Spaţiu vacant - nelocuibil

- Iar să mă trezesc la 5? Nu cred că ajung în seara asta, mâine la 8 trebuie să vină tâmplarul şi nu mă aşteaptă...
- E hai, că nu te-ai trezit tu la 5 nici când am plecat la munte...
- Ah, băga-mi-aş picioarele...
- Ce-a fost zgomotul ăla?
- Nimic, a căzut ceva...
(...)
- Bine, atunci hai că vorbim...
- Bine, vorbim...
- Pa, pa...
- Pa...

Discuţia avusese loc pe la şase, la puţin timp după ce terminase programul. Voia să-l vadă chiar atunci, deşi nu trecuseră nici 48 de ore de la dimineaţa însorită, în culori pale care anunţau o zi calmă de toamnă. La mijloc era un sentiment care o apăsa şi de care n-avea cum să scape decât dacă, poate, ar fi stat amândoi pe canapeaua colorată, uitându-se la fotografii vechi şi încercând să vorbească despre ce nu se putea vorbi. În urmă cu aproape două zile, plecase spre birou, iar el se dusese acasă să rezolve cu detaliile reconstrucţiei pe care o începuse de două luni. Între timp, casa lui devenise mai mult la ea acasă. Se obişnuise cu el în camera înaltă şi întunecoasă.

Îşi spunea: casa mea e un spaţiu locuibil şi, din când în când - cam des, în ultima vreme - e numai un spaţiu vacant, gol. Un loc în care simt o lipsă, ca într-un ou din care lipseşte o parte din gălbenuş.

Descuie uşa, ferestrele, obloanele şi calculatorul, puse sticla de vin roşu în bucătărie, pe masa îngustă. Parcă trăia un dicteu automat, doar că nu în scris, ci alcătuit din propriile acţiuni. Îşi privea corpul din exterior, ştiind ce va face în următoarele zece, cincisprezece, cincizeci de minute. Se înfurie brusc, dându-şi seama de previzibilitatea sentimentelor, acţiunilor şi concluziilor. Se simţea prinsă într-un mormânt, incapabilă să facă altceva în afară de drumul acasă - birou - acasă. 40 de minute, în fiecare zi, atât valora libertatea ei, cât îi lua să ajungă la birou şi să se întoarcă, pe jos. De aproape un an repeta acelaşi scenariu, se gândea la aceleaşi lucruri, trăia numai în şi prin scris. Îşi trăia şi îşi retrăia viaţa scriind. Dacă o rugai să vorbească, îşi cobora ochii şi începea să-şi studieze mâinile, de parcă din căuşul palmelor s-ar fi născut întreaga lume pe care nu o putea privi.

Se aşeză la calculator şi se apucă să scrie textul care trebuia predat la sfârşitul săptămânii. Pe măsură ce scria, simţea cum se materializează sentimentul pe care-l avusese mai devreme. O sufoca, uşor-uşor. Cel mai simplu ar fi fost să-i scrie un mesaj în care să-i spună încă o dată ce discutaseră la telefon, deşi nu ştia cum ar fi ajutat-o prezenţa lui, din moment ce nici în alte dăţi nu reuşise mare lucru. Aşadar, formă numărul.

8 minute, atât îl rugă să-i dăruiască timp. Spre deosebire de alte ocazii, acum chiar bătuse într-un zid pe care era desenată o uşă. Bătuse aşa de tare, că i se zdreliseră mâinile. Însă uşa nu se deschisese, iar telefonul nu mai sunase înapoi. El avea treabă. Înţelese şi singură realitatea, când nu primi răspuns: interveniseră problemele lui, probleme legate de lucruri pe care ea nu le văzuse şi nici nu avea să le vadă vreodată. Cum să te lupţi cu asta?

Nu se putea lupta nici cu ultimul eveniment, răsărit ca o părere de rău în mijlocul unei situaţii imposibile, întâmplare care era anticamera sfârşitului. O învinsese şi de data asta, pentru că nu-i lăsase vreo alternativă. Ea doar se consolase cu impresia că-i va fi aproape şi într-o dimineaţă oarecare, ca să împartă o cană de lapte cald. Încă aştepta dimineaţa aceea.

Îşi aminti de Prinţul Fericit şi de serile din copilărie când îşi imagina dialogul dintre Prinţ şi rândunică şi viaţa lor, ferită de ochii cititorilor. Nu ştia dacă viaţa exista sau nu, aşa cum nu ştia nici dacă ea avea altă viaţă în afară de cea pe care o definea prin ochii lui. Sau prin ochii Prinţului Fericit?

Nu se gândi prea mult la asta. Se întoarse la rândurile ei, frumos ordonate pe foaia virtuală, până când un prieten vechi răsări din neant, doar la un buzz distanţă. Era Omul-Pasăre, cum îl poreclise ea. Îi scrise ce anume o supăra şi rămase surprinsă să audă de la el cuvinte pentru care altădată s-ar fi chinuit. Fluviul dintre ei secase, puteau să meargă pe jos de la o frază la alta, de la un sentiment la altul, de la realitatea împuţită la una care le deschidea un orizont oarecare.

Se simţea ca în versurile piesei cântate de Joe Dassin, L'été indien:

aujourd'hui je suis très loin de ce matin d'automne
mais c'est comme si j'y étais
(...)
je regarde cette vague qui n'atteindra jamais la dune
tu vois, comme elle je me couche sur le sable
et je me souviens du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer

Şi îşi spunea:

Nu nasc nimic, nu fac nimic. Eternitatea care mă desparte de mine însămi - când scriu, imaginându-mi că există un sens - începe atunci când, singură fiind, iau în braţe perna pe care ai ţinut-o ieri în braţe. Ţi-am trimis 37 de voci. Aş fi vrut să fie 41, vârsta ta de azi, dar nu ştiu dacă mai trăiesc o lună, s-ar putea să mor între timp. Ar fi sfârşitul unei drame care oricum n-a avut legătură cu realitatea. Pot să dispar. Şi tot eu nu voi fi înţeles nimic. Însă dacă de asta e nevoie, asta voi face.

(...)

Astăzi sunt foarte departe de acea dimineaţă de toamnă. Abia am ieşit pe uşă, punând "sub cheie" în urma şi în lipsa mea tot ce s-ar numi viaţă. Închid ochii şi dispar un pic în hotelul anonimilor. Îţi simt respiraţia, îţi aud bătăile inimii, dar nu mai sunt aici. Viaţa ta s-a terminat, a mea încă îşi aşteaptă accentul.

Iar mâine o să deschid fereastra, ca să las să intre aerul în cimitirul profund.
Ca şi cum nu ai fi existat.