Flying over bus stops

Aici ar fi trebuit să intervin eu şi să spun că e vremea să ne suim într-un autobuz zburător, să tăiem frânghiile care-l ţin legat de pământ şi să călătorim încotro ne pofteşte inima. Oprirea din ultima vreme n-ar mai durea atât de tare, iar nemişcarea în care ne-am petrecut zeci de dimineţi de sâmbătă, înţepeniţi în patul mare şi privind pe fereastră cum trece viaţa, ar deveni uşoară ca o părere.

Noi nici n-am fost în scenariul ăsta, de fapt, ai spune pe măsură ce ne ridicăm cu autobuzul în aer, referindu-te la tine cu pluralul majestăţii, aşa cum glumeam odinioară.

A fost scenariul tău, ai continua, iar eu n-aş avea ce să-ţi spun, pentru că ai avea dreptate. Ar fi trebuit să ştiu să pierd suficient de mult încât să nu simt că mă doare. Iar, dacă ar fi durut, ar fi trebuit să fac şi eu să te doară la fel de tare. Şi aş fi dat greş. În scenariul meu aş fi fost răzbunată, în scenariul tău n-ar fi fost mai mult de o înţepătură de ţânţar care doare şi te ustură, dar trece foarte repede.

Aşa că e mai bine să nu mă mai gândesc la asta, să ascult cum şuieră vântul prin ferestrele deschise ale autobuzului şi să privesc cerul ăla de deasupra munţilor. Nici urmă de păsări. Nu se aude decât vântul. Ai dispărut şi tu din autobuz, între timp, iar autobuzul s-a transformat într-un balon cu aer cald, că tot visam eu să văd cum arată lumea de la înălţime. Gata, am plecat. Dedesubt, la distanţă destul de mare, două siluete coboară pe panta abruptă a muntelui. Una din ele seamănă cu mine, a doua nu-mi e clar cine este - poţi fi tu, poate este geamănul tău identic, pe care, acum treisprezece ani, l-am lăsat în urmă pe un traseu asemănător cu acesta. E tot înalt şi îmbrăcat în roşu, are tot o şapcă neagră şi poartă barbă. Îi privesc cum coboară şi, spre surprinderea mea, el (tu?) o ia cu mult înainte, coborând în fugă, în timp ce ea (eu?) se opreşte şi observă cum se face tot mai mic şi mai mic înaintea ei, până dispare sub o costişă.

Muntele devine din ce în ce mai mare, oamenii din ce în ce mai mici. Deschid ochii şi-mi dau seama că nu am visat. Nacela e aici, în jurul meu, aerul e aspru şi rece. Muntele a dispărut, a rămas numai cerul. E întuneric. Din hăul ăsta, uşor-uşor, se distinge ceva. Pulsează o inimă. Aud râsul unui copil. Mă aud pe mine, povestindu-ţi despre întâlnirea noastră, şi pe tine, povestind că mi s-a părut.

Cred că mâine o să-ţi dau un telefon. Aşa o să ştiu dacă mai eşti în viaţă.