# Concert de colinde. Spectatorii sunt întâmpinaţi la intrare de o soprană revărsată în toate cele, decorată cu mătăsuri lungi până la podeaua de marmură. Negre şi mov. Prin gesturi largi, somptuoase, împungând aerul cu bărbia, îi invită să se aşeze pe scaunele rămase libere.
- Dumneavoastră doamnă, luaţi loc acolo, pe rândul 4!
- Domnule, nu staţi după stâlp, n-o să vedeţi nimic şi e păcat!
- Tinere, locul de lângă dumneata e ocupat? Aştepţi pe cineva? Atunci fă loc domnului.
Un sfert de oră sau chiar mai mult, spectatorii au fost dirijaţi întocmai ca o orchestră, însă în loc de ciupituri de coardă şi acorduri grave de trombon, s-au auzit doar murmure, chicoteli înăbuşite, paltoane groase dezbumbăcite şi scaune târşâite pe podea. Începe spectacolul. Tinerii interpreţi (studenţi la Canto), aleargă pe trepte, în faţa publicului, se învârt cu partiturile în mână, desigur, aşa cum au fost învăţaţi la repetiţii. Din când în când (a se înţelege deseori), soprana îi împinge matern de la spate. Apoi din dreapta, apoi din stânga, în văzul tuturor. Din tot concertul, care a durat mai bine de două ore şi ceva, mi-au rămas în minte doar frânturi palide din Cei Trei Crai de la Răsărit, note înalte foarte asemănătoare cu ţipetele, precum şi, din belşug, gesturile de divă excentrică şi cumsecade ale maestrei care s-a comportat întocmai ca un tânăr regizor de teatru experimental. Lăsând la o parte morga şi cuminţenia unui concert obişnuit de colinde, şi-a pus "actorii" să se cocoaţe şi să alerge pe trepte, să dea buzna în public. Încă din "actul I" s-a amestecat printre ei, la vedere, corijându-le ţinuta, postura, ca în final să dirijeze şi aplauzele publicului. Ieşind afară în aerul rece, buimăcită, nu m-am dumirit dacă spectacolul la care asistasem a fost de un grotesc sublim ori de un pitoresc înduioşător.
# În Braşov zeci de brazi, copaci de neam oarecare şi tufişuri au fost decoraţi din belşug cu beculeţe aurii. Mii de licurici care ar fi putut să strălucească în beznă, dacă şi numai dacă în rest ar fi fost un întuneric deplin. Ca într-un şifonier închis, noaptea. Asta ar însemna ca felinarele stradale să fie închise (sau sparte), ca de la fiecare fereastră de casă, bloc sau magazin să nu se zărească strop de lustră, veioză ori neon. Dar nu s-a întâmplat şi nici nu se va. La fel, nu cred că insomniacii au ieşit pe stradă să numere becurile aurii din pomi, în loc să se perpelească sub plapumă socotind oile. Şi bine au făcut. Dacă ieşi în pijama, în toiul iernii, povestea n-are cum să se termine bine, chiar dacă ai căciulă, mănuşi şi fular, plus papuci de casă. Să zicem că la trei dimineaţa, clănţănind din toate oasele străbaţi trei străzi, coteşti la dreapta, până la primul pom împodobit. Începi să numeri: 1 bec, 2 becuri, 3, 10, 20, 30, 45, 70, te încurci în crengi şi şiruri, o iei de la capăt. 1 bec, 2 becuri, 3, 10, 20, 30, 45, 70, caşti, 80, 81, 84, caşti şi mai tare, 93, 97, 101 - te aşezi în fund, pe un dâmb cald de zăpadă, pentru că ai ostenit. 102 becuri, 104, 109, sforrr, sforrr. Dimineaţa, măturătorii vor găsi trupul îngheţat al unui nebun, chircit sub brad. Se va suna la ospiciu cu întrebarea dacă nu cumva le lipseşte un pacient în pijama bleu cu dunguliţe verzi.
N-ar fi ceva din cale afară de surprinzător. Dacă somnambulii obişnuiesc să se plimbe pe acoperişuri iar beţivii se odihnesc adesea în mijlocul şoselei ori pe calea ferată, de ce insomniacii n-ar putea să aţipească sub brazii împodobiţi de Primărie?
# Un profesor de Muzică îşi închipuie că păsările din pădure şi parcuri habar n-au să cânte după note şi că falsează, băgând aceste stranii idei şi-n capetele elevilor de la Liceul de Artă. Cu prima parte sunt de acord! Cintezoii, pitpalacii, privighetorile şi cucuvelele nu ştiu să descifreze partiturile. Nimeni nu le-a învăţat. Dacă o vrabie ar ciripi în faţa mea numai acorduri de Ceaikovski, Brahms ori Debussy, cu ciocul strecurat în portativ, m-ar băga serios în sperieţi. De fapt cred c-aş albi cu totul, într-o clipită, de teamă că m-au apucat auzeniile şi vedeniile, şi că prin urmare m-am ţicnit. Nu ţin morţiş să aud o ciocârlie cântând la Filarmonică arii de Vivaldi şi nici un bâtlan arătos fredonând Boleroul. Fiind luat peste picior de elevi, profesorul ramolit şi acru nu se încumetă să le aducă la oră rândunele în smoking, pe care să le oblige să cânte câteva game, cât să le demonstreze mucoşilor că bietele păsări - spre deosebire de el - sunt neputincioase.
În Cancelarie, la începutul lui decembrie, s-a auzit zvonul că la rubrica de Mica Publicitate, în presa locală, s-a publicat următorul anunţ:
"Profesor la Liceul de Artă predau lecţii de canto pentru începători, inclusiv pentru canari, peruşi şi sticleţi. 200.000 pe oră. Telefon: 0727......". Se pare că elevii domnului profesor nu sunt străini de întâmplare.