Bucurându-se de un prestigiu greu de egalat, atât pe scenă cât şi pe ecran, Ştefan Iordache (născut 3 februarie 1941, în Bucureşti) este, cu siguranţă, între actorii români, o stea de primă mărime. Expresivitatea profundă a chipului, silueta austeră, acurateţea gestului dramatic dominator sunt, de altfel, o mină de aur interpretativ, care l-ar fi impus, fără îndoială, oriunde. (Să nu uităm că debutul său pe ecran cu rolul din Străinul a fost marcat, în 1964, cu un premiu la Karlovy Vary.) După ce a străbătut cu succes o galerie tipologică complexă, acum, la apogeul carierei, acasă la domnia sa, în cadrul cel de toate zilele, sensibilitatea discretă a actorului răzbate prin cortina de fier a măsurii sale dintotdeauna.
Cornelia Alexoi: Domnule Ştefan Iordache, spuneţi-mi, vă rog, care este cea mai importantă lecţie pe care v-a dat-o viaţa, până în prezent?
Ştefan Iordache: Să nu încerc s-o înşel; pe ea, pe viaţă...
C.A.: Ce modele aţi avut?
Ş.I.: Nici unul... Nici nu-mi place cuvântul. Am avut noroc şi am debutat cu Ileana Predescu, care a avut generozitatea să joace cu mine în Tigrul, de Murray Schishgal, la Teatrul "Nottara". În primul meu film, Străinul, am fost alături de Ciubotăraşu, Calboreanu, Fory Etterle, George Măruţă. M-au sprijinit foarte mult. E important să creşti lângă un copac mare... Nu în umbra lui... Lângă el.
C.A.: Ce locuri credeţi că v-au marcat, cel mai mult, personalitatea?
Ş.I.: Am crescut în cartierul Rahova şi în Calafat... (Sunt oltean, de meserie.) Două locuri care m-au marcat profund. Am crescut într-o libertate totală. Cea mai minunată perioadă a vieţii mele a fost copilăria şi adolescenţa.
C.A.: Spuneţi-mi dacă v-aţi gândit încă de atunci să deveniţi actor.
Ş.I.: Niciodată. Nu fac parte dintre aceia care au visat, de mici, să fie actori şi nici nu vreau să mor pe scenă. Am dat la medicină, n-am intrat şi - m-am făcut actor.
C.A.: Există o reţetă a succesului - ce credeţi?
Ş.I.: Dacă ar şti-o cineva, s-ar vinde în farmacie. Nu deţine nimeni reţeta asta; decât Dumnezeu. Dacă nu eşti cu picioarele pe pământ, te poate dărâma succesul. (Eu nu prea pronunţ cuvântul acesta.) Viaţa are însă grijă, tot timpul, să-ţi dea câte un pumn în cap pentru a te aduce unde trebuie.
C.A.: Ce genuri de roluri regretaţi că nu aţi interpretat?
Ş.I.: Nu am regrete. Nu mi-am dorit nici unul dintre rolurile pe care le-am avut. Mi-au venit în întâmpinare. Am jucat, oricum, prea mult. Am avut foarte mult noroc până acum.
C.A.: Ar fi interesant să ştim dacă aţi fost vreodată numit şi în viaţa reală cu numele vreunui personaj pe care l-aţi interpretat.
Ş.I.: Da. Când stăteam la o coadă la lapte, prin anii '70. Cineva a zis: "Uite-l pe Hamlet la coadă la lapte!".
C.A.: Cum vă apropiaţi de personajele dumneavoastră?
Ş.I.: Tiptil... Cu grijă... Cu spaimă... E o luptă pe care o dau ca să-mi cunosc omul pe care va trebui să-l nasc.
C.A.: Ce ritual aveţi în ceea ce priveşte pregătirea unui spectacol?
Ş.I.: Mă duc cu trei ore înainte, revăd textul şi încerc să intru în atmosfera din teatru. Nu poţi să sari din pat direct pe scenă.
C.A.: Cu ce sentiment vă urmăriţi propriile filme?
Ş.I.: Nu prea îmi place să mă uit în oglindă... Am o senzaţie ciudată când îmi văd filmele. Parcă n-aş fi eu... Mă mir şi eu de ceea ce pot să fac acolo.
C.A.: Ce vi se pare cel mai greu în meseria dumneavoastră?
Ş.I.: Somnul de după spectacol... Care nu mai vine...
C.A.: Când vă uitaţi în urmă, la tot ceea ce aţi întreprins până acum - care ar fi cuvântul pe care l-aţi folosi ca să definiţi această aventură?
Ş.I.: Mama.