Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Un roman rus


Emmanuel Carrère, traducere de Doru Mareş

08.10.2008
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Emmanuel Carrère
Un roman rus
Editura Trei, 2008


Traducere din limba franceză de Doru Mareş


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

1
Trenul aleargă, e noapte, fac dragoste cu Sophie în cuşetă şi într-adevăr e cu mine. Partenerele din visurile mele erotice sunt, în general, greu de identificat, sunt mai multe persoane în acelaşi timp, fără a avea în mod special figura vreuneia, însă de data aceasta nu, recunosc vocea Sophiei, cuvintele ei, picioarele desfăcute. În compartimentul vagonului de dormit în care până în acel moment eram singuri îşi mai face apariţia un cuplu: domnul şi doamna Fujimori. Doamna Fujimori vine lângă noi fără să facă figuri. Înţelegerea este imediată şi plină de bună dispoziţie. Într-o poziţie acrobatică, ajutaţi de Sophie, o pătrund pe doamna Fujimori care, nu peste multă vreme, atinge orgasmul cu frenezie. În aceeaşi clipă, domnul Fujimori ne face atenţi că trenul nu mai înaintează. S-a oprit în gară de ceva timp. Un miliţian se uită la noi nemişcat, de pe peronul luminat de câteva proiectoare. Coborâm în grabă perdelele şi, convinşi că miliţianul va urca în vagon pentru a ne amenda comportamentul, ne grăbim să facem ordine şi să ne îmbrăcăm pentru a fi gata când acesta va deschide uşa compartimentului şi pentru a-i da cu îndrăzneală asigurări că a visat şi că, în realitate, nimic nu s-a întâmplat. Parcă îi şi vedeam faţa înciudată, bănuitoare. Totul se întâmplă într-un excitant amestec de aiureală şi de râsete nebuneşti. Totuşi, le explic, nu avem de ce râde. Riscăm să fim arestaţi, duşi la postul de miliţie în timp ce trenul pleacă şi, din acel moment, Dumnezeu ştie ce ni se poate întâmpla, ni se va pierde urma, vom crăpa fără ca nimeni să ne audă urlând prin fundul vreunei văgăuni din localitatea asta izolată şi înnoroită a Rusiei profunde. Spaimele mele le-au făcut să hohotească şi mai tare pe Sophie şi pe doamna Fujimori şi, până la urmă, am râs şi eu cu ele.

La fel ca în vis, trenul s-a oprit lângă un peron gol, însă puternic luminat. E trei dimineaţa, undeva, între Moscova şi Kotelnici. Am gâtul uscat, mă doare capul, prea am băut mult la restaurant, înainte de a pleca la gară. Cu grijă pentru a nu îl trezi pe Jean-Marie, care doarme în cealaltă cuşetă, mă strecor printre cutiile cu materiale cu care am umplut compartimentul şi ies pe culoar, în căutarea unei sticle cu apă. La vagonul-restaurant, unde, acum câteva ceasuri, am dat peste cap ultimele pahare de vodkă, nu se mai serveşte. Ca lumină a mai rămas doar o lampă, la o masă. Patru militari, care îşi luaseră precauţiile necesare, continuau totuşi să-şi facă de cap. Când trec pe lângă ei, îmi oferă un pahar, dar îi refuz şi, mergând înainte, îl recunosc pe Saşa, interpretul nostru, prăbuşit pe o banchetă şi sforăind puternic. Mă aşez puţin mai departe, calculez decalajul orar - e miezul nopţii la Paris -, mai merge, încerc să o sun pe Sophie ca să-i povestesc visul care mi se pare extraordinar de promiţător, dar nu am semnal, aşa că îmi deschid carnetul şi îl notez pe loc.

De unde să fi apărut domnul şi doamna Fujimori? Nu stau prea mult să mă întreb. E numele preşedintelui peruvian de origine japoneză, despre care am citit un articol în Libération de dimineaţă. L-am parcurs în diagonală, în avion. Afacerea de corupţie care îl costase puterea nu mă interesa. În schimb, m-a pus pe gânduri articolul de pe pagina alăturată. Era vorba despre japonezi dispăruţi, ale căror familii erau convinse că fuseseră răpiţi şi încarceraţi în Coreea de Nord, unii chiar de treizeci de ani. Nimic din actualitate nu ar fi putut comanda articolul, despre care te puteai întreba de ce a apărut în ziua aceea şi nu în alta, în anul acesta şi nu altcândva: nici o manifestaţie organizată de familii, nici o aniversare, nici un nou element la dosarul clasat de multă vreme, presupunând că a fost vreodată deschis. Impresia lăsată era că, din întâmplare, jurnalistul se cunoscuse în metrou sau într-un bar cu persoane al căror fiu ori frate dispăruse fără urmă prin anii şaptezeci. Pentru a putea înfrunta teroarea incertitudinii, oamenii îşi tot povesteau între ei lucrul acela şi apoi, la multă vreme după consumare, întâlniseră un necunoscut şi îi povestiseră şi lui. Să fi fost plauzibil? Oare, în lipsă de probe, să fi existat vreo prezumţie sau cel puţin un fel de argumentaţie care să susţină teza? Dacă eu aş fi fost redactorul-şef, i-aş fi cerut jurnalistului să ducă ancheta mai departe. Nici vorbă de aşa ceva: raportul se referea doar la persoane, la familii care îşi credeau părinţii dispăruţi ca prizonieri în lagărele din Coreea de Nord. Morţi sau vii, de unde ar fi putut să ştie? Probabil că morţi, ori de foame, ori sub ploaia de lovituri ale gardienilor. Dar, şi dacă ar mai fi trăit, probabil că nu ar mai fi avut nimic în comun cu acei tineri pe care îi văzuseră ultima oară cu treizeci de ani în urmă. Şi dacă ar fi fost găsiţi, ce li s-ar fi putut spune? Iar ei ce ar fi răspuns? Chiar era de dorit să fie regăsiţi?

Trenul pleacă şi acum trece prin păduri. Nici vorbă de zăpadă. Până la urmă, cei patru militari s-au dus la culcare. În vagonul-restaurant, în care tremură lumina lămpilor de masă, nu am mai rămas decât Saşa şi cu mine. În noapte, Saşa se scutură şi se ridică pe jumătate. Capul mare şi ciufulit mişcă de la locul lui braţul banchetei. Mă zăreşte la masă, scriind, şi încruntă sprâncenele. Îi fac un semn scurt, liniştitor, ca pentru a-i spune: culcă-te la loc, mai e timp, iar el cade din nou în somn, convins că a visat.

Pe când eram consilier în Indonezia, acum douăzeci şi cinci de ani, circulau printre călători poveşti terifiante şi, în cea mai mare parte, adevărate despre închisorile în care erau deţinuţi cei care erau prinşi cu droguri. În barurile din Bali găseai mereu câte un bărbos în tricou fără mâneci care îţi povestea cum scăpase de justiţie, spre deosebire de unul dintre prietenii lui, mai puţin norocos, care fusese condamnat la o sută cincizeci de ani de moarte lentă, la Bangkok sau Kuala Lumpur. Într-o seară, când vorbeam despre aşa ceva de ore întregi cu o nepăsare sălbatecă, un tip pe care nu îl cunoşteam a povestit şi el o întâmplare, poate inventată, poate nu. Era pe timpul Uniunii Sovietice. Când luai Transsiberianul, ne explica individul, era strict interzis să cobori pe drum, de exemplu să te opreşti într-o gară şi să te plimbi până la trenul următor. Or, se părea că, în anumite oraşe pierdute de-a lungul căii ferate, se puteau găsi ciuperci halucinogene excepţionale. Povestea, în funcţie de public, putea fi modificată, schimbând sursa de atracţie: covoare rare şi de foarte bună calitate, bijuterii, metale preţioase... Şi prindea atât de bine încât, uneori, unii mai îndrăzneţi riscau, trecând peste interdicţie. Trenul se oprise pentru trei minute într-o mică gară din Siberia. Frig de crăpau pietrele, nici urmă de oraş, doar nişte barăci. O zonă sinistră, mocirloasă, aparent depopulată. Fără să fie văzut, aventurierul a coborât. Trenul a plecat, iar el a rămas de unul singur. Cu geanta pe umăr, s-a îndepărtat de gară, adică de peronul din butuci putreziţi, împotmolindu-se prin băltoace, printre palisade şi sârme ghimpate, întrebându-se dacă într-adevăr a fost o idee bună să se dea jos din tren. Prima fiinţă omenească pe care a întâlnit-o a fost un fel de huligan degenerat care i-a aruncat în plină figură o respiraţie îngrozitoare şi i-a ţinut un discurs ale cărui nuanţe se pierdeau (călătorul nu ştia decât câteva cuvinte ruseşti, iar ceea ce vorbea huliganul poate că nici nu era rusa), dar al cărui sens general era limpede: nu se poate plimba în felul acesta, o să fie legat de poliţie. Miliţia!... Miliţia!... A urmat un torent de cuvinte de neînţeles, însă, cu ajutorul mimicii, călătorul a priceput că băştinaşul îi oferea adăpost până la următorul tren. Nu era o ofertă prea îmbietoare, dar nu avea de ales şi, poate, după alte toate, se va ivi şi ocazia de a vorbi despre ciuperci sau bijuterii. Urmându-şi gazda, a intrat într-o dărăpănătură îngrozitoare, încălzită de o sobă fumegândă, unde se aflau şi alţi indivizi încă şi mai dubioşi. O sticlă cu o poşircă de rachiu a fost scoasă la iveală, s-a băut, s-a discutat, toţi ceilalţi uitându-se la el, cuvântul miliţia revenea des, era singurul pe care îl înţelegea şi, pe bună dreptate ori nu, îşi închipuia că se vorbeşte despre ceea ce ar fi putut păţi dacă pica în gheara miliţiei. N-o să se scoată doar cu o amendă babană, oho!, nici vorbă de-aşa ceva - şi toţi râdeau ca nişte apucaţi. Nu, nu, nici c-o să-l mai vadă cineva vreodată. Chiar dacă e aşteptat la capăt, la Vladivostok, i se va constata absenţa şi asta va fi tot. Familia şi prietenii nu vor avea decât să facă scandal cât vor dori, nimic nu se va mai şti, nimeni nu îl va căuta vreodată pentru a afla unde a dispărut. Călătorul încerca să fie raţional: poate că nu despre asta vorbeau, ci despre prăjiturile pe care le făceau bunicile lor. Nici vorbă însă, ştia prea bine că nu era aşa. Înţelegea foarte bine că discutau despre soarta care îl aştepta, că mai bine dădea peste miliţienii aceia corupţi cu care îl ameninţau atât de binevoitor, că, de fapt, orice ar fi fost mai bun decât bordeiul de scânduri prost îmbinate, decât chefliii ăia fără dinţi în gură al căror cerc se strângea în jurul lui, care, în glumă, începuseră să îl ciupească de obraji, să-i tragă bobârnace, ghionturi, să-i arate cum fac miliţienii, până în clipa în care l-au lăsat lat. S-a trezit mai târziu, în întuneric. Era întins, gol, pe pământul bătătorit, tremurând de frig şi de frică. Întinzând braţul, şi-a dat seama că era închis într-un soi de anexă şi că s-a sfârşit. Uşa se deschidea din când în când, ţărănoii veseli veneau să-l bată, să-l calce în picioare, să îl sodomizeze, pe scurt, să se distreze şi ei un pic, nu prea ai ocazia să faci aşa ceva în Siberia. Nimeni nu ştie unde a coborât, nimeni nu îi va veni în ajutor, e la bunul lor plac. Pesemne că se învârteau prin jurul gării de fiecare dată când era de aşteptat un tren, în speranţa că se va găsi un imbecil care să încalce interdicţia. Şi acela avea să fie prada lor. Îl foloseau în toate felurile, până crăpa, după care era aşteptat următorul. Sigur, nu îşi zicea toate acestea atât de raţional, ci în felul omului care se trezeşte din leşin într-o încăpere strâmtă, în care nu vede nimic, nu aude nimic, nu se poate mişca şi îi ia ceva timp pentru a înţelege că a fost îngropat de viu, că toate visurile vieţii lui aici au ajuns, că asta este realitatea, ultima, cea adevărată, cea din care nu se va mai trezi niciodată.

A ajuns acolo.

Şi eu, în felul meu, am ajuns acolo. Am fost acolo dintotdeauna. Spre a-mi reprezenta condiţia, am recurs mereu la soiul acesta de poveşti. Copil, mi le-am spus mie însumi, mai apoi şi celorlalţi. Mai întâi le-am citit prin cărţi, apoi am scris, la rândul meu, cărţi. Multă vreme mi-a plăcut jocul. M-am bucurat că pot suferi într-un mod personal, care făcea din mine un scriitor. Astăzi însă, nu-l mai vreau. Nu mai suport să fiu prizonierul acestui scenariu sumbru şi imuabil în care, indiferent de punctul de plecare, să mă trezesc iarăşi ţesând o poveste despre nebunie, frig, izolare, desenând planul capcanei care să mă zdrobească. Acum câteva luni am publicat o carte, Adversarul, care m-a ţinut prizonier timp de şapte ani şi din care am ieşit vidat de sânge. M-am gândit: acum e gata, trec la altceva. Voi merge către exterior, către ceilalţi, către viaţă. Pentru asta, cel mai bine ar fi să mă apuc iarăşi de reportaje.

Am tot spus-o când unuia, când altuia şi, fără întârziere, mi s-a propus un subiect. Nu orice: povestea unui nefericit de ungur care, fiind făcut prizonier la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a petrecut mai bine de cincizeci de ani închis într-un spital psihiatric din fundul Rusiei. Toţi ne-am zis că ăsta da subiect pentru tine, îmi repeta până la exasperare, cu entuziasm, prietenul meu jurnalist. Exact asta nu mai vreau, să se îndrepte toţi cu gândul spre mine de fiecare dată când vine vorba despre un individ care a stat închis toată viaţa între patru pereţi, la azilul de nebuni. Nu mai vreau să fiu persoana interesată de genul acesta de poveşti. Chiar dacă într-adevăr mă interesează. Şi-apoi, subiectul se întâmplă în Rusia, care nu este ţara mamei mele, fiindcă doar nu acolo s-a născut, însă este ţara în care se vorbeşte limba mamei mele, limbă pe care am vorbit-o şi eu puţin în copilărie, dar pe care, mai târziu, am uitat-o cu totul.

Şi-am spus da. Iar, după câteva zile de când am zis da, am întâlnit-o pe Sophie, ceea ce, din alt punct de vedere, mi-a dat senzaţia că trec la alt subiect. În timpul cinei de la restaurantul thailandez din apropiere de Maubert, i-am povestit viaţa ungurului aceluia, iar în noaptea asta, în trenul care mă duce la Kotelnici, mă gândesc din nou la visul meu şi-mi zic că în el se găseşte tot ceea ce mă paralizează: privirea miliţianului fixată asupra mea, în timp ce fac dragoste, ameninţarea ori, mai degrabă, certitudinea întemniţării, a capcanei care se închide deasupra mea, şi că totul este până la urmă uşor, antrenant, vesel, ca partida de picioare în aer improvizată împreună cu Sophie şi cu misterioasa doamnă Fujimori. Şi-mi mai spun că da, o să mai povestesc şi despre o ultimă întemniţare, poveste care va fi, în acelaşi timp, cea a eliberării mele.

