De la bun început vreau să vă spun că nu voi scrie despre opera lui Hemingway şi cu atât mai puţin despre scriitor, doar despre fotografii voi povesti, cele în care stă lipit de lei morţi şi peşti spadă, la fel, fără de suflu în ei, despre pozele unde dansează şi râde, despre portretele celor care l-au urât sau l-au iubit. Desigur, se poate face observaţia că n-ai cum să vorbeşti despre o fotografie fără să pomeneşti de oamenii din ea, măcar de numele, înfăţişarea, caracterul şi ocupaţia lor, că doar nu sunt statui ori stâlpi de telegraf ca să-ţi permiţi doar remarci fade despre felul cum cad umbrele şi încadrarea lor în compoziţie. Mă voi strădui să mă limitez cât mai mult la poze, ca şi cum, pe fotoliu fiind, aş avea pe genunchi un album gros pe care l-aş răsfoi uşor, cu două degete (arătătorul şi cel mare), în timp ce voi staţi în faţa mea, pe canapea, ascultându-mă. Prin urmare am rolul unei gazde ce la cafea îşi plictiseşte musafirii arătându-le poze vechi, îngălbenite, dar la urma urmei "uşa" e deschisă, rămâne numai cine pofteşte.
În pruncie, Ernest Hemingway fusese îmbrăcat de mamă în rochie dantelată, pentru a fi fotografiat alături de sora sa mai mare. Oameni pentru care Freud şi Jung înseamnă mult mai mult decât Alfa şi Omega, îmi pare rău că trebuie să o spun, dar chiar există şi asemenea persoane, au făcut tot felul de speculaţii legate de travestirea "umilitoare", dar nu stau să-mi bat capul cu aşa ceva. Nu cred că sunt relevante dantelele care l-au înzorzonat în copilărie.
O fotografie cu o infirmieră din primul război mondial, de care cunoscuţii spuneau că avea ochii gri-albăstrui şi nasul în vânt, ne-o arată pe una dintre femeile care l-au inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din Adio, arme!. Se numea Agnes von Kurowsky, era cu câţiva ani mai mare decât scriitorul (ce în acele zile avea doar nouăsprezece ani) şi atunci când nu îngrijea trupuri sângerânde se lăsa curtată. Hemingway ajunsese în mâinile ei după ce a fost rănit pe front în timp ce împărţea soldaţilor italieni ciocolată, tutun şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi-un genunchi zdrobit. În septembrie 1918, a fost fotografiat la Milano. În uniformă, stând în picioare dar sprijinit de două cârje. Zâmbeşte cu toată faţa. În spatele lui se văd vag alţi soldaţi răniţi, unul în uniformă (poate că acesta era zdravăn) şi doi în halate de spital. Domnişoara Agnes îi ţinea portretul în buzunar, iar când acesta a plecat în America, îi scria în fiecare seară, aşa cum se cuvine să se comporte o tânără amorezată. Îi văzusem împreună, râzând, însă nu de-adevăratelea, ci într-o poză, şi nici asta din carton mat sau lucios, de ţinut în mână, ci din pixeli. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. În "Soldatul s-a întors acasă", Hemingway ni-l arată pe numitul Krebs într-o fotografie de grup, "printre colegii săi, având cu toţii acelaşi guler înalt şi elegant". Tot la început ni dezvăluie că tânărul plecase pe front în 1917, direct de pe băncile unui colegiu din Kansas, şi mai departe scriitorul ne spune că-l vedem pe Krebs într-o altă poză făcută undeva pe Rin, unde e împreună cu două nemţoaice, deloc frumoase, şi-un caporal. Amândoi purtau uniforme scurte. Acum nu-mi dau seama ce era mai trist pentru bietul Krebs - faptul că femeile erau lipsite de farmec ori că haina soldăţească nu-i era deloc potrivită. Cred că mai degrabă întoarcerea în oraşul natal, acolo unde nu se schimbase nimic, în afara faptului că fetele crescuseră, erau mai drăguţe şi purtau părul tăiat, acolo unde eroii nu mai erau primiţi cu flori şi nimeni nu părea dispus să-l asculte povestind despre ce-a pătimit pe front.
