Foarte frumos şi, mai ales, evident, imediat: ura este, aşa cum îi spune şi numele, urîtă şi face ravagii. Este intolerabilă şi ar trebui, dacă s-ar putea, s-o stîrpim sau, măcar, s-o ţinem în frîu, s-o disimulăm, s-o "civilizăm", să-i controlăm expresiile.
De cîteva luni deja, strîng "date" şi reflectez asupra urii, pregătindu-mă răbdător să-mi scriu intervenţia cu care mă voi prezenta la amintitul congres. Ceva, însă, mă deranjează: senzaţia că ura este o temă neprelucrată, facilă, de-a gată, inexactă. Nu de ură suferă în primul rînd societatăţile contemporane. Ura este o temă prea imediată, prea evidentă, o temă mediatică, deci o temă ideologică, neconstruită, neelaborată, o temă falsă. O temă polemică, de luptă politică, nu de studiu, prea puţin filosofică. Identificarea ei mi se pare a fi rodul unei gîndiri pripite şi, de fapt, o replică, un act de război civil al gîndirii: ne-gîndire. Fiind pus (invitat) să vorbesc despre ură, mă simt prins într-o capcană, împins pe o pistă falsă şi falsificantă de cercetare şi de înţelegere. Poate pentru că nu sînt psihanalist. Dar poate că psihanaliza contemporană are, atunci, o problemă de adecvare, suferind de un deficit, de un neajuns de problematizare: a devenit, şi ea, o biată cunoaştere academică oarecare.
Nu ura pune probleme în societatea contemporană. Ura şi violenţa sînt efecte. Altele mi se par a fi "tonalităţile" (P. Virno) moral-afective dominante şi cauzante care fac cu adevărat ravagii.
De pildă dispreţul. De pildă aroganţa. De pildă neseriozitatea, facilitatea, aventurismul, încrederea în şmecherie şi în improvizaţie şi, mai ales, cupiditatea. Triumf contemporan al hybris-ului. Trăim în societăţi dominate de hybris moral şi politic. În construcţii politico-sociale improvizate, lipsite de orice temei, de orice pregătire, şmechereşti. Într-o permanentă fugă înainte. Trăim într-o capcană generalizată.
Analişti dintre cei mai serioşi ai actualului crah generalizat (doar pentru început pur financiar - sper!) evocă insistent Greed, capodopera din 1924 a lui Erich von Stroheim.
Societatea contemporană este o societate neserioasă, nu atît (sau nu doar) frivolă, cît bădărănească, la toate nivelurile. O societate care ni s-a părut că ar putea fi una a facilităţii şi a vacanţei, în care socialul (sau societalul) rezultă, automat, de la sine, poate fi lăsat, asemenea (mitului) pieţei, să se autoreglementeze spontan. Un sfîrşit al constructivismului, sau o radicalizare pînă la derizoiu a constructivismului social.
Am vrut (vrem) să lichidăm societatea, să scăpăm de responsabilităţi, de stres chiar şi în construcţie. Şi am regresat, ne-am lenevit afectiv şi moral crezînd că ne putem simplifica virtual viaţa, că progresul poate automatiza construcţia.
Nu ura, dacă ar fi, la rîndul meu, să simplific, împinge societăţile actuale la crah, ci dispreţul.
Despre dispreţ şi despre aroganţă ar trebui să vorbim. Căci ura, de pildă, este un efect direct, imediat, al dispreţului.
Iar crahul, aşa cum spuneam, este unul total, moral şi social în primul rînd, nu doar "tehnic"-financiar. Ne blocăm singuri drumul spre adevăr, fugim de adevăr dacă vom persista la infinit doar în discuţii "tehnice", lăsîndu-ne programaţi de către media şi de către făcătorii de opinie.
Trebuie să schimbăm paradigma, "ambianţa intelectuală" şi normele implicite, ideologice, de gîndire dominante în momentul de faţă: nimic nu se realizează automat, de la sine, în cazul omului. Lumea nu poate persista, iată, la infinit să fie doar un aranjament rezultat din cupiditate.
Iar acesta nu este voluntarism, ci obiectivitate: lucrurile înseşi, aşa cum le-am creat (sau, mai exact, cum le-am lăsat, din lene şi din aroganţă, să fie), ne-au adus în acest punct.
România s-a repezit s-o apuce pe pista falsă a construcţiilor improvizate, a dispreţului şi a cupidităţii producătoare de ură. Crahul din 1929 este cel care a produs extremizarea vieţii publice, pervertirea modernităţii.