Lucrurile pe care le ştiu despre ungur provin din câteva ştiri ale AFP din august şi septembrie 2000. Băiatul de la ţară, de nouăsprezece ani, fusese tras după el de Wehrmacht, în retragere, apoi capturat de Armata Roşie în 1944. Mai întâi internat într-un lagăr pentru prizonieri, a fost apoi transferat la spitalul psihiatric din Kotelnici, un orăşel aflat la opt sute de kilometri nord-est de Moscova. A stat acolo cincizeci şi trei de ani, uitat de toată lumea, aproape fără să vorbească, fiindcă nimeni din jurul lui nu înţelegea ungureşte, iar el, oricât ar părea de ciudat, nu a învăţat limba rusă. A fost găsit astă-vară, absolut din întâmplare, iar guvernul maghiar i-a organizat repatrierea.

Am văzut câteva imagini de la sosirea lui în Ungaria, un subiect de treizeci de secunde la televiziune. Uşile mate ale aeroportului din Budapesta se deschideau în faţa scaunului cu rotile în care se ghemuia un sărman bătrânel înspăimântat. Oamenii din jurul lui erau îmbrăcaţi în cămăşi subţiri, însă el purta pe cap o bonetă din lână groasă şi dârdâia sub pled. Unul dintre cracii pantalonilor era gol, ridicat şi prins cu un ac de siguranţă. Bliţurile fotografilor pârâiau, îl ameţeau. În jurul maşinii în care a fost urcat, mai multe bătrâne se înghesuiau făcând semne ample şi strigând felurite prenume: Sándor! Ferenc! András! Mai mult de optzeci de mii de soldaţi unguri au fost daţi dispăruţi la sfârşitul războiului, de multă vreme au încetat căutările şi iată că unul dintre ei s-a întors, după cincizeci şi şase de ani. E mai mult sau mai puţin amnezic, până şi numele îi e o enigmă. Registrele spitalului rusesc, singurele lui documente de identitate, îl numesc cu indiferenţă fie András Támas, fie András Tomas, fie Tomas András, însă de fiecare dată când acestea sunt pronunţate în faţa lui, scutură din cap. Şi nu vrea să şi-l spună pe al lui. Aşa se explică faptul că, în momentul repatrierii, anunţat de presa maghiară ca un eveniment naţional, zeci de familii au crezut că îşi recunosc un unchi sau un frate dispărut. În săptămânile care au urmat întoarcerii sale, presa a comunicat practic zilnic ştiri despre el şi despre mersul anchetei. Pe de o parte, erau primite şi interogate familiile care îl revendicau, pe de alta era chiar el interogat, încercându-se să îi fie trezite amintirile. Erau repetate, în faţa lui, nume de sate şi de persoane. O ştire anunţa că la Institutul de Psihiatrie din Budapesta, unde era ţinut sub observaţie, defilau prin faţa lui anticari şi colecţionari, chemaţi de medici pentru a-i arăta caschete, uniforme, trese, monede vechi, obiecte care se presupunea că i-ar putea aminti de Ungaria pe care o cunoscuse. A reacţionat prea puţin, mai degrabă mormăind decât vorbind. Ceea ce îi ţinea loc de limbă nu era maghiara, ci un soi de dialect personal în care îşi tot repetase monologul interior de-a lungul jumătăţii de veac de singurătate. Aşa ieşeau la suprafaţă crâmpeie de frază în care era vorba despre traversarea Dnieprului, despre ghetele care i se furaseră sau de care se temea că îi vor fi furate şi, mai ales, despre piciorul care îi fusese tăiat acolo, în Rusia. Voia să îi fie dat înapoi, acela sau un altul. Titlu de ştire: "Ultimul prizonier din al Doilea Război Mondial cere un picior de lemn."

Într-o zi i-a fost citită Scufiţa Roşie şi a plâns.

După o lună, ancheta a ajuns la final, concluziile fiind confirmate de testul ADN. Cel întors se numeşte András Toma, numai că, în Ungaria se spune Toma András, Bartók Béla, cu numele înaintea prenumelui, ca în Japonia. Are un frate şi o soră, mai tineri decât el, care locuiesc într-un sat din marginea orientală a ţării, chiar cel pe care l-a părăsit cu cincizeci şi şase de ani în urmă pentru a merge la război. Erau gata să îl primească la ei acasă.

Plecând la vânătoare de informaţii, am aflat, pe de o parte, că transferul de la Budapesta în satul lui natal nu urma să aibă loc decât peste câteva săptămâni, pe de alta că, pe 27 octombrie, spitalul psihiatric din Kotelnici va sărbători aniversarea a nouăzeci de ani de la înfiinţare. De acolo trebuie început.


Oprirea la Kotelnici nu durează decât două minute, prea puţin pentru a ne da jos cutiile cu materiale. Sunt obişnuit să fac reportaje scrise, aşadar să lucrez singur sau, uneori, cu un fotograf. Cu o echipă de televiziune este mult mai greu. Deşi suntem singurii pasageri care coboară şi nimeni nu mai urcă, pe peron se află destulă lume, mai ales bătrâne cu năframe şi pâslari, care vor să ne vândă borcane cu afine şi care ne înjură când le arătăm bagajele, sperând să le facem să înţeleagă că şi aşa suntem destul de încărcaţi. Împrejurimile seamănă destul de mult cu acelea din povestea cu Transsiberianul: pământ bătătorit, băltoace mocirloase, palisade de lemn cu vopseaua coşcovită, din spatele cărora ne privesc indivizi tunşi, cu o curiozitate evident deloc amabilă. Îmi zic că e mai bine că suntem patru, pe aici, decât să fi fost de unul singur. Jean-Marie îşi saltă camera, Alain fixează microfonul pe girafă, bătrânele se arată şi mai morocănoase. Saşa pleacă spre gară pentru a găsi o maşină şi se întoarce repede, însoţit de un anume Vitali care, în Jiguliul lui fără vârstă, ne conduce la singurul hotel din oraş, Viatka. Acesta este în acelaşi timp vechiul şi noul nume al Kirovului, capitala regiunii şi următoarea staţie pe calea ferată. Luând masa la părinţii mei cu câteva zile înaintea plecării şi căutând să reperăm împreună locurile în care trebuia să îmi fac reportajul, am aflat de la mama că oraşul Kirov se chema astfel, în epoca sovietică, în semn de omagiu faţă de marele bolşevic a cărui asasinare a dat semnalul şi, fără îndoială, a constituit pretextul epurărilor din 1936, iar de la tata, pasionat de familia mamei, că, în 1905, pe vremea când oraşul încă era Viatka, bunicul unchiului meu, contele Viktor Komarovski, fusese acolo viceguvernator. Hotelul Viatka, în orice caz, este unul dintre acele stabilimente pe care le cunosc prea bine călătorii din Rusia, în care nu doar că nimic nu funcţionează, nici încălzirea, nici telefonul, nici ascensorul, ci în care ghiceşti că nimic nu a funcţionat vreodată, încă din ziua inaugurării. Două becuri din trei sunt arse. Mănunchiuri de fire electrice prost izolate aleargă în toate sensurile, pe peretele coşcovit. Radiatoarele reci, în loc să fie, ca peste tot, apropiate de pereţi, sunt orientate perpendicular pe aceştia, către centrul camerei, la capătul unor ţevi lungi care nu sunt drepte, ci au tot felul de coturi ciudate. Cearşafuri roase şi cenuşii, atât de mici încât cu greu pot fi deosebite de prosoape, acoperă pe jumătate paturile desfundate, iar o peliculă de praf unsuros înghite ceea ce ţine loc de mobilier. Nici vorbă de apă caldă. Saşa, pe care îl întrebasem cu o zi mai înainte, cu naivitate, dacă hotelul poate fi plătit cu ajutorul cărţii de credit, s-a uitat la mine dând ironic din cap. Carte de credit... Pfff... Şi, cum vorbeam puţintel ruseşte, ciuti-ciuti, aşa, un piculeţ, a început: Tut, mî na dne, aici suntem în fundul lumii.

