Pentru un capitalism post-american

Fragmente dintr-o postfaţă la Georges Bataille, Partea blestemată


A momentary lapse of economical reason: "economia generală". Consumare versus consum

Bataille, aşa cum, deja, am mai spus, repetându-mă anume pentru a-l repeta (la nesfârşit, dacă este nevoie) pe Bataille însuşi, este de evitat. El nu poate fi niciodată asimilat până la capăt, căci consumă, dezarticulează şi readuce la stadiul de fierbere, re-topind produsele (realizările) în procese. Scrisul şi ideile lui Bataille (inseparabile, corp comun imposibil, Bataille fiind unul dintre foarte puţinele exemple, de neurmat, foarte rar, tot mai rar vizate inclusiv acolo unde ar trebui să le fie locul prin excelenţă, adică în poezie, de dez-instrumentalizare a limbajului, de fisiune "conţinut"-"formă", de trăire expresivă ca gândire impersonalizată, de unde şi forţa dezagregantă şi reagregantă, într-o formă, însă, pre- sau post-umană - alter-umană -, a scrisului său) este mişcare imanentă şi geneză continuă, el reintroducând, în permanenţă, genezicul, excesul şi excedentul genezicului în creat, instabilitatea plasticităţii infinite a materiei universale, re-facerea, în făcut. Bataille reface permanent geneza, tocmai de aceea şi trebuind să fie în permanenţă reactualizat, reintrodus, ca autor al excesului şi al excedentului, în formele stabilizate, calmate, pacificate, îngust economice, de expresie şi de gândire.

Alături, poate, în secolul XX, doar de Artaud, şi, în istoria largă a modernităţii, de Sade, Bataille este autorul exterior prin excelenţă, fiind condamnat să rămână în permanenţă pe dinafară, să fie, permanent, un autor în acelaşi timp exclus (dar nu - doar - din simplă comoditate, ci din pur instinct de conservare, de închidere, de "separare") şi ţinut în rezervă, un autor-recurs în ultimă instanţă, un autor pentru momentele de catastrofă, pentru situaţiile de criză şi de urgenţă extremă.

Aşa cum este, azi, în strict momentul de faţă (moment apocaliptic de dezvăluire, pentru cine îndrăzneşte să vadă şi să spună), criza capitalismului american (mondializat), care dovedeşte că nu mai are nevoie să fie izbit, ca la 9/11, din afară (fie şi cu nebănuite, dar tot mai probabile complicităţi dinăuntru), de un întreg complot mondial "terorist", ci plesneşte simplu, aproape ca într-un joc de copii (ceea ce a şi fost), din interior, dat fiind că se umflase prea tare, ca o băşică.

Căci trebuie să fie (spus) clar: aşa cum (cu toate diferenţele de rigoare) Uniunea Sovietică a distrus comunismul (el însuşi, însă, aşa cum dovedeşte China contemporană şi, în general, fostele zone periferice, frate vitreg, copie fraternă a capitalismului, alt fel de capitalism, capitalism care abia acum, de unul singur, se "revoluţionează" şi se "comunizează"), Statele Unite ale Americii, printr-o nemaivăzută fugă înainte de propriile temelii fragile, de propria utopie incarnată, sunt pe cale (dacă nu au făcut-o deja) să distrugă capitalismul, care, însă, indestructibil, consubstanţial fiinţei umane, nu poate face altceva decât să îmbrace, temporar dar "sustenabil", forma catastrofei permanente.

Utopia neoliberală realizată a cumpărării "strategice" (capitalizare umană) a păcii sociale prin acordarea accesului la proprietate groaselor straturi de populaţie precară din corpul societăţii americane (capitalismul a vurt, astfel, să-şi rezolve problemele interne, care îl fragilizau împiedicându-i universalizarea realizând, însă, şi beneficii, ceea ce reprezintă maxima exemplificare a cuadraturii cercului), la care se adaugă deloc accidentala, ci, dimpotrivă, esenţiala, inevitabila, structurala aviditate după lux şi consum "somptuar" a elitelor financiare, sunt cele care au produs criza actuală a capitalismului american, actualul "sfârşit al capitalismului" (aşa cum, incredibil, au ajuns să titreze multe ziare şi televiziuni occidentale).

Or, simplu şi răspicat (iar) spus, capitalismul american reprezintă, hybris fiind, o fundătură, sau doar, ca să mă exprim "academic", o variantă locală, "tribală" a capitalismului, o utopie deja realizată şi, iată, consumată, tocmai de aceea falimentată, care are nevoie de întregul corp al umanităţii pentru a se "susţine", consumându-l printr-o extindere la nivel mondial a stadiilor primitive şi printr-o permanentizare a stării de catastrofă. Capitalismul trebuie reinventat şi relansat într-o altă variantă, într-un alt "idiom" decât cel, deja epuizat, american, iar exploziva actualitate, deloc contingentă, a preeminenţei cheltuirii asupra achiziţiei, faptul că, pentru a fi radical "sustenabilă", achiziţia trebuie să fie ulterioară nu consumului, ci consumării (după ce am inventat şi am rafinat formele de consum, trebuie să reinventăm şi să rafinăm morfologia şi sintaxa consumării, care este cu totul altceva), să se bazeze, să se întemeieze pe consumare, s-o presupună practicând-o, în forme reglementate, clipă de clipă, ca umbră pozitivă, faptul că, altfel spus, evitată şi ocultată pe parcurs, dacă nu e programată ca investiţie arhi-sustenabilă, consumarea (care nu poate fi consumată doar prin consum, oricât de frenetic şi de universalizat ar fi ajuns să fie, în momentul de faţă, acesta) intervine oricum, sălbatic, incontrolabil, pe nepregătite, fals evenimenţial, orbeşte - ca acum. Trebuie să reinventăm şi să reglementăm, în sfârşit, consumarea, radical diferită de simplul, neputinciosul consum (de strictă întreţinere-mentenanţă a forţelor vii de producţie).

Capitalismul nu poate rămâne la nesfârşit nefondat, bazându-se doar pe acţiunea exterioară expansivă asupra celorlalţi. Pentru a-şi regăsi imanenţa cu lumea, mişcarea capitalistă trebuie să se re-interiorizeze. Din global, capitalismul trebuie să devină, prin urmare, holistic, modelându-se după lume, nu modelând lumea după el. În afara închiderii în globalizare se află însăşi lumea, al cărei ultim (poate) mesager rămâne, în continuare, Bataille. "Partea blestemată" este tocmai întregul exterior uitat.


Pentru un capitalism post-american (post-global)

Reeditarea (revizuită şi adăugită cu prefaţa iniţială a lui Jean Piel), la 14 ani distanţă, a Părţii blestemate de Georges Bataille, şi reactualizarea, astfel, a gândirii blestemate a lui Bataille, vrea să manifeste şi această urgenţă, mondial resimţită, de a-i asculta, în sfârşit, lecţia (de a ne frământa şi de a ne "deconstrui" în efigie, prin confruntarea cu ideile şi cu scrisul lui, pentru a evita să ne tot deconstruim şi ruinăm "obiectiv", în persoană), propunând nu, la fel de copilăreşte, vreun alter-mondialism, ci, creativ-responsabil, un alter-capitalism, un capitalism care, după globalizare, iată că a venit, deja, vremea să-şi asume coordonatele cosmice a căror prea îndelungată ignorare, iată, se pedepseşte, un capitalism bazat nu doar, restrâns, pe consum, ci, în sensul "economiei generale", pe consumare, pe o consumare inclusă, integrată, un capitalism (pe cât de imposibil şi de neimaginabil de utopic, pe atât de aflat, deja, subteran, în curs de elaborare), un capitalism al darului integrat, care să ţine seama, în sfârşit, de legea de fier a "economiei generale".

Ca să nu mai continue să sucombe (trăgându-ne după el) în spasmele unor cheltuiri somptuare accidentale, ca în momentul de faţă, capitalismul post-american, capitalismul care va trebui să fie dez-americanizat, separat, o dată pentru totdeauna, de instabilitatea aventurismului american (lipsită de fundamente istorice capabile s-o susţină în mod sustenabil, tradiţie recentă aflată încă în curs, constituţional, de constituire, neavând ce s-o "tragă", de mânecă, înapoi şi obligând-o să privească, pioniereşte, "tot înainte", America nici nu are, cel puţin deocamdată, cum să acţioneze altfel decât proiectiv şi pur performativ, prin permanente "fugi înainte" şi reîntemeiere de sine prin ruptură, colonizând teritorii, însă, inexistente, pur virtuale, fantomatice: utopism practic care a ajuns să se sprijine, teritorial, de întreaga planetă, irealizând-o şi închizând-o în coridoarele înguste ale unui pragmatism exclusiv exteriorizat, opus pragmatismului întemeietor ale lui Peirce), capitalismul căreia i-a venit, de mult deja, vremea să devină major şi adult va trebui să înveţe (şi o face deja, dar nu îşi dă seama) să includă, să integreze şi să lase permanent în urmă, ca fundament imediat anterior fiecărei acţiuni în parte, darul ca investiţie primă, ca prealabil obligatoriu şi permanent al oricăror investiţii şi achiziţii logic (nu doar cronologic) ulterioare, pentru a preîntâmpina, atât cât se poate, în mod responsabil, reportarea consumării, "arderi de tot" precum cele prezente (ale unor achiziţii din capul locului false, pur virtuale, de la bun început fum şi scrum), darul fără destinatar, darul ca pierdere, darul ca uitare de sine: darul obiectiv ca marcare a divinităţii înseşi a omului. Căci, iată, logica darului acţionează oricum, implacabil, pentru nimeni, dar în detrimentul tuturor.

Obligat, în sfârşit, să se maturizeze, capitalismul este condamnat să asimileze inasimilabilul, învăţătura spasmodic excesivă şi excedentară, în plus, darul lui Bataille, sau să persiste în catastrofă, "catastrofând" viaţa de zi cu zi a întregii umanităţi.

"In God we trust" (prin Dumnezeu ne facem cu toţii trust). Depinde, însă, de felul în care îl concepem pe Dumnezeu, de modul, comod sau, dimpotrivă, "mistic", sacrificial, în care ne trăim (arogant transcendent sau umil, beatudinal imanent) divinitatea, suveranitatea post-imperială de sine.