Într-o zi de iarnă, Hemingway avea s-o întâlnească pe juna baroană Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din Dincolo de fluviu şi printre copaci. În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac, şi pentru că pământul i-a dispărut de sub picioare şi aerul n-a mai avut loc, prin gât, să-i cadă în plămâni, a murit. Dacă ţin bine minte, deşi sper să mă înşel, într-un interviu povestea că s-a recunoscut şi în peştele din Bătrânul şi marea. Da, în peşte! Cu mulţi ani înainte de sinuciderea ei, îmbrăcat în mire, Hemingway intra într-o fotografie împreună cu mireasa lui de atunci, Hadley.
Instantanee pariziene. La reproşurile doamnei Gertrude Stein, pe care o vizita la Paris, Hemingway îşi zicea că în fond de când lumea "toate generaţiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute". Remarcă care i-a fost reprodusă în biografii, apărând şi în Sărbătoare de neuitat. Din volumul pe care îl am eu (editura Meridiane, 1966) lipsesc multe pagini, iar altele se repetă agasant. Îi pomeneşte pe Joyce, Ezra Pound, Scott şi Zelda Fitzgerald. Portrete de cele mai multe ori nu foarte măgulitoare. Tuşe când reci, când calde şi vaporoase. Dar cel mai tare m-a încântat faptul că a amintit de Librăria "Shakespeare and Company", unde mergea des să împrumute cărţi de la o doamnă castanie cu ochii ca de veveriţă, îmbrăcată cu o jachetă de catifea cafenie. Ha, mi-am spus, am fost şi eu acolo, anul trecut, poate am stat pe aceeaşi bancă de lemn, cea de la etaj, unde am dat peste un motan negru, al dracului de ciufut, şi-un domn mai bătrân decât cavalerii teutoni, de care am aflat apoi că era fostul patron. După câteva clipe am realizat că scriitorul vorbea de altă librărie, cu acelaşi nume. Intrând (asta se întâmpla prin anii douăzeci ai secolului trecut), Hemingway a văzut rafturi şi mese pline de cărţi, o sobă, iar pe pereţi fotografii de scriitori vestiţi, de care spunea că fiind instantanee îi dădeau senzaţia că şi autorii morţi fuseseră cândva vii. Din asta se înţelege că altfel ar fi avut dubii?! Şi mie mi s-a întâmplat, deseori chiar, atunci când mă uitam la portretele unor scriitori clasici să mă minunez văzându-le obrajii din carne, sprâncenele de om viu, ochii şi urechile. Arătau ca nişte oameni când în mintea mea numele lor erau legate de nişte statui, busturi de piatră, oricum ceva care a stat şi va sta întotdeauna în muzee. Doamna care îl întâmpinase în librărie, cea cu ochii de veveriţă, era Sylvia Beach. Am văzut-o şi eu (doar în fotografii, desigur). Într-una stătea la aceeaşi masă cu Joyce (era să scriu Ulise). Scriitorul avea un plasture negru peste una din lentilele ochelarilor şi-un papion cu picăţele la gât. Sylvia Beach se uita la el. Avea în spate rafturi cu cărţi, în faţă, pe birou, teancuri de hârţoage. Pe perete, aproape de Joyce, erau două afişe mari de pe care se putea citi: "The Scandal Ulysses", câteva nume, mai jos: "Arnold Bennett on Ulysses", în rest cuvintele fiind acoperite de braţul scriitorului. În altă fotografie stă în uşa librăriei. E încă tânără, cu o siluetă elegantă. În mâna dreaptă ţine o carte, însă nu se vede titlul. Poza a fost făcută de undeva din mijlocul străzii. Doamna Sylvia Beach a putut să deschidă librăria cu ajutorul lui Adrienne Monnier, una dintre primele femei din Franţa care a deţinut o prăvălie cu cărţi. Mulţi ani mai târziu, Monnier avea să se sinucidă cu somnifere. Într-o fotografie şi mai frumoasă, făcută probabil în aceeaşi zi, Beach stă tot în uşă, însă puţin mai jos, iar Joyce, cu baston şi pălărie, e încremenit chiar în prag. Deasupra librăriei, la o fereastră, se vede o siluetă cu capul acoperit de-o bască. Într-o scrisoare adresată lui Harriet Shaw, cu un an înainte, Joyce povestea că în fiecare zi mergea pe jos mai mulţi kilometri, uitându-se în Sena pentru a descoperi locul potrivit unde ar fi putut să-l arunce pe Bloom "cu o greutate de 50 de livre legată de picioare".
Hemingway pomeneşte în Sărbătoare de neuitat şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, ce era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul avea să se spânzure, rămânând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua adio (sau la revedere) de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele lui ocupaţii. Acum, când scriu, îmi amintesc doar două picturi de-ale lui, ce se numesc, din câte îmi aduc aminte, şi de greşesc să-mi fie cu iertare, "Tânără femeie ce-şi trage ciorapii" şi "Femeie ce poartă pantaloni albi". Amândouă foarte colorate, aspre. Prima doamnă e mică şi rotundă ca o brutăreasă, a doua e ascuţită şi are sânii aproape goi. Într-o fotografie, Pascin şade şi acum lângă două femeiuşti mai mult dezbrăcate, acoperite în părţile moi ale trupului cu lenjerie albă. Pictorul poartă pălărie şi are o ţigară în gură. Bănui că aprinsă. El e îmbrăcat, la fel şi tânărul zâmbitor de lângă el.
Despre casele în care a locuit Hemingway am auzit tot felul, totuşi nu m-aş fi aşteptat să aflu că în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. O dovedesc pozele cu mirese vesele şi orhideele uriaşe de pe site-ului muzeului. Pentru curioşi, camere video transmit imagini live din curtea în care trăiesc "pisicile lui Hemingway". Am văzut şi eu trei dintre ele, plimbându-se plictisite. Din când în când intrau în cadru turiştii care le pozau şi le scărpinau pe burtă. Mai există şi o secţiune de onoare a pisicilor care huzuresc în "Ernest Hemingway Home and Museum", cu portretele, numele lor şi-o scurtă descriere. Printre feline se remarcă: Pablo Picasso (portocaliu, mare), Spencer Tracy (alb, ochi galbeni, miroase florile). Archibald MacLeisch (portocaliu, coada stufoasă), Joan Crawford (ochi verzi, holbaţi, locuieşte mai mult în pivniţă), Charley Chaplin (motanul cel mai fotografiat), Emily Dickinson (gri, ochi verzi). Într-o fotografie alb-negru, pe care am văzut-o în altă parte, scriitorul stă la masă, şi pe aceasta se află: o pisică stufoasă cu privire rea, o sticlă de vin, boluri şi pahare. Casa lui din Cuba adăpostea la un moment dat 40 de pisici.
În biografia pe care i-a dedicat-o, Fernanda Pivano pomeneşte de portretele în care Hemingway de cele mai multe ori apare ca un lup de mare, pe puntea vasului Pilar, sau pe ţărm, ţinând în mâini uriaşi peşti spadă. Bărbos, cu şapca trasă pe ochi, pantaloni albi, murdari. Multe dintre acestea sunt adăpostite în colecţia "Ernest Hemingway", din JFK Library, Boston. Cel mai mult prefer o fotografie care mi s-a ghemuit într-un colţ al memoriei. În ea este încă copil, la mulţi ani depărtare de scriitorul care avea să ajungă. Pescuieşte cu un băţ lung, are o pălărie largă de paie pe cap, uriaşă, şi-un coş agăţat de braţ; se simte zumzet de gâze (mai ales ţânţari şi libelule), miros de baltă şi nămol. Arată ca Tom Sawyer - sau, mai bine spus, aşa cum îmi imaginam eu că este Tom Sawyer atunci când eram de vârsta lui. Ar fi fost de mirare dacă în ziua în care a fost pozat nu-i intraseră gângănii pe sub guler şi mâneci, şi nu i s-au lipit scaieţi de pantaloni, deşi, privindu-l, n-ai zice. Poza a fost făcută aproape de Walloon Lake, Michigan. Radu Lupan aminteşte în cartea dedicată scriitorului de câteva fotografii pe care nu le-am văzut cu ochii, dar prea bine mi le pot închipui. Imagini în care Hemingway se află alături de "un porc spinos împuşcat", de altele în care ţine păstrăvi, şi chiar de una cu "o marmotă doborâtă dintr-o lovitură". Ultima poză aş fi preferat-o cu animalul viu, nelovit, de fapt şi în prima mi-ar fi plăcut ca porcul să fi fost însufleţit, deşi bănui că un vânător cu greu s-ar putea abţine de la a ucide patrupedele cu blană, spini sau coarne. Apoi realizarea unei poze cu un om teafăr lângă un porc sălbatic, cât se poate de viu şi de liber, mi se pare dificilă.
Un portret de familie din anul 1903 îi arată, de la stânga la dreapta, pe Ursula, Clarence, Ernest, Grace şi Marcelline Hemingway. Aici, tatăl scriitorului este chipeş, sobru, pe când mama lui pare o femeie rea de gură! Clarence Hemingway s-a împuşcat în cap în 1928. După cum se ştie, mulţi ani mai târziu scriitorul avea să repede gestul tatălui. Ursula şi Leicester (sora şi fratele lui Hemingway) au murit şi ei în împrejurări tragice. Ea - supradoză de pilule contra durerii, el - s-a împuşcat. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului) avea să se sinucidă în urmă cu câţiva ani. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998, iar în 1940 Cornell Capa a fotografiat-o pentru revista Life în timp ce dansa cu Hemingway. El, captivat de dans, cu corpul mare lipit de silueta ei dreaptă, îmi sugerează (nu ştiu de ce) un colonel galant. În altă fotografie, făcută mult mai târziu, într-o zi de ianuarie, amândoi ţin fazani morţi cu capetele atârnate.
Cu Martha fusese şi în Spania, unde în timpul războiului civil avea să întâlnească personajele pe care le-a descris apoi în Pentru cine bat clopotele. În noiembrie 1938 a fost din nou în Spania, de data aceasta cu fotoreporterul Robert Capa. Un articol recent apărut în The New York Times vorbeşte despre "valiza mexicană" plină cu mii de negative ale lui Capa, făcute în război. Toată lumea ştia că fuseseră pierdute în Paris, în timpul invaziei naziste. Fotograful a murit în alt conflict (cel din Vietnam, în 1954), fără să afle că filmele fuseseră salvate într-un mod miraculos, de fapt doar foarte târziu s-a aflat de recuperarea lor. Se pare că un general mexican a scos valiza din Franţa, ducând-o în Mexic, abia de curând negativele fiind expuse într-o expoziţie. În filmele scanate (făcute atât de Capa cât şi de iubita lui, Gerda Taro, şi de David Seymour) se văd soldaţi republicani odihnindu-se, alţii mărşăluind cu armele în mâini, răniţi, pete de soare pe uniformele unor adormiţi, zeci, sute de chipuri de oameni care au ucis sau au fost ucişi. Gerda avea să moară chiar în Spania, strivită de un tanc, David Seymour în 1956, în timp ce imortaliza un alt război. Pentru fotografi descoperirea "valizei mexicane" e la fel de importantă cum ar fi pentru literaţi găsirea miraculoasă a manuscriselor lui Hemingway, ce-au fost furate într-o gară în anul 1922. Filmele au rămas ascunse mai mult de jumătate de secol, până când au fost expuse în decembrie, anul trecut, în International Center of Photography din Midtown Manhattan, institut fondat de Cornell Capa, fratele fotografului. La rândul său, şi acesta este un fotoreporter renumit.
Fernanda Pivano povesteşte de-o scenă în care scriitorul s-a războit cu o fotografie. Hemingway era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al doilea război mondial. Într-o seară, un colonel i-a adus portretul bărbatului lui Mary (avea să-i devină cea de-a patra soţie). Pe loc, înfuriat, Hemingway şi-a dorit să împuşte fotografia rivalului, însă n-a fost lăsat. S-a încuiat în baie (de unde s-au auzit detunături). Cei care au dat buzna peste el au văzut closetul făcut praf, apăraie peste tot şi poza distrusă. Bănui că proprietarul hotelului n-a fost tocmai încântat, şi nici vecinii care locuiau cu un etaj mai jos, însă eu n-aş fi făcut caz din atâta lucru.
Revista Life îi propusese lui Hemingway să publice Bătrânul şi marea integral, într-un singur număr; cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore. Fotograful Alfred Eisenstadt primise misiunea să plece în Cuba, pe urmele prozatorului, unde a pozat un pescar în etate. Eisenstadt este considerat "părintele fotojurnalismului" şi este cunoscut mai ales pentru fotografia "VJ Day", făcută în Times Square, 1945. A apărut prima oară pe coperta revistei Life, de atunci fiind reprodusă în zeci de alte publicaţii, în albume de artă şi cărţi poştale. Ce se vede în ea: un tânăr marinar sărutând cu foc o domnişoară, pe stradă, în mijlocul trecătorilor ce sărbătoreau ziua victoriei. Mici detalii înduioşătoare: dungile ciorapilor ei, pantofii, mâinile lui posesive, corpul feminin aplecat primejdios pe spate. Cum nu li se zăresc bine chipurile, de-a lungul anilor mai mulţi americani s-au jurat că ei sunt protagoniştii scenei. Într-un articol publicat tot în Life, în 1980, apare informaţia că 11 bărbaţi şi 3 femei s-au recunoscut în celebra fotografie. Anul trecut s-a demonstrat, prin diferite analize făcute pe calculator, că numitul Glenn McDuffie e marinarul din poză, dar asta duce la o altă poveste care nu are legătură cu Hemingway. Pe coperta publicaţiei Life din 1 septembrie 1952, scriitorul privea hotărât în faţă, prin urmare cititorii care cumpăraseră revista. În scrisori se plângea că din cauza turiştilor şi-a ziariştilor care îi invadau deseori casa din Cuba se simţea ca un elefant la Zoo, vizitat duminica. S-a mai păstrat un portret făcut în Veneţia. Prozatorul a fost surprins cu ochii închişi, asaltat de porumbei.
În ianuarie 1954, în timp ce soţia fotografia cascadele Murchison (erau în Congo), avionul în care se aflau s-a prăbuşit. Cei doi, împreună cu pilotul, au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă. La scurtă vreme după accident, urcându-se în alt avion au fost din nou vătămaţi, de data aceasta mai grav. Moartea naratorului din Zăpezile de pe Kilimanjaro se trage dintr-o banală zgârietură, căpătată în timp ce încercase, fără a izbuti, să fotografieze o cireadă de antilope.
În coliba pescarului din Bătrânul şi marea, pe perete, Hemingway ne spune că fusese o fotografie cu culorile şterse de ani, prin urmare decolorată, ce arăta chipul soţiei. Personajul ce noaptea visa lei ce alergau pe plajă o dăduse jos pentru că se întrista văzând-o, aşa că nevasta din fotografie şedea pe raftul din colţ, sub o cămaşă curată. Şi ca să nu cad în păcatul interpretărilor isteţe, a născocirii de metafore ascunse, îmi vine acum în minte o frază pe care scriitorul i-o trimisese lui Bernard Berenson, printr-o scrisoare în care făcea referire la "Bătrânul şi marea": "Nu există în ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat şi peştele este un peşte (...) Tot simbolismul de care vorbeşte lumea e shit". Ca o prelungire, îmi permit să spun şi eu că acea fotografie, în fond şi la urma urmei, este o simplă fotografie.
Notă: Fotografiile fac parte din "Ernest Hemingway Photograph Collection", John F. Kennedy Presidential Library and Museum, Boston.