Pe 27 august 1944, Pavese nota în jurnal: "Il grande compito della vita è giustificarsi". E o propoziţie destul de ambiguă. O putem înţelege ca "Sarcina cea mare a vieţii este să se justifice", sau ca "Sarcina cea mare a fiecăruia este să-şi justifice viaţa". În prima lectură, trimiterea religioasă este mai pregnantă. În a doua, enunţul pare mai specific, referindu-se nu la viaţă în general, ca operă divină, ci la existenţa fiecăruia. Cu siguranţă, prima accepţiune este cea mai apropiată de gîndul lui Pavese care, în aceeaşi zi, un rînd mai jos, scria: "A se justifica e a celebra un rit. Întotdeauna". Asta după ce, cu o zi înainte, scrisese prima propoziţie pe dos: "A celebra un rit înseamnă a se justifica". Aici, justificarea trebuie înţeleasă ca legitimare, îndreptăţire la existenţă. Că prima interpretare e cea bună o confirmă şi prima notaţie din 1945, pe 9 ianuarie, cînd, făcînd bilanţul anului abia încheiat, Pavese scria, discutînd cu sine, aşa cum adesea o face în jurnal: "An straniu, bogat. Început şi sfîrşit cu Dumnezeu [...]. Ar putea fi cel mai important an pe care l-ai trăit. Dacă perseverezi în Dumnezeu, desigur".
Înapoi la anul 1944. Pe 29 august, după ce pe 28 nu notase nimic în jurnal, completează enunţurile de dinainte şi aruncă sentinţa finală: "Numai unicitatea justifică, valoarea absolută care ne plasează deasupra tuturor contingenţelor". Un punct de vedere foarte creştin, îmi atrage atenţia A. Dar mie mi se pare numai foarte orgolios. Înspăimîntător de orgolios. Cum se împacă orgoliul nemăsurat cu spiritul religios? Nici o contradicţie, îmi explică A.: mîndria deşartă este patima cea mai temută, dar şi cea mai subtilă. Are, probabil, dreptate. Oricum, e clar că Pavese nu are în minte unicitatea reprezentată de orice viaţă: dacă ar fi aşa, fiecare ar fi pe deplin justificat, fără să mai aibă nimic de făcut. Or, Pavese era scriitor, măcinat de creaţie şi de îndoială - deşi, după 1940, avusese parte de cam toată recunoaşterea posibilă.
Dar noi, ceştilalţi, nevizitaţi decît arareori, sau niciodată, de îngerul creaţiei? Oameni de ştiinţă, de exemplu? Noi care tot încercăm să găsim ceva nou, care ne străduim să ne convingem că ceea ce facem este, cu puţin noroc, util altora şi bun pentru că încărcat de multă muncă şi de o cît de mică valoare? Cu unicitatea nu stăm foarte bine: ideile, bune sau rele, circulă, probabilitatea ca gîndul tău să fi apărut şi în mintea altuia, chiar dacă uşor sub altă formă, e foarte mare. Sînt mulţi matematicieni care vor spune că, pentru ei, lucrul cel mai important este adevărul şi că, toată viaţa, n-au făcut altceva decît să-l caute şi, cînd s-a putut, să-l demonstreze. O fi de-ajuns? Ce rămîne după cei mai mulţi dintre noi? În cel mai bun caz cîteva rezultate care vor fi pomenite încă vreo zece, hai, douăzeci de ani după dispariţia noastră (pentru majoritatea, e o estimare extrem de optimistă), nişte cărţi pe care nu ştiu cîţi se vor mai uita. Cîţi se pot mîndri că au avut ideea aceea care singularizează, care pune pecetea unicităţii pe o muncă de o viaţă?
Şi totuşi. Parcă nici să-ţi spui că dacă nu eşti Arhimede sau Gauss, nu are rost să încerci nimic. Contemplaţie - a măreţiei altora - sau acţiune? S-or număra pe undeva şi picăturile, fărîmele; le-o aduna şi pe ele cineva. Va fi existînd, cum spune Arundhati Roy, şi un Dumnezeu al lucrurilor mărunte.
Pe 18 august 1950, Pavese scria: "Cele mai tainice temeri ale tale ajung întotdeauna să se întîmple. Scriu: o, Tu, ai milă. Şi-apoi? Ajunge un pic de curaj. Cu cît e mai circumscrisă şi mai precisă durerea, cu atît mai mult se zbate instinctul vieţii şi piere ideea sinuciderii. Cînd te gîndeşti cît de uşor părea. Sînt atîtea muieruşti care-au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu. Toate astea mă scîrbesc. Nu cuvinte. Un gest. Nu voi mai scrie". E, într-adevăr, ultima însemnare din jurnal. A mai avut nevoie de zece zile ca să-şi adune curajul.
Cesare Pavese s-a sinucis în noaptea de 27 spre 28 august 1950, într-o cameră de hotel din Torino. Avea patruzeci şi doi de ani.