Pelerinajul prin locurile pe unde a trăit András Toma începe în biroul doctorului Petuhov, medicul-şef al spitalului, şi ar fi perfect, ne-a explicat el pe faţă, dacă aşa s-ar şi încheia. Nu că Iuri Leonidovici, cum ne-a invitat să îi spunem, ar fi ostil faţă de jurnalişti, din contră, răsfoieşte cu mândrie pachetul de cărţi de vizită lăsate de reprezentanţii diferitelor instituţii mass-media ruse şi străine: Izvestia, CNN, Reuters... Însă pusese la punct mica lui schiţă istorică şi nu prea vedea ce-am fi putut să ne mai dorim. Aşadar, pe 11 ianuarie 1947, pacientul fusese transferat din lagărul de prizonieri de la Bistriag, aflat la o distanţă de patruzeci de kilometri şi dispărut prin anii cincizeci, la spitalul psihiatric din Kotelnici. A fost primit chiar aici, în căsuţa aceasta mică, de lemn, bine încălzită, bine ceruită, vopsită în frumoase culori pastel, de către doctoriţa Kozlova, care i-a deschis dosarul. Cu un gest uşor teatral, Iuri Leonidovici deschide, la rândul lui, dosarul şi îl invită pe Jean-Marie să filmeze gros-planuri, cum o mai făcuseră şi ceilalţi dinainte, cu siguranţă, cu primele notaţii ale doctoriţei Kozlova. Hârtie îngălbenită, cerneală palidă, litere mici, regulate. Pacientul a fost înregistrat sub numele de Tomas Andreas, născut în 1925, de naţionalitate maghiară. S-ul şi e-ul în plus au provocat multă confuzie la întoarcerea lui în Ungaria, însă ar fi foarte greu să fie făcută răspunzătoare doctoriţa Kozlova, întrucât pacientul nu răspunsese la nici o întrebare, părea chiar să nu o audă, şi trebuie să presupunem că răspunsurile au fost date de soldaţii care îl însoţeau. Hainele îi erau murdare, rupte, prea mici şi, mai ales, prea subţiri pentru acel anotimp. Tăcea cu obstinaţie şi deseori râdea fără vreun motiv. La spitalul militar al lagărului refuza mâncarea, nu dormea, plângea şi se întâmpla chiar să fie violent. Comportamentul a stat la baza diagnosticului de "psihonevroză", justificând transferul într-un spital civil. Fără prea multă convingere, întreb dacă doctoriţa Kozlova mai trăieşte. Iuri Leonidovici dă din cap: nu, nu mai există martori ai sosirii lui András Toma, nici din prima perioadă a spitalizării sale. Când el a preluat funcţia, acum zece ani, pacientul nu suscita interesul nici unui psihiatru. Paşnic, tăcut, retras în el însuşi. În 1997 a trebuit să îi fie amputat un picior. Apoi, pe 26 octombrie 1999, chiar acum un an, o personalitate a serviciilor sanitare venise să viziteze spitalul. Iuri Leonidovici, plimbându-şi oaspetele, a trecut prin faţa bătrânului într-un picior şi l-a prezentat drept decan al pacienţilor. Surâde, înduioşat, la amintirea scenei. Mi-l şi închipui ciupindu-l de ureche, ca Napoleon pe vechii săi soldaţi din gardă: un bătrân vrednic, foarte liniştit, care e aici din timpul războiului şi care nu vorbeşte decât ungureşte, ah, ah, ah! S-a întâmplat ca o jurnalistă locală, trebuind să relateze evenimentul şi negăsind nimic pasionant de povestit, să îşi alcătuiască articolul pe tema: ultimul prizonier din al Doilea Război Mondial este printre noi. Odată lansat sloganul, a fost preluat de o agenţie de ştiri, apoi de o alta şi aşa a făcut înconjurul tuturor redacţiilor. Alertat, consulul Ungariei a venit de la Moscova, după care a fost urmat de psihiatri de la Budapesta, care au sfârşit prin a-l lua cu ei astă-vară. Iuri Leonidovici nu a mai primit, de atunci, decât veşti bune despre el şi s-a bucurat de progresele asupra cărora l-au informat confraţii unguri. Mă miră puţin liniştea cu care vorbeşte despre acele progrese. Că un om a putut, în două luni, să revină la viaţă şi să îşi regăsească cuvintele după ce a petrecut cincizeci şi trei de ani în spitalul lui, redus la starea de îndobitocire, nu îl tulbură în nici un fel şi nu-i dă prin cap că, primind aici jurnalişti, aceştia ar putea trage concluzii dure privitoare la psihiatria din ţara sa, în general, sau la aplicarea ei în spitalul pe care îl conduce, în special. Nimic defensiv în modul în care ne rezumă dosarul şi, dacă refuză să ne lase să îl consultăm direct, mi se pare că nu o face din lipsă de încredere, ci pentru a păstra monopolul asupra singurului subiect care trezise vreodată curiozitatea mediatică în Kotelnici.

Medic-şef şi administrator al spitalului, deputat în Duma locală, cum am aflat imediat, Iuri Leonidovici nu iese deloc din delicata căsuţă de lemn şi nu vede decât rar bolnavii. Vladimir Aleksandrovici Malkov, căruia ne-a încredinţat după ce am insistat îndelung spre a mai vedea ceva în plus, este medicul curant, responsabil cu pavilionul în care Toma şi-a petrecut ultimele decenii. Foarte voinic, blond, palid, purtând haină albă şi ochelari uşor fumurii, are acel tip de fizic rece care, în romanul rus al secolului al XIX-lea, l-ar fi definit ca părând german. Încă de la prima abordare s-a dovedit mai puţin jovial şi cooperant decât şeful lui, lăsând impresia de a fi păstrat un soi de amintire confuză despre diferitele echipe de jurnalişti cărora celălalt le colecţiona cărţile de vizită. Cum puteţi trăi fără apă caldă?, l-a întrebat un cameraman. A răspuns, ridicând din umeri: dumneavoastră trăiţi. Noi, aici, supravieţuim.

Salonul numărul doi. Nouă paturi. Al personajului care ne interesează fusese primul din stânga uşii, de lângă perete, într-un colţ. Nu se mai făcuseră mişcări în ultima vreme, ceilalţi, vecinii de cameră, nu se mişcaseră de la locurile lor de când plecase. Halate, papuci, figuri golite, de oameni cărora li s-a luat totul. Sunt din cei care se deplasează în spaţiul dintre paturi, de la fereastră la uşă, trăgându-şi picioarele şi dând din mâini. Dar şi din cei care stau aşezaţi pe marginea patului ceasuri întregi şi, apoi, din cei care rămân lungiţi: unul este sub cuvertură, şi nu îi vom vedea niciodată faţa, altul în capul oaselor, ca un mort, cu braţele încrucişate pe piept, cu figura încremenită într-un rictus care îi e singura expresie. Au eşuat cu toţii aici, fiindcă, afară, viaţa este prea dură, alcoolul prea tare, capetele prea pline de voci ameninţătoare, însă nu sunt periculoşi, nici măcar agitaţi. "Sunt stabilizaţi", ne explică Vladimir Aleksandrovici. În ultimii zece ani, bugetul spitalului s-a tot redus, aşa că au trebuit reduse şi efectivele şi trimişi pe unde s-a putut toţi cei care mergeau mai bine şi care aveau familii care să îi primească, numai că aceştia de faţă nu au nimic şi pe nimeni şi, ce-aţi vrea?, i-am păstrat. Nu sunt cu adevărat îngrijiţi, nu li se vorbeşte cu adevărat, dar sunt păziţi. E puţin. Dar tot e ceva.

Astfel a fost păstrat şi András Toma. Poate că, totuşi, avea o familie, o ţară unde ar fi putut fi trimis, teoretic nu era imposibil să îi fi fost semnalată existenţa la Consulatul Ungariei de la Moscova, numai că nu i-a venit nimănui ideea, Moscova este atât de departe, pentru a nu mai vorbi despre Ungaria. Eşuase aici, şi aici şi rămăsese ca un colet în suferinţă şi, încetul cu încetul, până şi suferinţa se erodase.

