Bravul scriitor Jaroslav Hasek s-a născut la Praga în anul de graţie 1883. Dacă s-ar fi născut un an mai devreme, fără îndoială că biografii ar fi spus, înţelept, că 1882 a fost anul de graţie. La fel s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi născut în 1884, sau 1984, dar mama domniei sale a hotărât să-l nască în 1883. Tatăl e posibil să nu fi hotărât multe deoarece era mai tot timpul ocupat cu degustarea băuturilor alcoolice, pasiune care îl va arunca în braţele morţii, fără cale de întoarcere, lăsându-l pe micul Jaroslav (era să scriu Svejk) orfan de tată la vârsta de numai 13 ani.
Soarta şi nu altceva sau altcineva a făcut ca micul orfan să fie înfiat de un farmacist. Nu se ştie (cel puţin domnia mea nu a aflat), dacă părintele vitreg a fost un om cumsecade sau un hain cu inimă neagră (se cunoaşte cu certitudine în literatura de specialitate faptul că hainii întotdeauna au inimă neagră, în nici un caz roşie, albă, albastră sau vineţie). Hasek a terminat Academia Comercială la numai 19 ani, putem presupune că până atunci a dus o copilărie interesantă şi o adolescenţă remarcabilă, demne de scriitorul de mai târziu. S-a angajat la banca Slava, dar după o vreme i s-a arătat uşa din cauza alcoolului, deoarece băuturile spirtoase îi alunecaseră prea des pe gâtlej, spre nemulţumirea şefilor săi. A mai trăit dânsul cât a mai trăit, într-un fel care ne este necunoscut, până când a plecat pe câmpul de luptă, fiind înrolat în armata austriacă, apoi în detaşamentele cehe formate în Rusia. Din proza sa de mai târziu putem deduce ce părere a avut despre capacităţile intelectuale îndoielnice ale superiorilor din armata austriacă. De şi în jurul lui Svejk s-a învârtit principala sa operă, Hasek a scris nu mai puţin de 1.500 de scurte povestiri satirice, prin care şi-a arătat dosul literaturii de salon parchetat şi lustruit, cu aroganţa omului necăjit care nu mai are de ales decât să râdă în hohote, dar cu inima strânsă bine în pansamente înmuiate în rivanol. Capodopera lui este Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, pe care din păcate nu a apucat s-o termine. Gheara morţii i-a strâns pieptul în 1923. Definitiv! Adică a murit.
Când fratele său a sunat la redacţia Tribunei, pentru a anunţa decesul părintelui soldatului Svejk, aproape că nimeni nu l-a crezut. Toţi şi-au imaginat că Jaroslav Hasek se preface, că e bine mersi şi că vrea să le râdă în nas, să le dea cu tifla, un bobârnac în frunte, echivalentul unui brânci pe gheaţă. Totuşi un ziarist s-a dus până la Lipnice, unde scriitorul a trăit în ultima parte a vieţii, fiind imposibil să moară acolo în prima parte a vieţii, dar fiind posibil să trăiască pe acele meleaguri până în ultimele clipe ale morţii. Pentru cei care habar nu au de firea umană, poate suna curios faptul că scriitorul care stârneşte şi acum hohote de râs, în timpul vieţii a fost un om mai degrabă melancolic decât vesel, suferind de grave depresii nelăcrimoase. Partea cu "în timpul vieţii a fost un om mai degrabă melancolic" e logică, ştiindu-se că după moartea lui cei vii n-au putut afla cum se mai simte, de râde sau plânge, dacă şi-a continuat Peripeţiile sau a lâncezit pe norişorii pufoşi, holbându-se de acolo la cei rămaşi pe pământ.
Peripeţiile bravului soldat Svejk au fost traduse în peste 40 de limbi străine umane, din motive tehnice nimeni n-a tălmăcit povestirile şi pe graiul motanilor nefericiţi, a răţoilor indieni şi a gâscanilor, deşi Hasek a scris şi despre aceste nobile vieţuitoare.
În continuare voi spicui fragmente din postfaţa cărţii În spatele frontului, scrisă chiar de Jaroslav Hasek, "cel mai mare scriitor ceh", cum se numea el însuşi.
