Prinţesa Gabriele Buonaparte, două femei sărmane, o soţie cu fundă pe cap, bătrână indignată în faţa unui nud, o menajeră goală cu părul înfoiat, o trecătoare, Marilyn Monroe şi modelul lui Fellini.
Vânzător de pânzeturi în magazinul tatălui său, Andre Disderi s-a apucat de fotografie în 1851. În anumite împrejurări nu tocmai limpezi, Napoleon III l-a numit fotograf al curţii. Avea studiouri la Paris, Londra, Toulon, Madrid, fusese numit fotograf al reginei Victoria, al regelui Spaniei şi ţarului. Cel mai bogat fotograf al Europei şi-a risipit averea pe speculaţii cu cai de curse. În ultimii ani din viaţă cutreiera cu aparatul plajele din Monaco, pozând turiştii. A murit într-un azil de săraci.
O coală netăiată cu 8 portrete o arată pe prinţesa Gabriele Buonaparte în acelaşi decor - scaun mare, tapisat cu mătase, draperie; în aceeaşi toaletă - rochie cu crinolină. Mici diferenţe în fiecare cadru. Privirea aplecată teatral spre o carte ţinută leneş în mână, când îndreptată spre dreapta, undeva în afara cadrului, sau direct spre privitori. Femeie coaptă, lipsită de farmece evidente.
Weegee a ajuns la New York la vârsta de 12 ani, la începutul secolului XX. Pe rând a fost spălător de vase, asistent într-un laborator foto, fotograf de presă. Într-una din fotografiile făcute în anul 1939, a surprins chipurile a două femei ce privesc îngrozite un incendiu. Feţe neverosimil de albe, mâinile la fel, ca de cretă orbitoare, în contrast puternic cu bezna din spatele lor şi hainele din postav sărăcăcios. Cea bătrână îşi ţine broboada strânsă sub bărbie - gest instinctiv. Pe capul celei tinere - aproape o copilă - se văd onduleuri strălucitoare. Guri întredeschise a geamăt, ochii îndreptaţi în sus, probabil spre flăcările care nu se văd şi nici nu se ghicesc în imagine, însă sunt bănuite din titlu.
Le regard oblique, 1948, Paris - Robert Doisneau. Soţ şi soţie, la braţ, uitându-se în vitrina unei consignaţii. Femeia la tabloul din faţa ei, ascuns privitorilor, probabil o natură moartă, fructe cu butelcă de vin, sau vază cu flori în culori grele, întunecate, de aşezat în sufrageria burgheză, deasupra canapelei înecate în perne de catifea. Soţul, hoţeşte, se uită lateral, unde e atârnat un poponeţ şugubăţ de duduie acoperită doar de la tălpi până la genunchi, de ciorapi subţiri. Fotograful a declanşat din magazin, prin urmare a surprins, fără să fie văzut, privirea pofticioasă a bărbatului, ce se opreşte exact pe curbele moi. Soţia îi vorbeşte despre tabloul din faţa ei, el se uită la nud, în fundal strada. În alt cadru, la aceeaşi vitrină, o altă femeie, de data aceasta bătrână, se holbează indignată la dosul bombat. A dus mâna la gură, are ochii larg deschişi sub pălărie. Lângă ea, o trecătoare surprinsă în mişcare.
Preferatele mele sunt totuşi cu bătrânul vesel, cu pălărie şi ţigară, ce pare sincer bucuros să privească pe-ndelete nudul, probabil pentru că nu avea o nevastă atârnată de braţ, şi fotografia cu poliţaiul care se uită mai cu fereală, cumva demn şi morocănos sub chipiu. Dacă ar fi fost câine, să zicem cocker, bătrânul ar fi dat din coadă.
Cecil Beaton a avut prima expoziţie, cu portretele bizare ale unor personalităţi, pe Bond Street, la Londra. În 1956, a fotografiat-o pe Marilyn Monroe într-o rochie neagră strânsă pe trup, adânc decoltată şi cu scobiturile dintre braţ şi sâni lăptoase, mâinile ridicate jucăuş peste cap, cu un singur ochi la vedere, cel stâng, închis, buzele lărgite a zâmbet, lăsând la vedere dantura perfectă. Gesturi de-o drăgălăşenie veselă de femeie fatală, stăpână pe sine şi pe bărbaţii la care s-a gândit în clipele în care poza, departe de rolul din Unora de place Jazzul. Liniile pline ale corpului sunt încadrate de broderia fină a unui fotoliu din lemn alb. Pare că se oferă, lipsită de pudoare, trup de femeie în aşteptare, gata de-a fi ridicat de mijloc, printr-o smucitură bruscă, corp de mirosit sau de gâdilat la subţiori c-o pană.
Robert Hausser a transpus în 1960, pe pelicula fotografică, una dintre fanteziile erotice ale bunicilor: camera menajerei. Fireşte, cu ea nudă şi splendidă, fraged aşezată pe cearşaful alb, departe de ochii şi urechile soţiei respectabile. Fotografie alb negru, simplă şi aproape decentă, dacă nu s-ar fi numit Camera menajerei. Încăpere amenajată la mansardă, cu fereastră mică, chiar deasupra patului, cu o perdea înduioşătoare de dantelă. Un scaun simplu între pat şi peretele din dreapta, cu rochia scurtă aşezată pe spătar. Urmează patul, ce ocupă aproape toată fotografia. Saltea groasă, cearşaful cu câteva cute, şi esenţialul: trupul gol de femeie tânără, proaspătă, cu vădite calităţi în ochii bărbaţilor, cum ar fi carnea pietroasă, sânii plini, abia ghiciţi sub braţe, părul răvăşit, picioarele lungi, strânse aţâţător cât să nu se vadă triunghiul negru dintre coapse, ci doar să se ghicească. Ţi-o poţi imagina în uniformă scurtă, cu şorţul alb peste fusta înfoiată, cu un pămătuf ridicol în mână, ştergând praful de pe tablouri, în prezenţa unui venerabil domn mustăcios, la costum, ce se preface că citeşte ziarul, pufăind lângă şemineu.
Fellini şi-un model, 1963 - Frank Horvat. În colţul din dreapta, înghesuit jos, e jumătate din Fellini, aşezat, cu o fotografie în mână. Se uită direct spre fotograf. În picioare, lângă el şi totuşi absentă, o creatură elegantă, înveşmântată în alb, cu mănuşi lungi până la cot, coafură înaltă şi cercei strălucitori. În spate, pe panoul de pe perete, sunt prinse multe portrete de actriţe care probabil că mai trăiesc doar în almanahurile Cinema de prin anii '60 şi în amintirile unor nostalgici cinefili.