Nu zăcea, nu îşi petrecea zilele în pat, ci la tâmplărie, la lăcătuşerie, la garaj şi, pe vremea când spitalul avea o fermă în afară, era tot timpul acolo. Foarte îndemânatic, foarte harnic, pleca şi venea de la fermă fără supraveghere, iată de ce Vladimir Aleksandrovici consideră drept excesiv sloganul care l-a prezentat ca pe ultimul prizonier de război. Nici vorbă să fi fost prizonier şi nici măcar bolnav. Trăia aici, era acasă, asta e toată treaba. Nici măcar bolnav, chiar aşa să fi fost?, o ia Saşa de la capăt. Nici măcar. La sosire a fost diagnosticat ca schizofrenic, însă era doar un om în stare de şoc, care cunoscuse ororile războiului şi petrecuse trei ani într-un lagăr de prizonieri. Episodul psihotic pe care l-a traversat nu a fost decât reacţia la acele traumatisme şi nu a reapărut. Şi-a spus, probabil, mai mult ori mai puţin conştient, că, pentru a evita să trăiască iarăşi lucrurile acelea, e mai bine s-o lase moale, să nu se facă remarcat, să nu vorbească, să nu înţeleagă ceea ce i se spunea, să se dea la fund.

Încă din biroul lui Iuri Leonidovici, de fiecare dată când pricepeam două-trei vorbe, întrerupeam traducerea spunând da, da, ia panimaiu, da, da, înţeleg, astfel încât, la ieşire, Saşa, exasperat, mi-a zis: ascultă, ori înţelegi, şi atunci nu mai ai nevoie de mine, ori mă laşi în pace să îmi fac treaba, de acord? Am răspuns: de acord, însă nu m-am putut abţine să nu reîncep cu Vladimir Aleksandrovici, iar acum încerc să îi explic cum pot că mama este de origine rusă, că am vorbit ruseşte în copilărie, că am citit în original Salonul numărul 6, nuvela lui Cehov în care acţiunea se petrece într-un azil psihiatric de provincie. Saşa se îmbufnează, progresele mele îl agasează, Alain şi Jean-Marie cad pe spate, Vladimir Aleksandrovici se dezgheaţă complet. Vorbesc ruseşte?! Am citit Salonul numărul 6?! De acum suntem prieteni şi, pentru a profita, îndrăznesc să îl întreb dacă nu există vreo posibilitate de a consulta dosarul ungurului sau, ideal, de a-i face o copie. Ba da, fără îndoială, trebuie doar să îi cerem asta lui Iuri Leonidovici. Problema este că Iuri Leonidovici nu vrea. În acest moment, Vladimir Aleksandrovici se strâmbă: dacă Iuri Leonidovici nu vrea, efectiv avem o problemă.

Faptul de a fi pronunţat câteva cuvinte în ruseşte pur şi simplu m-a îmbătat şi când ne regăsim toţi patru, seara, în singurul restaurant pe care îl descoperisem deschis în oraş, ţin cu tot dinadinsul să continui. Restaurantul, Troika, e un fel de bar împuţit dintr-un subsol, unde se întâlneşte un tineret îmbibat cu alcool, pe care îl bănuim potenţial periculos, cel puţin în ceea ce priveşte partea lui masculină. Nu se serveşte decât pelimeni, un fel de ravioli ruseşti, din care insist să luăm la vodkă. Cu toată pileala din ziua precedentă, nu mi-e greu să îi conving nici pe Alain, care are gâtlejul decalibrat, nici pe Saşa, care devine dintr-o dată mai indulgent cu mine. Numai Jean-Marie refuză zâmbind, ca şi ieri. Nu bea niciodată. Cât despre mine, eram deja beat de excitaţie încă dinaintea primului pahar şi încercam să îmi testez progresele pe două fete destul de nerecunoscătoare care, la masa vecină, parcă nu cereau altceva decât să socializeze. În rusa mea de bucătărie, le pun întrebări despre eroul nostru, ajuns celebritate a oraşului. Nu garantez că am înţeles totul din răspunsurile lor, însă, conform uneia dintre ele - mi-am notat în carnet -, Toma nu voia să plece, a trebuit să fie luat cu forţa în Ungaria, iar conform celeilalte, nu era nicidecum nebun, pretinsese că e nebun pentru a nu fi trimis în Siberia. Amintirile, după aceea, devin mai tulburi în privinţa rânjetului lui Saşa când l-am întrebat dacă pot să dau un telefon în Franţa de la hotel - şi să plăteşti cu cartea de credit, este? -, sau a modului în care m-am împleticit pe străzile goale până la poşta care rămânea deschisă până foarte târziu, primind beţivii pe care până şi un bar de nefrecventat ca Troika nu-i mai accepta. Poţi găsi acolo puţină căldură omenească, ocazii de cafteală, pentru care Saşa pare destul de disponibil, ba chiar, la rigoare, se poate şi telefona. Continuând o conversaţie care, încă de la început, ameninţă să degenereze, Saşa mă ajută, evident fără chef, să cer legătura pe care trebuie să o aştept într-o cabină de lemn în care cineva a urinat de curând, aşa că am de ales între a-mi vărsa maţele, dacă închid uşa, şi, dacă o deschid, rumoarea din sală care acoperă tremurul îndepărtat al vocii. Când Sophie ridică, în sfârşit, receptorul, nu mai am de ales, trebuie să închid uşa pentru a o auzi, aşa că încep imediat să îi descriu cabina-closet, poşta, oraşul, azilul. Ceea ce nu o poate face decât să se gândească la povestea Transsiberianului, pe care i-am spus-o în restaurantul thailandez de lângă Maubert, unde am cinat împreună, în prima noastră seară. Totuşi, sunt euforic, îi explic că astăzi am început să vorbesc ruseşte, că voi continua să o fac, că o să mă pun serios pe treabă, că, pentru mine, este la fel de important ca şi faptul de a o fi întâlnit şi că, de altfel, succesiunea apropiată a celor două evenimente nu ţine de hazard. Îi povestesc visul din tren, insistând într-o manieră cam păstoasă asupra promisiunii de eliberare pe care o conţinea, trecând, în schimb, peste doamna Fujimori, fiindcă, deşi o cunosc pe Sophie de mai puţin de două săptămâni, am remarcat deja cât poate fi de geloasă. Credeam că la capătul celălalt al firului se făcuse târziu, că poate o voi găsi culcată, goală, gata să se mângâie dacă i-o voi cere, numai că m-am încurcat în decalajul orar, la Paris e ora şapte, iar ea este încă la birou. La începutul convorbirii se întreba dacă nu cumva sunt în pericol, dar acum înţelege că pur şi simplu sunt beat, exaltat, se poate spune chiar fericit, şi că fondul problemei este că o iubesc. Aşa că se pune pe vorbit despre pula mea, să îmi spună că, pe bune, îi plac astea, pulele, că a cunoscut destule, dar că, dintre toate, pe a mea o preferă, că i-ar plăcea enorm să i-o pun, însă, în lipsă de posibilităţi, să pun mâna şi să-mi trag o labă. De partea ei, a încuiat uşa biroului, îşi lasă mâna să alunece sub fustă, sub dres, peste chiloţi. Mângâie ţesătura cu vârful degetelor. Mă gândesc la minunatul ei păr blond apăsat de chiloţi, dar sunt obligat să îi comunic că, în ceea ce mă priveşte, este exclus să mi-o frec în perioada imediat următoare. Descrierea decorului a fost strict realistă, prin geam îi pot vedea pe Saşa şi pe celălalt tip căutându-şi-o răbdători cu lumânarea, şi ei mă pot vedea, aşa că trebuie să aştept întoarcerea la hotel. Nu e încălzire şi cearşafurile par atât de murdare încât ezit să mă bag sub ele, aşa că mă pregătesc să dorm îmbrăcat, aruncând peste mine tot ce voi putea descoperi pe post de cuvertură, însă promit să-i trag totuşi o lăbuţă, ceea ce, la întoarcere, chiar şi fac.

O fi Kotelnici un fund de lume, dar este şi un centru feroviar important şi nu se scurg zece minute fără zgomot de tren, prelung uneori, care face să vibreze geamurile camerelor. Ceea ce însă nu îmi deranjează somnul. Pe Alain da, iar dimineaţă, în cafeneaua-restaurant a hotelului, unde doi tipi dădeau pe gât ceea ce, fără îndoială, nu era prima lor bere din zi şi unde cu greu am obţinut o cană de ceai, pare încă şi mai epuizat decât de obicei, fără să-şi fi pierdut buna dispoziţie. Ca să nu ia în seamă insomnia, îşi petrecuse toată noaptea înregistrând trecerea trenurilor, din care îmi arată eşantioane. Nu fac bine diferenţa dintre unele şi altele şi el încearcă să îmi educe urechea, pentru a distinge ciu-ciu-ciu-ul marfarului de cic-cic-cic-ul expresului. Dau din cap, zic da, da, Alain râde: lasă, vei vedea, la montaj o să fii foarte bucuros că ai toate astea.

Coborând ultimul, Saşa practic soseşte la întâlnire mergând cu spatele, uitându-se în altă parte, răsucindu-se neîncetat şi când, în sfârşit, se hotărăşte să se întoarcă spre noi observăm că are figura bine aranjată. Un ochi înnegrit, obrazul tumefiat, buza spartă. Ruşinat, se aruncă într-o explicaţie ceţoasă conform căreia, după ce m-a adus de la poştă, s-a mai dus să dea o raită printr-o cafenea care s-a dovedit a fi una plină de bandiţi, unde s-a luat la ceartă cu nişte tipi care nu se înţelege prea bine din poveste dacă erau bandiţi sau gabori, oricum nu se poate întoarce la spital cu noi acum, de dimineaţă, fiindcă are întâlnire cu cineva de la FSB, legat de paşapoartele noastre, fără nici o legătură, ţine să ne convingă, cu întâmplările de noaptea. FSB este ceea ce, înainte, se numea KGB, iar o echipă franceză care pătrunde atât de multe zile într-un orăşel precum Kotelnici se cheamă, din punctul de vedere al FSB-ului, tratament de favoare. Aşa că n-ar strica să prevedem ceva bacşişuri pentru a se trece peste neregulile pe care inevitabil le vor descoperi prin documentele noastre. Îi întind lui Saşa o sută de dolari, iar el constată că, pentru început, e suficient.


Filmăm întreaga zi la spital. Mesele. Rutina. Terenul care ţine loc de curte, unde rugineşte un vagon militar din ultimul război. Poarta deschisă, dând către drumul mare, spălat de ploaie, spre autobuzele care, la anumite intervale, trec pe acolo cu geamurile acoperite de noroi. Bolnavii care lucrează în grădină îşi văd de treburile lor, se învârt ori fumează aşezaţi ore în şir pe bănci printre care se află şi aceea la care ţinea András Toma, fiindcă de pe ea putea să se uite spre un loc care îi amintea de Transilvania. Aşa zice Vladimir Aleksandrovici sau, în orice caz, asta înţeleg, fiindcă, în lipsa lui Saşa, reţinut în oraş, la negocierile cu FSB-ul, trebuie să mă mulţumesc doar cu resursele mele lingvistice. Beţia electrizează, dar mahmureala toropeşte. Insului acestuia, pe care era gata-gata să îl îmbrăţişez ieri, de care eram mândru că i-am câştigat stima, astăzi nu mai ştiu ce să îi spun şi nici cum, îmi lipsesc cuvintele şi îl ascult în atelierul de tâmplărie în care îi plăcea lui Toma să lucreze, torcând cu voce monotonă ceea ce îmi pare a fi o litanie de neînţeles. Punctez cu câte un da, da stins, uneori cu câte un kaneşno, adică bineînţeles, care nu mă angajează la nimic. La rândul lui, pare dezamăgit de apatia mea, i-ar fi plăcut să mai vorbim despre Cehov, despre Rusia şi Franţa. Visează să ajungă cândva în Franţa, problema e că nu vorbeşte o boabă franţuzeşte, în schimb ştie ceva latină şi îmi declamă: de gustibus non est disputandum. Asta îţi va permite să te descurci, îl încurajează Saşa, care ni se alătură vizibil întremat după întâlnirea de la FSB. Locotenent-colonelul care reprezintă organele la Kotelnici se numeşte tot Saşa, aflăm, coincidenţă care nu are nimic miraculos într-o ţară în care, pentru fiecare sex, nu se folosesc mai mult de vreo cincisprezece prenume, fiecare agrementat cu o baterie de diminutive, numai că au descoperit că amândoi făcuseră războiul din Cecenia, locotenent-colonelul în armata rusă, Saşa al nostru ca traducător pentru o echipă franceză de televiziune. Asta creează legături pe care câteva păhărele, aparent, le strânseseră şi mai trainic, şi acum Saşa sosise cu forţe proaspete pentru a mă asista în discuţiile cu bolnavii consideraţi de Vladimir Aleksandrovici buni de a-mi fi prezentaţi. Toţi povestesc acelaşi lucru despre vechiul lor tovarăş: un tip liniştit, serviabil, care nu vorbea niciodată. Pricepea ruseşte? Nimeni nu a aflat-o vreodată şi, la drept vorbind, nimeni nu şi-a pus întrebarea asta.

Când am părăsit spitalul, la căderea nopţii, Vladimir Aleksandrovici ne-a spus da zavtra, nu da svidanie, pe mâine, nu la revedere, şi cu aceeaşi obişnuită detaşare mi-a strecurat, chiar înainte de a închide portiera Jiguliului şi să se întoarcă rapid pe călcâie, un plic gros din hârtie de ambalaj. Îl deschid în maşină. Înăuntru, o copie a dosarului medical. Asta-i bună, ia te uită, exclamă Saşa!

În seara asta ne culcăm devreme şi nu bem, trebuie să fim gata de atac mâine, în ziua jubileului spitalului. Saşa s-a informat: va avea loc un banchet în sala de mese a hotelului unde locuim. Aşteptam mult de la banchet, mă închipuiam plonjând într-o viu colorată Rusie profundă, a cărei cheie, între toasturile entuziaste şi dansatul până la pierderea suflului, ar fi fost întâlnirea cu o bătrână infirmieră la pensie, o babuşcă truculentă care ne-ar povesti sosirea ungurului, în 1947, şi ne-ar lăsa să înţelegem, cu privirea sclipind de răutate, că mai bine nu ne-ar fi spus nimic, că era tare-al dracului, ticălosul. În aşteptare, cum singura soluţie de a ne face plinul la vreun restaurant pare a fi cafeneaua bandiţilor unde a fost scuturat Saşa, ne întoarcem să mâncăm pelimeni la Troika, examinându-ne prada.

Dosarul medical al lui András Toma cuprinde patruzeci şi patru de pagini scrise de mână, cu scrisuri diferite, acoperind cei cincizeci şi trei de ani de şedere la Kotelnici. Primele observaţii sunt cele ale doctoriţei Kozlova, pe care ni le-a citit şi comentat Iuri Leonidovici. Destul de numeroase şi de precise în primele săptămâni, se răresc în curând şi înţelegem că regulamentul spitalului obliga medicii să consemneze o dată la cincisprezece zile date despre starea pacientului. Se poate urmări, conform notelor pe care Saşa începe să mi le traducă, itinerarul unei vieţi întregi, iar aceea a lui András Toma, ca şi a celorlalţi pacienţi, a fost, cu siguranţă, atroce: un inexorabil proces de distrugere, relatat în fraze scurte, neutre, plate, repetitive. De exemplu:

15 februarie 1947: pacientul este culcat, încearcă să spună ceva, însă nimeni nu îl înţelege. La întrebarea: ce mai faceţi?, răspunde: Tomas, Tomas. Nu permite să fie consultat.
31 martie 1947: rămâne culcat, cu pătura pe cap. Spune ceva în limba lui, furios, arătându-şi picioarele. Ascunde mâncarea prin buzunare. Fizic este sănătos.
15 mai 1947: pacientul iese în curte, însă nu vorbeşte cu nimeni. Nu ştie ruseşte.
30 octombrie 1947: pacientul nu vrea să muncească. Dacă este obligat să iasă afară, urlă şi fuge pe unde apucă. Ascunde mănuşile şi mâncarea sub pernă. Se înfăşoară în cearşafuri. Nu vorbeşte decât ungureşte.
15 octombrie 1948: pacientul are comportament sexual. Rânjeşte din pat. Nu se supune ordinelor. Îi face curte infirmierei Guilicina. Pacientul Boltus este gelos. L-a lovit pe Toma.
30 martie 1950: pacientul este complet închis în el. Rămâne în pat. Se uită pe fereastră.
15 august 1951: pacientul a luat creioane de la infirmieri. Scrie în ungureşte pe pereţi, pe uşi, pe ferestre.
15 februarie 1953: pacientul este murdar şi furios. Colecţionează mizerii. Doarme prin locuri incomode: culoare, bănci, sub pat. Îşi deranjează vecinii. Nu vorbeşte decât ungureşte.
30 septembrie 1954: pacientul este debil şi negativist. Nu vorbeşte decât ungureşte.
15 decembrie 1954: nici o schimbare în starea pacientului.

Suntem la a şasea pagină a dosarului, se simte că medicii s-au plictisit, Saşa şi cu mine de asemenea. Ne mulţumim să ne uităm peste continuare. Saşa mormăie, intonează şi, în curând, psalmodiază: nici-o-schimbare-în-starea-pacientului-nu-vorbeşte-decât-ungureşte, nici-o-schimbare-în-starea-pacientului-nu-vorbeşte-decât-ungureşte... Ah, ba da, totuşi, opt pagini mai departe suntem în 1965 şi ceva se întâmplă. Pacientul s-a ataşat de dentista spitalului şi, pentru a avea ocazia să o revadă, nu încetează să îşi tot arate dinţii "cu un zâmbet tâmp", precizează dosarul. Doctoriţa îl reexaminează şi totul merge bine. Dar el continuă, este notat la fiecare cincisprezece zile, să îşi arate dinţii. Prin semne, o face să înţeleagă că doreşte să i-i scoată pe toţi. E tot ce a găsit mai bun pentru a înnoda o legătură cu doctoriţa care însă refuză să-i scoată dinţii sănătoşi. Atunci, pacientul îşi sparge maxilarul cu ciocanul. Nu are noroc, fiindcă nu este tratat de dentista pe care o iubeşte. Sărmanul bătrân, suspină Saşa. Sărmanul bătrân... Dacă aşa stau lucrurile, nu a futut şi el măcar o dată în toţi anii aceştia, iar mai înainte, nici în Ungaria nu este prea sigur că ar fi făcut-o. Poate că nu a făcut-o în viaţa lui...

Încă douăzeci de pagini, încă treizeci.
11 iunie 1996: pacientul se plânge de dureri la piciorul drept. Diagnostic: arterită. Părinţii pacientului trebuie consultaţi în legătură cu amputarea. Pacientul nu are părinţi.
28 iunie 1996: pacientului i-au fost amputate două treimi din coapsa dreaptă. Nu există complicaţii.
30 iulie 1996: pacientul nu se plânge. Fumează mult. Începe să meargă în cârje. Dimineaţa, perna îi este umedă de lacrimi.


A doua zi dimineaţă, când sosim la spital, o infirmieră ne comunică sever că doctorul Petuhov doreşte să ne vadă. Ne lasă mult să aşteptăm. Pentru a-şi mai omorî timpul, Jean-Marie panoramează de la grilajele care apără fereastra până la laguna polineziană care serveşte de screen saver ecranului ordinatorului. Secretara îl roagă să înceteze şi să pună camera la loc, iar câteva minute mai târziu, când răspunde la telefon, nu înţeleg prea bine ce spune, Saşa a ieşit să fumeze o ţigară şi secretara repetă coborându-şi vocea cuvântul franţuzki, se pare că-ncepem bine noi, franţuzki ăştia. În sfârşit, Iuri Leonidovici iese din birou însoţit de un vizitator cu aer oficial. Pare în acelaşi timp surprins şi iritat să ne vadă, încurcând trecerea şi, rapid, dintre două uşi, ne face semn să plecăm. Nici o altă brigadă - este cuvântul pe care îl foloseşte pentru echipă - nu a rămas pe aici mai mult de câteva ceasuri, iar noi stăm deja de două zile, ce mai vrem? Saşa încearcă să îi explice diferenţa dintre un subiect de jurnal de televiziune de două minute şi un reportaj de cincizeci şi două, dar nu foloseşte la nimic, Iuri Leonidovici a luat decizia sau altcineva a luat-o pentru el. Ajunge, prezenţa noastră perturbă procesul de tratare a bolnavilor şi, în ceea ce priveşte sărbătorirea jubileului, nici acolo nu suntem bine veniţi. Este o chestiune privată, o sărbătoare a personalului, nu are nimic de-a face cu ungurul.

Păi, Iuri Leonidovici, filmul nostru încearcă să arate şi atmosfera din spital...

Aşa, va să zică, iar mâine o să îmi cereţi să mă filmaţi în baie, sub pretextul că altfel nu puteţi arăta atmosfera din spital? Îmi pare rău, răspunsul este nu.

Supăraţi şi fără nici o treabă, ne târâm paşii prin oraş. De o parte a străzii, la intrare, o sculptură din beton de vreo doi metri simbolizând secera şi ciocanul, de cealaltă o oală uriaşă care e, din vechime, simbolul oraşului Kotelnici. Asta înseamnă kotel în ruseşte, îmi explică Saşa: o marmită, un ceaun. Un sejur acolo este un fel de loc de trei stele pentru dezrădăcinarea depresivă, locul ideal pentru a cugeta la senzaţia de lipsă de vânt, care nu mai umflă pânzele corăbiei, de pe fundul oalei de ciorbă rece şi sleită, din care, de multă vreme au dispărut, dacă au existat vreodată, toate bucăţile cele bune, ceea ce constituie normalitatea în oraşele de douăzeci de mii de locuitori ale Rusiei profunde. Nu se merge prin genul acesta de oraşe. Nu se vorbeşte despre ele. Într-o bună zi, se află că ar fi o localitate izolată numită Cernobîl şi, păstrând proporţiile, mai puţin teribil şi mai modest fiind, aşa s-a întâmplat şi cu Kotelnici, de când a fost regăsit ultimul prizonier din cel de-al Doilea Război Mondial.