"Bine s-a spus cândva că un om bine educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce e firesc se ridică numai porcii şi bădăranii ipocriţi, care în purismul lor abject nu se uită la conţinut şi se năpustesc mânios şi asupra cuvintelor izolate. Cu ani în urma, am citit critica unei nuvele, în care criticul era furios din pricină că autorul scrisese: "şi-a suflat şi şi-a şters nasul». Expresia pare a fi împotriva a ceea ce este estetic şi înălţător, în literatura care trebuie pusă la dispoziţia poporului. Şi asta nu-i decât o mica mostră de ce fel de dobitoace se nasc sub soare... Acest soi de oameni care îşi arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripţiile neruşinate de pe pereţi".
Că a venit vorba de inscripţii, trebuie să recunosc că nu mi-ar displăcea ca într-o zi oarecare, nici albă, nici neagră, nici gri, intrând într-un astfel de stabiliment public de colectare a dejecţiilor umane, să găsesc pe faianţă citate de genul "Când pomii dau în floare, petalele albe troienesc latrina părăsită", "Latrina stă tristă, melancolică şi îndurerată. Lacrimi nu varsă", sau, de ce nu "În vârful unuia dintre prunii ale căror crengi privesc înăuntru stă cocoţată o cioară". Dar fără îndoială că aceste citate sunt prea lungi pentru bieţii mâzgălitori de closete, iar după pruni parcă nu merge trecut un număr de telefon, gen 89.89.89, şi nici măcar după cioară, căci cine să fie atât de naiv încât să sune o pasăre care cică ar face şi ar drege prin faţă şi prin spate. Iar o mâzgălitură fără număr de telefon, n-am văzut până acum.
Dar să lăsăm asta, să ne întoarcem la lucruri mai serioase, cum ar fi caracterizarea domnului scriitor Hasek.
"Voi trece acum, foarte pe scurt, la aprecierea caracterului meu. Un om care scrie atât de frumos ca mine trebuie să dispună, fără doar şi poate, de-o mare frumuseţe sufletească. N-am nici o îndoială că în viitoarele alegeri pentru Dieta imperială se va ivi prilejul ca, ales fiind în unanimitate într-una sau mai multe circumscripţii electorale, să spăl parlamentul austriac de ruşinea de a fi fost până în prezent lipsit de aportul celui mai nobil bărbat al Imperiului Austro-Ungar... Vă rog să mă credeţi că au fost momente în viaţa mea când, entuziasmat de vreo realizare personală, m-am trezit şoptindu-mi de unul singur: Doamne, ce bărbat de ispravă sunt!". Într-un fel nelămurit pentru mine, deşi scriitorul a spus clar că este cel mai nobil bărbat din Imperiu, Radko Pytlik a întocmit o monografie despre dânsul pe care a intitulat-o oarecum eronat Gâscanul hoinar. Aş fi înţeles dacă titlul ar fi fost ceva de genul: Cel mai nobil gâscan hoinar al Imperiului Austro-Ungar, sau Cel mai hoinar gâscan, Gâscanul cel mai hoinar, Hoinarul cel mai gâscan... Totuşi părintele bravului soldat Svejk sigur că a trecut cu vederea acolo unde este acum.
Despre Svejk nu prea ştiu ce să spun, pentru că oricum îl cunoaşte toată lumea. Dacă totuşi m-ar întreba cineva care n-a auzit neam de neamul lui de dânsul, i-aş spune că bravul soldat avea o mutră din care se putea vedea clar că avea multe pe inimă, îi plăceau lucrurile neîngăduite, fără voie îşi scotea superiorii din minţi şi din cizmele militare, se gândea des la gamela cu gulaş. Mareşalii şi locotenenţii îi răcneau în faţă de nenumărate ori, nedelicat, "Pleacă, bestie", "Pleacă, mizerabile" sau "Idiotule, dobitocule... Acum las-o baltă şi pleacă, secătură", dar acesta fiind cumsecade, nu punea la suflet şi se întorcea mereu cu forţe proaspete rostind plin de avânt "Cu respect vă raportez".
O eventuală continuare a eseului înălţător va urma cândva.