Bărbaţi care urăsc femeile

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Bărbaţi care urăsc femeile este primul volum al deja celebrei trilogii a lui Stieg Larsson - Trilogia Millennium, una dintre creaţiile literare cel mai intens mediatizate pe plan internaţional, din ultimii ani.

Nucleul narativ îl constituie dispariţia Harrietei Vanger, tânăra moştenitoare a uneia dintre cele mai puternice familii din Suedia. În urmă cu 40 de ani, Harrieta se pierdea fără urmă pe o insulă izolată, proprietate a putenicului clan Vanger. Nu s-a descoperit nici un cadavru, nu a existat nici un martor şi nu au fost identificate nici un fel de dovezi. Dar unchiul ei, Henrik, este convins ca Harriet a fost ucisă de unul dintre membrii acestei familii disfuncţionale. Mikael Blomqvist, un jurnalist căzut în dizgraţie, este angajat să facă investigaţii în jurul acestui caz. Însă când acesta face legătura între dispariţia Harrietei şi un lanţ de crime terifiante, săvârşite cu 40 de ani înainte, misiunea lui devine imposibil de finalizat fără ajutorul unui asistent. Lisbeth Salander, o tânără de 24 de ani, cu o înfăţişare de hacker şi o inteligenţă de geniu, pare a fi candidatul perfect pentru aceasta poziţie. Neobişnuiţii parteneri descoperă un fir ce îi conduce spre un secret incredibil, menit să pună sub semnul întrebării moralitatea familie Vanger, şi care îi aruncă în plasa corupţiei suedeze de la cel mai înalt nivel.

Bărbaţi care urăsc femeile e o carte ce a stârnit senzaţii tari de-a lungul întregii Europe, un bestseller vândut în milioane de exemplare. Un scenariu care combină misterul unei crime, saga unei familii, o poveste de dragoste şi o intrigă financiară. Romanul lui Larsson captează şi fascinează în aceeşi măsură, avînd şanse reale să devină una dintre marile creaţii clasice din zona literaturii de mistere. Construcţia solidă a structurii narative, realizarea impecabilă a personajelor, precum şi formula scriitoricească atractivă garantează şi validează succesul acestei cărţi, în sfera criticii literare, dar mai ales în perimetrul mai larg al consumatorilor de literatură de bună calitate.

Stieg Larsson este o senzaţie editorială, un scriitor complet de romane poliţiste, apărut de peste noapte pe lista numelor sonore ale genului. Se pare că Larsson intenţiona să scrie 10 volume, dar soarta a decis altfel pentru el. Ajunsese deja la un al patrulea volum - rămas astăzi neterminat - când, în urma unui atatc de inimă, a decedat la numai 50 de ani. Cele trei volume complete rămase în urma lui, au fost publicate post-mortem. Autorul nu a apucat să se bucure de succesul imens pe care cărţile lui l-au înregistrat.

Subiectul acelei dimineţi era, din păcate, tocmai o anchetă personală şi Dragan Armanski îşi îndreptă dunga de la pantaloni, înainte de a se lăsa pe spate în scaunul lui confortabil. O privi sceptic pe Lisbeth Salander, colaboratoarea cu treizeci şi doi de ani mai tânără, şi pentru a mia oară constată că nimeni nu putea să pară mai puţin potrivit decât ea într-o firmă prestigioasă de securitate. Scepticismul lui era justificat şi, în acelaşi timp, iraţional. În ochii lui Armanski, Lisbeth Salander era, fără îndoială, cel mai competent researcher pe care-l întâlnise în toţi anii petrecuţi în branşa aceasta. În timpul celor patru ani cât lucrase pentru el, nu dăduse greş în nici una dintre misiuni, nici unul dintre rapoartele ei nu fusese mediocru. Dimpotrivă - produsele ei erau de mare clasă. Armanski era convins că Lisbeth Salander poseda un dar unic. Oricine poate scoate informaţii bancare sau efectua un control de impozite, dar Salander avea imaginaţie şi venea întotdeauna cu ceva la care nu te aşteptai. El nu înţelesese niciodată cum se descurca, adesea capacitatea ei de-a găsi informaţii părea să fie vrăjitorie curată. Era extrem de familiarizată cu arhivele administrative şi ştia să descopere informaţiile cele mai obscure. Şi, mai ales, avea capacitatea de a se strecura în pielea persoanei asupra căreia făcea ancheta. Dacă era vreun rahat de dezgropat, ea îşi fixa mira imediat asupra lui, ca un misil de croazieră telecomandată. Incontestabil, avea talent. Rapoartele ei puteau constitui o adevărată catastrofă pentru cel ţintit. Armanski mai avea încă transpiraţii reci când îşi amintea cum îi dăduse odată un control de rutină asupra unui cercetător din branşa medicamentelor, în vederea cumpărării unei întreprinderi. Ancheta trebuia să dureze o săptămână, dar se prelungise. După patru săptămâni de tăcere şi mai multe avertizări, ea venise cu un raport specificând că subiectul anchetei era pedofil. Cel puţin de două ori, tipul recursese la serviciile unei prostituate de treisprezece ani din Tallin, şi anume semne anunţau că el nutrea un interes nesănătos pentru fata concubinei sale. Salander avea calităţi care uneori îl împingeau pe Armanski în braţele deznădejdii. Când descoperise că tipul era pedofil, ea nu pusese mâna pe telefon să-l anunţe pe Armanski, nu se repezise în biroul lui pentru o discuţie. Dimpotrivă - fără să marcheze cu un cuvânt că raportul conţinea informaţii explozive, de proporţii aproape nucleare, îl pusese într-o seară pe marginea biroului lui, în momentul în care Armanski se pregătea să stingă şi să plece acasă. Luase cu el raportul şi nu-l deschisese decât seara târziu, în momentul în care, deconectat, împărţea o sticlă de vin cu soţia sa, în faţa televizorului, în livingul vilei lui din Lidingö. Raportul era, ca întotdeauna, de o minuţie aproape ştiinţifică, cu note în josul paginii, cu citate şi indicaţii exacte asupra surselor. Primele pagini trasau trecutul obiectului, formaţia, cariera şi situaţia economică. Abia la pagina 24, într-un paragraf intermediar, Salander lansa bomba escapadelor la Tallin, pe acelaşi ton obiectiv pe care-l utilizase să spună că acesta locuia înÂ¥tr-o vilă în Sollentuna şi conducea un Volvo bleumarin. Pentru a-şi întări afirmaţiile, ea trimitea la o anexă voluminoasă, cu fotografii ale fetei minore, în compania obiectului. Fotografia fusese luată pe culoarul unui hotel din Tallin şi el ţinea mâna sub puloverul fetiţei. Nu