Varietăţi conexe

Citiţi un fragment din această carte.

Majoritatea articolelor adunate aici au apărut în Observator cultural, la rubrica Bifurcaţii. Le-am alăturat unora mai bătrîne, trecute, unele, de zece ani şi mai bine, din vechea Dilemă şi din Dilema veche. Pe lîngă ele, stingher, un articol din Viaţa românească.

N-am păstrat ordinea cronologică, ci am încercat, aşa cum m-a sfătuit un nuvelist ca nu mulţi alţii, să "organizez vocile". Sper să nu mă fi trădat prea rău urechea. De fapt, recitind(u-mă), nu voci am auzit, ci obsesii - măcar de-ar fi benigne.

Le sînt infinit recunoscător lui Carmen Muşat şi lui Ovidiu Şimonca pentru curajul de a-mi fi oferit o rubrică. De cînd am preluat-o, am trecut, bănuiesc, prin etapele prin care trece oricine e obligat să producă trei-cinci mii de semne săptămînal: întîi o faci pentru că ai ceva de spus şi ai vrea să scrii, de te-ar lăsa, chiar zilnic, ideile colcăie, ai gata articole pentru două luni înainte; apoi oboseşti, dar îţi spui că scrisul săptămînal e o bună igienă intelectuală şi strădania de a părea inteligent, sau barem cu umor, o dată la şapte zile nu-ţi poate strica; vine vremea cînd constaţi cît de greu e să-i păcăleşti pe toţi, stai de vorbă cu amicii şi te convingi că nu i-ai păcălit, îţi spui că aşa nu mai merge, rapiţa moft, e un nivel sub care nu ai voie să scazi (cum nici Ceahlăul sub furtună), că trebuie să te opreşti, să te împaci cu gîndul că ţi-ai terminat rezervele; dar ce te faci dacă, peste o vreme, te macină iarăşi nevoia presantă de a comunica lumii ceva importantisim şi rubrica s-a dus, scaunele sînt goale? Mai bine strîngi din dinţi şi mai faci un efort. Aşa mai trece o săptămînă şi rubrica-ţi adaugi.

Am început să scriu regulat la Observator cultural prin octombrie 2005. Ia te uită cum trecut-au anii...

E destul de bizară reacţia celor care află că sînt matematician. Cu probabilitate aproape de valoarea maximă, fiecare se grăbeşte să-mi spună că, în şcoală, matematica i-a plăcut, sau, cel mai adesea, nu i-a plăcut. Uneori apar şi detaliile: unuia i-a plăcut algebra, altuia geometria (mai rar), altul n-avea vedere în spaţiu, cutare nu putea să sufere calculele de la trigonometrie, cestălalt a capotat la analiză. E ciudat, pentru că, din cîte am observat, cînd se prezintă un chimist, sau un medic, de exemplu, nimeni nu se gîndeşte să-i spună în ce raporturi se afla în şcoală cu chimia, fizica sau biologia.

De fapt, asta e numai introducerea. Irepresibila nevoie de destăinuire face, în general, trecerea către o curiozitate care, de multe ori, abia maschează o uşoară iritare. "Şi, zi, mai e ceva de descoperit în matematică?" Pasămite, omul care a trecut prin liceu sau chiar prin politehnică, nu e deloc convins că după integrale (s-au făcut doar şi alea multiple!) mai e ceva de căutat. Aici e marea problemă. Dacă fizicianul, chimistul, biologul, medicul pot explica în cuvinte foarte pe înţelesul unui public nespecialist cu ce se ocupă, în ce constă preocuparea lor, noi nu avem această posibilitate. Lumea se uită la noi ca la nişte monstruleţi ciudaţi pe care nu-i înţelege, cu acel amestec de admiraţie şi oroare pe care-l stîrneşte orice fiinţă neobişnuită. La care se adaugă, cum spuneam, şi iritarea că luăm nişte bani pentru nu se prea ştie ce.

Sigur, putem ieşi un pic din clinci vorbind despre aplicaţii. Le putem spune convivilor în două vorbe cum e cu teoria numerelor care se foloseşte acum în coduri, cu geometria diferenţială care se foloseşte în fizică (există şi o vorbă fermecată: "string"; nimeni nu ştie ce-i aia, dar dă al naibii de bine!), dar mai departe nu putem merge. Dacă sîntem întrebaţi: "Bine, dar concret, tu cu ce te ocupi?" şi se nimereşte să fim "matematicieni puri", ca mine, sîntem morţi. Trebuie s-o dăm pe glumă şi să schimbăm vorba, pentru că dacă ne lansăm într-o explicaţie cît de cît la obiect, riscăm să enervăm lumea sau să pară că vorbim în dodii sau metafore (eclatare, fascicol flasc, varietate torică, forme modulare, simplectomorfisme, netezime formală, elemente de torsiune, coomologie ciclică, subvarietăţi îmblînzite, fibrări foarte ample, morfisme armonice cu fibre total geodezice, varietăţi slab autoduale - sînt doar cîteva exemple de cuvinte care denumesc obiecte matematice foarte precise şi complet inofensive). Adevărul e că, în cele mai multe dintre cazuri, preocupările matematicianului activ de azi nu se mai pot descrie într-un limbaj comun. Mai mult, chiar şi un student care termină facultatea are puţine şanse să înţeleagă care sînt problemele în care se lucrează acum. Facultatea nu te pregăteşte direct pentru cercetare, partea asta începe, în mod obişnuit, odată cu masteratul.

Chestiunea e mai mult decît neplăcută, e presantă, pentru că de felul cum reuşim noi să ne explicăm şi să ne facem cunoscuţi publicului nespecialist, depinde felul cum sîntem priviţi şi acceptaţi de ansamblul societăţii care, între altele, ne finanţează. E greu să ceri (să primeşti, de fapt) bani pentru ca să faci doar ceea ce îţi place ţie (cercetare fundamentală) atîta vreme cît nu convingi cumva că eşti util celor de la care ceri aceşti bani. Ar trebui un efort concertat al breslei întregi, o deschidere către societate, o ieşire din postura de marţian intelectual. Dar cine s-o facă? Vulgarizarea unei ştiinţe, a matematicii mai ales, cere un talent uriaş şi cunoştinţe pe măsură; prost făcută, mai mult strică. Aşa că, deocamdată, rămîne cum am vorbit.


Mai ştiţi bancul cu profesorul rasist din Bruxelles? Acesta separă clasa, valonii pe rîndul de la geam, flamanzii pe cel de la perete. În fundul clasei, pe culoarul dintre bănci, rămîne micul Iţic care întreabă: "Dar noi, belgienii?"

Fetiţa mea e în clasa a 12-a la un mare colegiu naţional bucureştean cu nume domnesc. Pentru prima oară, de cînd e elevă acolo, anul acesta are în program o oră de religie pe săptămînă. Obligatorie. Nu, nu de istoria religiilor. De religie creştină ortodoxă. Băiatul meu e la alt mare colegiu naţional bucureştean, cu nume de scriitor, nu de domn, în clasa a 11-a. El nu face religie. O fi obligatorie? N-o fi? O fi un opţional la alegerea şcolii? Nu ştiu. Ştiu doar că, la liceul fetei, nimeni nu ne-a întrebat nimic, deci e obligatorie; cel puţin la clasele de socio-uman. La liceul băiatului, nu întreb eu, să nu le dau idei. În şcoala generală, trimiteam dirigintei, la fiecare început de an, o hîrtie semnată prin care declaram că nu vreau ca progenitura mea să facă orele de religie şi îmi asumam răspunderea pentru activitatea copiilor în timpul respectivei ore. Era suficient. Acum nu mai e. Mi s-a cerut să aduc o adeverinţă cum că ar face religia în altă comunitate confesională. Pot, dar nu vreau. Este exact ceea ce nu vreau. Întreb şi eu, ca Iţic: "Dar noi, ateii?"

Oricum, să te declari ateu a ajuns aproape un act de curaj. Te simţi stingher, la fel ca la teatru, cînd îndrăzneşti să nu aplauzi în picioare la un spectacol prost. "Crezi în Dumnezeu?", întrebare capitală, de campanie electorală. De bon-ton e să saluţi cu "Doamne-ajută" şi să te arăţi cît mai cucernic. Şi la şcoală, unde se face cîte o sfeştanie la fiecare început de an şcolar. Şcoală publică, nu confesională, unde, în foarte multe clase, poza lui Ceauşescu a fost înlocuită cu o icoană.

Nu cred în argumentul conform căruia vraiştea valorilor morale indusă de cincizeci de ani de comunism poate fi reparată numai prin inculcarea valorilor religioase. Şi, mai ales, nu cred că transformarea religiei în obiect de studiu precum chimia, cu notă-n catalog, face vreun bine religiei înseşi. Dar cum să propovăduieşti mai bine valorile religioase, asta nu e problema mea.

Ştiu, sîntem puţini (mulţi au mai fost...). Dar parcă aici n-ar trebui să funcţioneze chiar aşa direct, pe nemestecate, principiul "minoritatea se supune majorităţii". O să mi se spună că religie se face obligatoriu şi în şcolile italiene şi în cele germane. Ba chiar, în Germania, trebuie, vrei, nu vrei, ai, n-ai, să-ţi declari o religie. Aşa este. Franţa, ştiu, nu se pune, la ce să te-aştepţi de la franţuji, cu revoluţia lor cu tot, nu exemplul lor e de urmat. Cum nici al (scuzaţi) Turciei, poate cel mai autentic stat laic. În Bulgaria nu ştiu cum e. Pînă în 1989, toţi copiii români erau catehizaţi întru ateism ştiinţific. A venit vremea revanşei?

Nu cred că e doar problema noastră, a celor care ne declarăm atei. Cum nu cred că problemele minorităţilor, de orice fel, sînt doar ale minorităţilor. Dimpotrivă.

În 1904, Marcel Proust, evreu după mamă, catolic după tată, botezat catolic prin buna înţelegere a ambilor părinţi, niciodată practicant al nici uneia dintre religii, ateu şi dreyfusard din convingere, publica în Le Figaro articolul Moartea catedralelor în care, întîlnindu-se în opinii cu un scriitor catolic precum Charles Péguy, se ridica împotriva radicalismului dreyfusarzilor ajunşi la putere care voiau, stupid, să ducă la extrem separarea Bisericii de Stat şi secularizarea bunurilor bisericeşti. Se vor găsi, oare, la noi, oameni cu solide convingeri religioase care să sară în apărarea ateilor?


În 13 decembrie 1945, retras la locuinţa sa din Kirchhorst, Ernst Jünger scria în jurnal: "Deoarece din pricina frigului abia pot să ţin cărţile în mînă, obişnuiesc să-mi construiesc seara cu ajutorul a două cuverturi un fel de iurtă în care introduc un bec electric cu ajutorul unui prelungitor. În aceste condiţii recitesc cu nemaipomenită plăcere O mie şi una de nopţi, în ediţia Insel."

Cu doi ani şi două zile mai devreme, în 10 decembrie 1943, în Parisul în care, oricum am lua-o, Ernst Jünger era, totuşi, un reprezentant, şi nu unul oarecare, al forţelor de ocupaţie, fotograful Brassaï nota: "Lucrat pînă noaptea tîrziu. Nu reuşesc să mă extrag din pat... La mine e la fel de frig ca pe stradă, sînt cincisprezece grade sub zero... Noaptea trecută a îngheţat apa şi Alfred a murit congelat în borcanul lui. Pînă şi un batracian cu sînge rece sucombă în clima polară din apartamentul meu [...] Pentru a nu-i împărtăşi eu însumi soarta, mi-am înjghebat o colibă în apartament, sacrificînd nişte fotografii format mare pe care le recuperasem din expoziţii. Am înăuntru cîteva scaune, o maşină de scris, o cafetieră şi un reşou mic. Totul e bine luminat. De îndată ce intru, mă învăluie o căldură blîndă, a corpului meu, reverberată, acumulată ca într-un termos. Dacă reuşesc să scriu notele astea, e numai mulţumită colibei mele..."

Stranie coincidenţă! Nu ştiu dacă Brassaï şi Jünger s-au cunoscut vreodată (deşi, cum Jünger îi frecventa pe Cocteau şi Picasso, nu e deloc exclus). Nici nu ştiu dacă unul a citit cartea celuilalt (Convorbiri cu Picasso, respectiv Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie: Ani de ocupaţie). Îmi place să cred că nu.

În ultimul an de război, şi după aceea, Jünger devine el victimă, îi moare un băiat de numai optsprezece ani ("Durerea e ca o ploaie care la început cade masiv, iar apoi pătrunde încet în sol. Am intrat acum şi noi în singura comunitate adevărată a acestui război, în fraternitatea sa ascunsă"), află ce înseamnă să trăieşti sub ocupaţie, îndură foametea, frigul. În 13 noiembrie 1945, scria: "Din ce în ce mai jos. La victimele din anii trecuţi, indiferent în ce beciuri înfiorătoare s-au stins, cealaltă parte a planetei se gîndeşte totuşi cu compasiune şi iubire. Au avut avocaţii lor. Anonimii fără număr care azi îndură aceeaşi soartă nu au apărători. Horcăiala agoniei lor răsună într-o singurătate înspăimîntătoare. Iar acolo unde, în ciuda tăinuirii, suferinţa lor ajunge să fie cît de cît cunoscută, ea nu face decît să provoace un sentiment de satisfacţie demonică."

Năucitoare, aproape înfricoşătoare în acest jurnal al lui Jünger este luciditatea cumplită, rigoarea observaţiei, privirea superioară, lipsită de orice complex, care contemplă umanitatea întreagă. Judecata tăioasă, specifică omului de ştiinţă, aplicată faptului istoric. De fapt, Jünger nu judecă: el clasifică. Absenţa sentimentului vinovăţiei. Cred, totuşi, că toate sentinţele lui sînt corecte. Diagnosticul pe care îl pune nazismului e fără cusur. Dar gînduri ca acesta sperie: "Antigermanismul, ca şi antisemitismul, pare să aparţină stărilor de spirit fundamentale ale lumii; nu are nevoie de nici o justificare" (25 noiembrie 1945). Cumplit ar fi să aibă dreptate! Şi-apoi, ce stăpînire de sine, cîtă clarviziune (sau inconştienţă?) îţi trebuie ca, în plin dezastru, în 18 mai 1945, să scrii: "Anarhia este substanţa primară şi schiţa organizării politice căreia îi premerge [...] De aceea se va observa că orice talent politic de anvergură s-a întîlnit, în tinereţe, cu anarhia, tot aşa cum orice mare teolog a privit odată nimicnicia în faţă [...] De aceea e de presupus că epoca noastră va fi urmată de o mare primăvară." Jünger este unul dintre puţinii care a trăit îndeajuns de mult ca să-şi verifice propriile profeţii. Primăvară să fi fost?