În ambianţă postmodernă mondială, am interpretat postcomunismul ca pe o ocazie de a ne relaxa total, dînd frîu liber expresiilor instinctelor de bază, care creează, azi, canonul "natural" al umanului: "fii tu însuţi", "urmează-ţi dorinţa" etc. Am nimerit într-o capcană, transformînd instinctele în valori şi în norme.
Dar umanul nu este dat, nu rezultă (asemenea urii) de la sine, ci se produce, se construieşte. Umanul nu este, ci se face. Or, nimeni, azi, nu mai lucrează la elaborarea umanului. Tuturor ni s-a părut că putem lua vacanţă.
Umanul este asemenea infrastructurii: arheologie în construcţie, şantier arheologic prin care ne construim urmele, semnele, exteriorizîndu-ne sub formă de mediu-lege.
Umanul este asemenea spaţiului: nu există neconstruit, neparcurs.
Mai presus de orice, umanul este tehnologie şi include, însumează toate tehnologiile.
Deficitul românesc de construcţii, de construit, de "infrastructură" nu este decît un epifenomen al deficitului de umanizare, de elaborare a umanului.
Dar "ambianţa" mondială, astăzi, se schimbă. Cum vom reacţiona? Vom reacţiona în vreun fel?
Epoca neseriozităţii şi a improvizaţiei, paradigma "
Cînd nu se mai construieşte şi se mulţumeşte, doar, să "fie" şi să se "exprime", omul dispare, înghiţit de "uman".
Omul s-a aflat (se află încă) într-o eclipsă de sine. În momentul de faţă, omul nu există, căci nu se construieşte. În momentul de faţă, omul nu se produce, ci se consumă pe sine: trăieşte din "dividendele" umanului istoric, cheltuieşte, defrişează istoria fără a mai produce, la loc, istorie.
Pauza s-a terminat. Omul va trebui să reînveţe, ca întotdeauna, inevitabilitatea acţiunii şi a dificilei, riguroasei, imposibilei creaţii de sine.
Înapoi la muncă! Pe noi înşine ne producem - sau nu! Epoca improvizaţiei şi a neseriozităţii, a facilităţii, tocmai se plăteşte, tocmai se pedepseşte. Încrederea leneşă în automaticitarea "naturii" umane nu automatizează, obiectivîndu-le ca "lecţie a lucrurilor", decît dezastrul, contingenţa şi finitudinea, "maximizîndu-le", cifrîndu-le, făcîndu-le cu adevărat inevitabile: lege.
Noi înşine am lăsat ca dezastrul să se traducă, obiectiv, în bani, să ajungă pînă la o expresie cifrată, dar care nu se reduce doar la atît, şi care ar fi sinucigaş să credem că se reduce doar la aspectul, ultim, financiar. Banii nu fac decît să traducă, sînt simbol mediator. Expresia bănească este întotdeauna ultimă, tocmai de aceea şi este catastrofală, iar unii semeni de-ai noştri au produs infernal, pentru noi, mediaţie goală, salt în gol provocat deci, imediatizînd catastrofa.
Ne-am încrezut în "exprimarea de sine" şi, mai presus de orice, cu dispreţ, în mod arogant, în exprimarea cifrată, bănească a umanului, şi iată, aceasta, în cifre, este expresia noastră, din capul locului, catastrofal, finală. Traducerea directă şi exclusivă în bani înseamnă trecerea la limită, provocarea catastrofei şi precipitarea finalului. Pînă la bani am reuşit să lăsăm să ajungă expresia dezastrului neconstruirii de sine a umanului, a pauzei şi a vacanţei de noi înşine pe care, istoric, ne-am luat-o. Măcar o putem calcula, dacă tot numai de bani, de cantitativ am ajuns să putem ţine, ca expresie a umanului, seama, dacă numai în bani şi ca bani ne mai înţelegem social.
Expresia bănească a umanului este ultimă şi doar eventuală, nu poate fi exclusivă şi primă, imediată. A te exprima doar şi în mod imediat, ne-mediat, în/ca bani înseamnă a precipita finalul, a traduce totul, ca acum, în termeni logici de catastrofă, de inevitabil, de apocalipsă, de sfîrşit. Reducerea la financiar provoacă logic sfîrşitul.
Am programat dezastrul. Avem, acum, şansa nu de a opri globalizarea şi de a termina, cum pot crede naivii, capitalismul (care sînt echivalente), ci de a le face cu adevărat productive şi creatoare, transformîndu-le, din barbarie şi non-istorie, din intermediere cu neantul, în epocă de civilizaţie. Pînă acum am fost doar în preistoria capitalismului. Avem, însă, acum şansa unei epoci, şansa de a face epocă, nu inventînd, ci descoperind banul prin abandonarea falselor şi a reductivelor raţionalităţi aparente.