se ştie cum, Lisbeth Salander reuşise chiar să găsească fata şi o convinsese să dea o mărturie amănunţită, înregistrată pe casetă. Raportul declanşase exact haosul pe care Armanski voia să-l evite. Ca prim fapt, el fusese obligat să înghită două pastile pe care i le prescrisese medicul împotriva ulcerului. Apoi, convocase comanditarul, pentru o discuţie sinistră şi foarte scurtă. Ca final - şi cu toate reticenţele spontane ale comanditarului - fusese obligat să transmită imediat datele poliţiei. Ceea ce însemna că firma Milton Security risca să fie antrenată într-o plasă e acuzaţii şi contraacuzaţii. Dacă documentaţia nu ţinea şi omul era eliberat, firma risca un proces pentru calomnie. O porcărie totală. Şi totuşi, ceea ce-l deranja cel mai tare la Lisbeth Salander nu era uimitoarea ei lipsă de emotivitate. Se vorbea atât de mult despre "imagine", ori imaginea firmei era aceea a unei stabilităţi conservatoare! Iar ea, Lisbeth Salander, era în cadrul acestei imagini tot atât de credibilă ca un excavator într-un salon nautic. Lui Armanski îi venea greu să se obişnuiască cu faptul că investigatorul lui vedetă era o fată palidă, de o subţirime anorexică, cu părul tăiat foarte scurt şi găuri în nas şi sprâncene. Avea un tatuaj cu o viespe de doi centimetri pe gât şi o bandă tatuată în jurul bicepsului braţului stâng. Când era îmbrăcată în maiou, Armanski constatase că mai avea şi pe omoplat un tatuaj, mai mare, reprezentând un dragon. Avea părul roşu la origine, dar şi-l vopsea în negru-corb. Mereu părea că tocmai ieşise dintr-o săptămână de chef, cu o bandă de hard-rockeri. Nu suferea de tulburări de nutriţie - Armanski era convins -, dimpotrivă, părea să consume tot felul de porcării nesănătoase. Pur şi simplu, se născuse slabă, cu o osatură fină care o făcea să pară plăpândă ca o fetiţă, cu mâini mici, glezne fine şi sâni care abia putea fi distinşi sub veşminte. Avea douăzeci şi patru de ani, dar i-ai fi dat paisprezece. Avea gura mare, nas mic şi pomeţi accentuaţi, care-i dădeau un vag aer oriental. Mişcările îi erau rapide, ca ale unui păianjen şi, când se afla în faţa computerului, degetele ei zburau pe clape într-un fel aproape maniacal. Trupul nu o recomanda unei cariere de manechin, dar, cu un machiaj potrivit, fotografia ei în gros-plan n-ar fi arătat rău pe nici un panou publicitar. Fără machiaj - uneori folosea un ruj de buze scârbos, negru - şi tatuaje, precum şi toate inelele din nas şi din sprâncene, era... să zicem, atrăgătoare. Într-un fel absolut de neînţeles. Faptul că Lisbeth Salander lucra pentru Dragan Armanski era în sine uimitor. Nu era genul de femeie cu care el venea de obicei în contact şi, cu atât mai mult, căreia s-ar fi gândit să-i ofere o slujbă. Fusese angajată ca un fel de fată-bună-la-toate, după ce Holger Palmgren, un avocat în prag de pensionare care se ocupa de afacerile personale ale bătrânului J.F.Milton, îl informase că Lisbeth Salander e o fată deşteaptă, cu o atitudine un pic perturbată. Palmgren făcuse apel la Armanski să-i ofere o şansă fetei, ceea ce Armanski îi promisese fără plăcere. Palmgren era unul dintre acei oameni care ar fi luat un "nu" ca un îndemn să-şi dubleze eforturile de convingere, aşa că era mai simplu să spui direct "da". Armanaski ştia că Palmgren se ocupa de copiii cu probleme şi de alte spanacuri sociale, dar că avea totuşi o judecată bună. A regretat, chiar din momentul când a văzut-o pe Lisbeth Salander.

Nu numai că părea perturbată - în ochii lui, era pur şi simplu o întruchipare a acestui concept. Ratase şcoala elementară, nu pusese piciorul în liceu şi era lipsită de orice formă de studii. Primele luni lucrase cu normă întreagă, mă rog, aproape întreagă, în orice caz, apăruse din vreme în vreme la locul de muncă. Făcea cafeaua, căuta poşta şi se ocupa de maşina de copiat. Problema era că nu-i păsa de orarele normale şi de rutinele de muncă. În schimb, avea o mare capacitate să-şi irite colaboratorii. Era numită fata cu două celule cerebrale, una ca să respire şi alta, să se ţină în picioare. Nu vorbea niciodată despre sine. Colegii care încercau să lege o conversaţie căpătau rareori un răspuns şi renunţau repede. Încercările de a glumi cu ea cădeau totdeauna în gol - ori că ea îl privea pe glumeţ cu ochi mari, inexpresivi, ori că reacţiona cu o iritare evidentă.

A căpătat repede reputaţia că putea să-i sară ţandăra dintr-o dată şi avea schimbări dramatice de dispoziţie dacă i se părea că cineva îşi bate joc de ea, ceea ce era lucru destul de obişnuit în viaţa de birou. Purtarea ei nu încuraja nici prieteniile, nici confidenţele şi ea a devenit curând o apariţie bizară, care bântuia, asemeni unei pisici fără stăpân, pe culoarele de la Milton. Era considerată total irecuperabilă. După o lună de neplăceri pe bandă rulantă, Armanski a convocat-o în biroul lui, cu intenţia s-o concedieze. L-a ascultat pasivă, în timp ce el îşi enumera toate acuzele, fără obiecţii şi fără să ridice măcar o sprânceană. Armanski a sfârşit prin a-i spune că nu avea atitudinea potrivită şi tocmai era pe punctul de a declara că ar fi mai bine să-şi caute altă slujbă, unde alţii vor şti să profite de competenţa ei, când fata îl întrerupse în mijlocul unei fraze.
- Auziţi, dacă aveţi nevoie de un portar, căutaţi unul la oficiul de muncă. Eu pot să aflu orice despre oricine şi, dacă vă mulţumiţi să mă puneţi la trierea corespondenţei, atunci sunteţi un imbecil.

Armanski îşi mai amintea cum rămăsese mut de furie, în vreme ce ea continua, fără să-l bage în seamă:
- Aveţi unul căruia i-au trebuit trei săptămâni să scrie un raport, total nul, despre acel yuppie pe care au de gând să-l recruteze ca preşedinte al consiliului de administraţie la firma start-up. Am fotocopiat rahatul ăla de raport aseară şi-l văd că-i aici, pe birou.

Privirea lui Armanski se aşeză pe raport şi, deşi nu obişnuia, începu să strige:
- N-ai voie să citeşti rapoartele confidenţiale!
- O fi el confidenţial, dar la voi măsurile de securitate au unele scăpări. După directive, el trebuia să-şi fotocopieze raportul singur, dar mi l-a aruncat mie, înainte s-o întindă la restaurant. Şi, de altfel, raportul dinainte i l-am găsit în sala de mese, acum câteva săptămâni.
- Şi tu, ce-ai făcut? izbucni Armanski îngrozit.
- Fiţi calm, l-am închis în seiful lui.
- Ce, ţi-a dat cifrul de la seif? se sufocă Armanski.
- Nu, nu chiar. Dar îl avea notat pe o hârtie de pe birou, împreună cu parola de la computer. Dar poanta e că balonul ăla umflat de detectiv particular a făcut o anchetă fără nici o valoare. I-a scăpat că tipul are datorii de joc teribile, că trage pe nas cocaină mai rău ca un aspirator, şi că gagica lui s-a refugiat la Centrul de protecţie a femeilor, după ce el a scos untul din ea.

Apoi, tăcu. Armanski n-a spus nimic câteva minute, timp în care răsfoia raportul respectiv. Era formulat competent, scris într-un stil uşor de înţeles şi plin de referinţe, surse şi declaraţii ale prietenilor şi ale cunoscuţilor obiectului anchetat. În final, a ridicat ochii şi a spus:
- Demonstrează.
- Cât timp îmi daţi?
- Trei zile. Dacă vineri nu ai reuşit să-ţi probezi afirmaţiile, eşti pusă pe liber.

Trei zile mai târziu îi lăsase fără să spună o vorbă un raport care, având o grămadă de informaţii amănunţite, îl transforma pe aparent agreabilul yuppie într-un rahat dubios. Armanski citise de mai multe ori raportul, în timpul weekendului, şi petrecuse o bună parte din ziua de luni cu o contraverificare, nu cine ştie ce entuziastă, a unora dintre afirmaţiile ei. Ştia deja, înainte de a începe controlul, că informaţiile se vor dovedi exacte.

Amanski era perplex şi iritat pe sine însuşi pentru că nu o judecase corect. El o crezuse bătută în cap, poate un pic debilă mintal. Nu se aşteptase ca o fată care chiulise în aşa măsură, încât nu reuşise să-şi ia certificat de studii nici pentru şcoala primară, să poată scrie un raport care nu numai că era corect din punctul de vedere al limbii, dar, în plus, conţinea observaţii şi informaţii pe care el nu putea înţelege cum le obţinuse.

Era convins că nimeni altcineva de la Milton Security n-ar fi putut scoate informaţii dintr-un jurnal confidenţial al unui medic de la Protecţia femeilor.
Când a întrebat-o cum reuşise, n-a obţinut decât un răspuns vag. Nu avea intenţia să-şi deconspire sursele, a spus ea. Curând i-a devenit clar că Lisbeth Salander nu avea în nici un caz intenţia de a-şi discuta metodele de lucru, nici cu el, nici cu altcineva. Acest lucru îl neliniştea - dar nu suficient de tare, ca să reziste tentaţiei de a o testa.

A reflectat la asta mai multe zile. Îşi reamintea cuvintele lui Holger Palmsten, când i-o trimisese. Oricine are dreptul la o şansă. S-a gândit şi la propria lui educaţie musulmană, care-l învăţase că datoria lui faţă de Dumnezeu era să-i ajute pe cei excluşi. Desigur, nu credea în Dumnezeu şi nu mai pusese piciorul într-o moschee din adolescenţă, dar avea impresia că Lisbeth Salander era cineva care avea nevoie de ajutor şi de sprijin solid. El nu făcuse prea multe acţiuni de genul acesta de-a lungul anilor.

În loc s-o dea afară, a convocat-o pe Lisbeth Salander la o discuţie particulară în care a încercat să înţeleagă cum era de fapt alcătuită fata asta complicată. Convingerea că ea suferea de un deranjament serios i-a fost întărită, dar a descoperi, totodată, că în spatele persoanei enervante se ascundea o fiinţă inteligentă. Îşi dădea seama că era instabilă şi incomodă, dar şi că începuse, spre propria lui uimire, să-i fie dragă.

În cursul lunilor următoare, Armanski a luat-o sub aripa lui. Dacă ar fi fost cu adevărat sincer cu sine însuşi, ar fi trebuit să-şi spună că se ocupa de ea ca de un mic hobby social. Îi dădea misiuni de cercetare simple şi încerca să-i dea ponturi despre cele mai bune procedee. Ea asculta cu răbdare, pleca şi îndeplinea misiunea într-un fel cu totul personal. Armanski a cerut responsabilului cu serviciile tehnice de la Milton să facă cu ea un curs de calculatoare elementar; Salander a rămas amabilă pe scaun o după-amiază întreagă, înainte ca responsabilul, un pic ameţit, să vină să-i raporteze că fata părea că posedă deja mai multe cunoştinţe în informatică decât cei mai mulţi colaboratori ai firmei.

Armanski şi-a dat curând seama că Lisbeth Salander, cu toate discuţiile, ofertele de formaţie internă şi celelalte mijloace de convingere încercate, nu avea de gând să se adapteze rutinelor de birou de la Milton. Acest fapt l-a pus în faţa unei dileme complicate.

Continua să fie subiect de iritare pentru colegi. Armanski era conştient că n-ar fi acceptat ca un alt angajat să vină şi să plece după propria lui voie şi că, într-o situaţie normală, el i-ar fi dat curând un ultimatum, cerând o schimbare. În acelaşi timp, ghicea că dacă îi va da un ultimatum lui Lisbeth Salander sau dacă o va ameninţa cu concedierea, ea nu va face decât să ridice din umeri. În consecinţă, ori trebuia să se despartă de ea, ori trebuia să accepte că fata nu funcţiona ca oamenii normali.

Cea mai dificilă problemă pentru Armanski era însă faptul că nu reuşise să-şidefinească propriile sentimente pentru tânăra femeie. Era ca o mâncărime neplăcută, te respingea şi în acelaşi timp era atrăgătoare. Nu era vorba de o atracţie sexuală, cel puţin Armanski nu voia să creadă asta. Femeile la care se uita de obicei erau blonde opulente, cu buze senzuale, care-i trezeau fantezia. În plus, era însurat de douăzeci de ani cu o finlandeză numită Ritva care, la cincizeci de ani trecuţi, mai îndeplinea încă toate aceste exigenţe. Nu-i fusese niciodată necredincios, mă rog, trăise momente pe care Ritva le-ar fi putut interpreta dacă le-ar fi cunoscut, dar căsătoria lui era fericită şi avea două fete de vârsta lui Lisbeth Salander. Oricum, el nu era interesat de fete fără sâni care de la distanţă puteau fi confundate cu nişte băieţi slăbuţi. Nu era stilul lui.

Cu toate astea, începuse să se surprindă cu visări nepotrivite despre Lisbeth Salander şi trebuia să-şimărturisească că nu era indiferent în prezenţa ei. Dar atracţia, îşi spunea Armanski, venea din faptul că Salander era pentru el o făptură exotică. Tot aşa de bine ar fi putut să se îndrăgostească de un tablou reprezentând o nimfă din mitologia greacă. Salander reprezenta o viaţă ireală care îl fascina, dar pe care n-o putea împărţi - şi pe care, oricum, ea îi interzicea s-o împartă.

Într-o zi, Armanski se afla la masa unei cafenele din Piaţa Mare, în Gamla Stan, când Lisbeth Salander a apărut, instalându-se la o masă din partea cealaltă a terasei. Era întovărăşită de trei fete şi de un băiat, toţi îmbrăcaţi într-o manieră asemănătoare. Armanski a observat-o plin de curiozitate. Părea la fel de rezervată ca la birou, totuşi aproape zâmbise, la ceva ce-i povestea o fată cu părul purpuriu.

Amanski se întreba cum ar reacţiona Salander dacă într-o bună zi el ar veni la slujbă cu părul verde, cu nişte blugi uzaţi şi un bluzon de piele cu ţinte. L-ar considera ca pe unul dintre ai ei? Poate - ea părea să accepte tot ce o înconjura, cu un aer de not my business. Sau, mai degrabă, i-ar fi râs în nas.

Ea stătea cu spatele şi nu privise niciodată spre el, aparent ignora cu totul faptul că se afla acolo. Armanski se simţise în mod ciudat stânjenit de prezenţa ei şi când, după o vreme, s-a ridicat ca să plece neobservat, ea a întors capul şi l-a privit drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut tot timpul că era acolo şi l-ar fi avut sub observaţie. Privirea ei a venit aşa de brusc, că el a simţÂ¥it-o ca pe un atac şi s-a prefăcut că n-o vede, părăsind terasa cu paşi grăbiţi. Ea nu l-a strigat, dar l-a urmărit cu privirea şi, doar când a dat colţul, a încetat să simtă arsura din spinare.

Râdea rar, aproape niciodată. Totuşi, Armanski avea impresia că pe măsură ce se scurgea timpul, atitudinea ei se îndulcea. Avea un umor mai puţin agresiv, acompaniat eventual de un mic surâs ironic, în colţul buzelor.

Adesea, Armanski se simţea atât de provocat de lipsa de răspuns emoţional a lui Lisbeth Salander, că-i venea s-o zgâlţâie şi să se strecoare cu forţa sub carapace, pentru a-i câştiga prietenia sau, cel puţin, respectul.

Într-o singură ocazie - se făceau deja nouă luni de când lucra pentru el - încercase să discute cu ea aceste sentimente. Era în timpul serbării de Crăciun organizate de Milton Security, înÂ¥tr-o seară de decembrie şi, contrar obiceiului, el băuse prea mult. Nu se petrecuse nimic neconvenabil - încercase doar să-i spună că ţine la ea. Voise mai ales să-i explice că îi trezea instinctul de protecţie şi că, de orice va avea nevoie, putea să apeleze la el cu toată încrederea. Încercase chiar s-o îmbrăţişeze, prieteneşte, desigur.

Ea se desfăcuse din îmbrăţişarea lui neîndemânatică şi părăsire petrecerea. Nu se mai arătase la birou şi nu mai răspundea la telefonul mobil. Dragan Armanski trăise această absenţă ca pe o tortură - aproape ca pe o pedeapsă personală. Nu avea cu cine să vorbească despre sentimentele lui şi, pentru prima oară, realizase, cu o luciditate înspăimântată, ce putere devastatoare avea Lisbeth Salander asupra lui. [...]

În ziua aceea, Lisbeth Salander era îmbrăcată cu un maiou negru, cu imaginea lui ET, cu dinţi ascuţiţi şi cu textul I am also an alien. Avea o fustă neagră cu tivul desfăcut şi un bluzon scurt şi ponosit de piele neagră, centură cu ţinte, bocanci zdraveni, marca Doc Maratens, şi şosete până la genunchi, cu dungi transversale roşii şi verzi. Avea un machiaj în culori care lăsau să se bănuiască că era poate daltonistă. Cu alte cuvinte, era neobişnuit de îngrijită.

Armanski a suspinat, mutându-şi privirea pe cea de a treia persoană prezentă în încăpere - un vizitator cu vestimentaţie conservatoare, purtând ochelari cu sticle groase. Avocatul Dirch Frode avea şaizeci şi opt de ani şi insistase să-l întâlnească personal pe colaboratorul care făcuse raportul, pentru a-i pune întrebări. Armanski încercase să împiedice întâlnirea cu tot felul de aşa-zise motive, spunând că Salander era gripată, că era în deplasare şi ocupată cu alte misiuni. Frode îi răspunsese calm că nu era grav - afacerea nu era urgentă şi putea, fără probleme, să aştepte câteva zile. Armanski înjurase în barbă, dar, în cele din urmă, nu găsise altă soluţie decât să-i lase să se întâlnească şi, în prezent, maestrul Frode o observa pe Lisbeth Salander cu o fascinaţie evidentă. Salander se holba înapoi, mina ei indicând clar că nu-i purta nici o simpatie.

Armanski mai suspină o dată şi privi dosarul pe care ea îl pusese pe birou, cu titlul "Carl Mikael Blomkvist". Numele era urmat de numărul personal, frumos scris pe copertă. Pronunţă numele cu voce tare. Maestrul Frode se trezi din vrajă, întorcându-şi privirea spre Armanski.
- Ei bine, zise el, ce-mi puteţi povesti despre Mikael Blomkvist?
- Se află de faţă domnişoara Salander care a redactat raportul.

Armanski ezită o clipă, apoi continuă, cu un zâmbet menit să-l liniştească pe Frode, dar care, de fapt, părea doar plin de scuze:
- Nu vă lăsaţi indus în eroare de tinereţea ei. Este incontestabil cel mai bun researcher al nostru.
- Nu mă îndoiesc, răspunse Frode cu o voce seacă, ce lăsa de fapt să se subînţeleagă contrariul. Povestiţi-mi ce-a găsit.

Era evident că maestrul Frode nu avea nici cea mai mică idee cum să se comporte cu Lisbeth Salander şi că încerca să găsească un teren mai sigur, adresându-i-se lui Armanski, ca şi cum ea nu s-ar fi aflat în încăpere.

Salander profită de ocazie şi făcu din guma de mestecat un balon mare. Înainte ca Armanski să aibă vreme să răspundă, ea se întoarse spre şeful ei, ca şi cum Frode n-ar fi existat.
- Poţi să-l întrebi pe client dacă vrea să audă versiunea lungă sau pe cea scurtă?

Maestrul Frode realiză imediat că gafase. Urmă o scurtă tăcere penibilă, apoi el se întoarse spre Lisbeth Salander, încercând să repare greşeala printr-un ton amabil, părintesc.
- V-aş fi recunoscător, stimată domnişoară, dacă aţi putea spune prin viu grai ce aţi descoperit. [...]