evul Mediu, Renaşterea, Epoca luminilor etc. Astfel, le punem în concurenţă. Atunci e de ajuns ca cineva să insiste asupra elementului A, pentru ca altcineva să ceară să nu uităm de elementul B. Este un joc idiot şi ar fi mai bine dacă am ieşi din el. Înţelegînd că rolul cultural al creştinismului este dublu. Este pozitiv: fără creştinism, destule opere ar fi fost imposibile. Dar este de asemenea - aş spune eu - mai ales negativ. Creştinismul este singura religie care s-a mulţumit să fie o religie. Şi să nu aducă şi alte elemente pentru care raţiunea omenească nu are nevoie de revelaţie. În islam există o "medicină profetică" populară fondată pe declaraţiile lui Mahomed; există o mîncare iudaică fondată pe regulile casher-ului din Pentateuh. Există mai ales o lege iudaică, halakha, şi o lege musulmană, shari'a care, în principiu, cuprind toate domeniile vieţii. Nu exista nimic de genul acesta în creştinism. Creştinii trebuie să-şi fi împrumutat deci cultura profană din alte surse. Ei sînt aceia care au salvat astfel moştenirea antică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer