Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am jucat prea mult


Cornelia Alexoi, un interviu cu Ştefan Iordache (actor)

19.09.2008
Independent, ianuarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bucurându-se de un prestigiu greu de egalat, atât pe scenă cât şi pe ecran, Ştefan Iordache (născut 3 februarie 1941, în Bucureşti) este, cu siguranţă, între actorii români, o stea de primă mărime. Expresivitatea profundă a chipului, silueta austeră, acurateţea gestului dramatic dominator sunt, de altfel, o mină de aur interpretativ, care l-ar fi impus, fără îndoială, oriunde. (Să nu uităm că debutul său pe ecran cu rolul din Străinul a fost marcat, în 1964, cu un premiu la Karlovy Vary.) După ce a străbătut cu succes o galerie tipologică complexă, acum, la apogeul carierei, acasă la domnia sa, în cadrul cel de toate zilele, sensibilitatea discretă a actorului răzbate prin cortina de fier a măsurii sale dintotdeauna.

Cornelia Alexoi: Domnule Ştefan Iordache, spuneţi-mi, vă rog, care este cea mai importantă lecţie pe care v-a dat-o viaţa, până în prezent?
Ştefan Iordache: Să nu încerc s-o înşel; pe ea, pe viaţă...

C.A.: Ce modele aţi avut?
Ş.I.: Nici unul... Nici nu-mi place cuvântul. Am avut noroc şi am debutat cu Ileana Predescu, care a avut generozitatea să joace cu mine în Tigrul, de Murray Schishgal, la Teatrul "Nottara". În primul meu film, Străinul, am fost alături de Ciubotăraşu, Calboreanu, Fory Etterle, George Măruţă. M-au sprijinit foarte mult. E important să creşti lângă un copac mare... Nu în umbra lui... Lângă el.

C.A.: Ce locuri credeţi că v-au marcat, cel mai mult, personalitatea?
Ş.I.: Am crescut în cartierul Rahova şi în Calafat... (Sunt oltean, de meserie.) Două locuri care m-au marcat profund. Am crescut într-o libertate totală. Cea mai minunată perioadă a vieţii mele a fost copilăria şi adolescenţa.

C.A.: Spuneţi-mi dacă v-aţi gândit încă de atunci să deveniţi actor.
Ş.I.: Niciodată. Nu fac parte dintre aceia care au visat, de mici, să fie actori şi nici nu vreau să mor pe scenă. Am dat la medicină, n-am intrat şi - m-am făcut actor.

C.A.: Există o reţetă a succesului - ce credeţi?
Ş.I.: Dacă ar şti-o cineva, s-ar vinde în farmacie. Nu deţine nimeni reţeta asta; decât Dumnezeu. Dacă nu eşti cu picioarele pe pământ, te poate dărâma succesul. (Eu nu prea pronunţ cuvântul acesta.) Viaţa are însă grijă, tot timpul, să-ţi dea câte un pumn în cap pentru a te aduce unde trebuie.

C.A.: Ce genuri de roluri regretaţi că nu aţi interpretat?
Ş.I.: Nu am regrete. Nu mi-am dorit nici unul dintre rolurile pe care le-am avut. Mi-au venit în întâmpinare. Am jucat, oricum, prea mult. Am avut foarte mult noroc până acum.

C.A.: Ar fi interesant să ştim dacă aţi fost vreodată numit şi în viaţa reală cu numele vreunui personaj pe care l-aţi interpretat.
Ş.I.: Da. Când stăteam la o coadă la lapte, prin anii '70. Cineva a zis: "Uite-l pe Hamlet la coadă la lapte!".

C.A.: Cum vă apropiaţi de personajele dumneavoastră?
Ş.I.: Tiptil... Cu grijă... Cu spaimă... E o luptă pe care o dau ca să-mi cunosc omul pe care va trebui să-l nasc.

C.A.: Ce ritual aveţi în ceea ce priveşte pregătirea unui spectacol?
Ş.I.: Mă duc cu trei ore înainte, revăd textul şi încerc să intru în atmosfera din teatru. Nu poţi să sari din pat direct pe scenă.

C.A.: Cu ce sentiment vă urmăriţi propriile filme?
Ş.I.: Nu prea îmi place să mă uit în oglindă... Am o senzaţie ciudată când îmi văd filmele. Parcă n-aş fi eu... Mă mir şi eu de ceea ce pot să fac acolo.

C.A.: Ce vi se pare cel mai greu în meseria dumneavoastră?
Ş.I.: Somnul de după spectacol... Care nu mai vine...

C.A.: Când vă uitaţi în urmă, la tot ceea ce aţi întreprins până acum - care ar fi cuvântul pe care l-aţi folosi ca să definiţi această aventură?
Ş.I.: Mama.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer