Bucureştii mei?

Nu sunt născut în Bucureşti. Nu întreţin nici un fel de relaţii sentimentale cu acest târg acromegalic. Nu mi-a fost niciodată "dor" de el şi, ca arhitect, l-am utilizat întotdeauna drept obiect al investigaţiei profesionale teoretice şi practice. Nu este nimic de plăcut în el, nu în felul în care locuri şi clădiri, relaţia lor cu apa sau cu muntele, aerul sau florile te atrag la Barcelona, Paris, Roma sau Venezia. Prin urmare, când aud bazaconii de felul dezastrului urbanistic şi arhitectural, nu mă pot gândi decât că sunt sintagme născute de nativi ai oraşului care s-au trezit din adoraţie şi au descoperit ceea ce Bucureştii au fost dintotdeauna.

Oraşul este un proiect neterminat, o succesiune de straturi ale unui palimpsest (Alexandru Beldiman) în care straturile se înlocuiesc unul pe celălalt prin violenţă catastrofică (incendii, cutremure) şi/sau politică. Bucureşti este un patchwork, un teritoriu peticit, fără politici urbane profesioniste şi publice, în care autorităţile locale nu reprezintă interesul locuitorilor capitalei, ci strict pe cele ale capitaliştilor de investiţii imobiliare.

Modelele formative care sunt atribuite oraşului sunt fie aiuritor-utopice (Sforzinda, potrivit Danei Harhoiu, sau Paris); fie pitoresc-destrăbălate (mahala, oraş dezvoltat "organic"). Mahalaua se străduieşte să fagociteze centrul oriunde în România, dar în Bucureşti îşi iţeşte "capul hâd" (G.M.Cantacuzino) de după fiecare clădire nouă şi, de la Casa Republicii încoace, chiar a consumat spaţiul public, pe care l-a trimis la mall. Edificiul Ultim al României, vizat de tot soiul de proiecte de refacere simbolică (Marea Piramidă din Micul Paris) sau urbanistică (Bucureşti 2000, un concurs inutil, pentru că început cu stângul estetic), este un "obiect singular" (Baudrillard/Nouvel), adică rezistent la orice tentativă de epuizare a sensurilor sale.

Circul continuă în Casa Republicii / Poporului / Palatul Parlamentului. Clădirea e neterminată şi deja trebuie reparată, deşi nu a fost gândită pentru mentenanţă. Dar ea nu este cartografiată integral încă şi sunt descoperite încă "locuri" în ea. Cred că mai avem de lucrat la înţelegerea acestei case ţărăneşti, cu gard, cu grădină în faţă şi bălării în spate, care face oficiu de exponent al conceptului de Bigness (Rem Koolhas), de magnitudine, în Bucureşti. Plimbarea cu targa a catedralei patriarhale prin târg, în căutarea unui amplasament din ce în ce mai improbabil, nu face decât să încheie - nu apoteotic, ci apocaliptic parcă - destinul hilar al păcătoasei urbe a Bucurescilor.

Iată, prin urmare, că mă protejez atunci când privesc oraşul ca pe un uriaş, straniu teren de studiu, faţă de care mă străduiesc să nu am decât poziţii de neutralitate binevoitoare. Binevoitoare pentru că am investit în el, ba chiar sume exorbitante, care, evident, nu se regăsesc în ceea ce el îmi oferă mie (calitate a infrastructurii, a aerului, a apei, a celorlalte arhitecturi, a siguranţei personale şi a calităţii structurii sociale a concetăţenilor, ori barem a competenţei administrative a administraţiei locale). Tehnic vorbind, este un oraş prost plasat, cu teren slab, orientat spre dezastre, mai cu seamă în cazul cutremurelor, care s-a lălăit doar din pricina trecutei poziţii pe rute comerciale demult apuse. Cu sumele propuse de câştigătorul concursului Bucureşti 2000, Meinhard von Gerkhan, pentru reconstrucţia celor 485 hectare de centru demolat de Ceauşescu (18 miliarde de dolari, bani la nivelul 1996), se putea contempla cu seriozitatea mutarea capitalei administrative altundeva, lăsându-i oraşului şansa de a supravieţui strict din resursele sale economice.