Întrucât banchetul urma să aibă loc la hotelul nostru, în care totuşi nu ni se putea refuza să intrăm, Alain decide să încerce o acţiune de gherilă care să ne salveze onoarea. Când intrăm toţi patru în sala de mese, găsim acolo vreo cincizeci de persoane aşezate în jurul unei mese în formă de U, fără nici un loc liber, iar Petuhov, aflat în picioare, în faţa noastră, ţine un toast. Ne vede, dar se face că nu ne vede, în mod normal ar trebui să ne retragem, numai că Alain continuă să înainteze către centrul încăperii, iar Jean-Marie şi cu mine, nevoind să ne lăsăm mai prejos, ne ţinem după el. Recunosc câteva figuri: infirmierele din sectorul ungurului, amicul Vladimir Aleksandrovici, oficialul care îl însoţea pe Petuhov de dimineaţă. Ne privesc cu toţii fără să înţeleagă ceva şi fără să sufle un cuvânt. Petuhov îşi întrerupe toastul. Moment în care începe să se deruleze un film burlesc: traversăm sala cu mici zâmbete politicoase, cu gesturi benigne şi liniştitoare care ar trebui să însemne ceva de genul suntem doar în trecere, purtaţi-vă ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, nu vă deranjaţi. Ne urmăresc buimaci din priviri, iar comportamentul nostru este atât de absurd încât dezarmează orice agresivitate. Într-un film adevărat, eroii principali ar ţâşni ca nişte iepuri exact în momentul în care, încetând hipnoza, hoarda s-ar arunca spre ei pentru a-i distruge. Spre norocul nostru, între masa centrală, la care prezidează Petuhov, rămas cu paharul ridicat şi cu gura deschisă, dar amuţită, şi mesele laterale există un spaţiu de trecere. Alain o ia pe acolo şi noi îl urmăm. Şi încă o dată spre norocul nostru, în celălalt capăt al sălii există o uşă care ne permite să ieşim fără a risca să o mai traversăm o dată, în sens invers. Un pasaj întunecat şi rău mirositor şi iată-ne în stradă, unde îl regăsim pe Saşa care dă din cap: v-aţi prostit cu totul ori ce-aţi păţit? E noapte şi frig. În spatele geamurilor murdare toastul a fost reluat, personalul spitalului începe să se pilească, nu ne mai rămâne decât să punem cap compas spre Troika.

Fără îndoială din cauza decepţiei, dar şi a oboselii, observ, golindu-mi strachina de pelimeni, cum fac şi ceilalţi, că în trei zile am căpătat obiceiul de a servi masa ca pe aici: aplecaţi, cu gâtul întins pentru a lipăi, cu o mână strânsă pe lingura de tablă, cu cealaltă ţinând un coltuc de pâine, cele două braţe, până la umeri, formând un zid de apărare în jurul mâncării, ca şi cum am fi riscat să ni se fure. Deasupra barului, televizorul difuzează fără întrerupere spoturi publicitare care se referă la viaţa feerică pe care o duc, la Moscova sau la Petersburg, tineri bine îmbrăcaţi şi pieptănaţi, cu zâmbet de fiară sălbatecă, ieşind din maşini de lux şi plătind cu cărţi de credit aurite nota de la restaurant, care aici trebuie că reprezintă salariul pe câţiva ani de muncă. Ce efect o fi având să fii astfel maltratat când locuieşti prin aceste locuri? Oare tinerii prăvăliţi pe mesele lipicioase de câtă poşircă se vărsase pe ele vedeau plicticoasa exhibiţie de fast şi aroganţă ca pe o ofensă ori ca pe un film ştiinţifico-fantastic, care se petrecea într-un univers paralel?

Dintr-o dată, suntem interpelaţi în franceză, de la masa vecină. Întorcându-mă, mă găsesc în faţa unei fete de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu nasul ascuţit, puţin exoftalmică, însă nu lipsită de farmec, aşezată lângă un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în costum la două rânduri, cu mutră de aparatcik alcoolic, care o cam strângea de talie. O cheamă Ania şi e nebună de bucurie că poate vorbi în franceză cu francezi adevăraţi. Reţin expresia utilizată: nebună de bucurie. Ne priveşte pe toţi trei cu o excitaţie copilărească, ochii îi strălucesc, mai are puţin şi bate din palme. Visase, fără să îndrăznească, să se apropie de noi, e la curent cu prezenţa noastră încă de când am sosit, de altfel toată lumea din oraş este la curent, numai despre asta se vorbeşte şi circulă tot soiul de zvonuri pe seama noastră. Zvonuri? De exemplu? Ei bine, că tocmai am făcut scandal la banchetul spitalului. Pufneşte. Vizibil îi place că am făcut scandal la banchetul spitalului. Şi-apoi, spune ceva mai grav, nu filmăm lucruri prea drăguţe. Ce lucruri nu prea drăguţe? Bătrâne, săraci, beţivi, nu e prea frumos, nu va oferi o imagine prea bună asupra oraşului. Se mai zice că, pentru a nu ne face o chiar aşa de proastă impresie, s-a aranjat să se dea din nou apă caldă la hotel, lucru pe care nu îl apreciază prea multă lume. Apă caldă nu are aproape nimeni în Kotelnici de când a derapat ţara - fiindcă, pe aici, toată lumea vorbeşte, ca de o evidenţă, despre ultimii zece ani ca de o catastrofă istorică -, şi atunci de ce să ni se dea nouă apă caldă şi nu ruşilor? Acest punct îl puteam dezminţi: nu suntem favorizaţi în comparaţie cu ceilalţi. Ania vorbeşte extrem de mult, într-o franceză curioasă, în acelaşi timp ezitantă şi minuţioasă, presărată cu expresii desuete - "am să beau nişte tutun" -, dar totodată remarcabilă din moment ce are atât de puţine ocazii de a o exersa. Ne asigură că a învăţat-o la şcoala de traducători militari de la Viatka, moment în care Saşa începe să îi pună întrebări pe un ton vizibil inchizitorial: în ce an? la ce secţie? Întrebările o pun în încurcătură şi, ca să schimbe subiectul, ne prezintă însoţitorul care, pe tot timpul dialogului nostru, ca şi cum nu ne-ar fi observat, continuase să o pipăie şi, din când în când, să se lase pus la punct. Anatoli Ivanovici, un prieten drag, directorul fabricii de pâine din Kotelnici. Îi strângem, unul după altul, mâna plimbăreaţă, iar Anatoli Ivanovici comandă vodkă pentru toată lumea, insistând s-o dăm pe gât, umplându-ne iarăşi paharele şi, imediat ce se integrează în grupul nostru, aprobă energic din cap tot ceea ce se spune, deşi conversaţia continuă în franceză. Puţin mai târziu apare un băiat voinic, blond, destul de frumos, pe care Ania ni-l prezintă drept Saşa, iar Saşa al nostru îmi strecoară la ureche că este noul său prieten, locotenent-colonelul FSB, care a făcut războiul din Cecenia şi acum face legea în Kotelnici. Pe drumul confidenţelor, Ania lasă să se înţeleagă că Saşa este amantul ei, că pentru ea şi-a părăsit nevasta şi copilul, ceea ce nu o împiedică să suporte fără vreo emoţie familiarismele lui Anatoli, nici pe acesta să le continue cu o insistenţă tot mai păstoasă. Cât despre noi, dacă vrem ceva fete, iubăreţe adevărate, rusoaice, se însărcinează să ni le găsească. În oraş s-a remarcat că suntem oameni serioşi, că ne întoarcem neînsoţiţi la hotel ca să ne culcăm, nu ca americanii de la CNN care sosiseră luna trecută. Este bine să fii serios, dar trebuie să fii şi bărbat, iar bărbaţii beau şi fut. Fireşte, spune toate astea în ruseşte, iar acum avem doi translatori, unul e Ania, care roşeşte, pufneşte, spune că asta nu, preferă să nu traducă, nu e frumos, celălalt e Saşa, care mai adaugă de la el cuvinte deşucheate. De o cordialitate crescândă, pe măsură ce coboară vodka în carafă, Saşa fesebistul nu se întunecă la faţă decât când îl vede pe Jean-Marie scoţând camera video de buzunar, pe care o luase cu el pentru orice eventualitate. Nici vorbă să fie filmat, ne previne. De ceilalţi nu-i pasă, însă pe el în nici un caz. Fie că tabuul se explică prin paranoia, fie prin regulamentul serviciului, pe care îl respectă în litera sa, nu mai scapă din ochi, în pofida beţiei, camera pe care Jean-Marie, folosind un truc experimentat pentru a provoca încrederea celorlalţi, o lasă să treacă din mână în mână, fiecare îndreptând-o către vecin, privindu-se pe sine însuşi în display, dând imaginile înapoi pentru a le mai vedea o dată... În timp ce filmarea de amatori continuă, conversaţia se orientează spre obiectul reportajului nostru şi aici Ania revine colportând zvonuri care ne-au înmărmurit. Toată lumea din oraş, dacă era de crezut aşa ceva, îl cunoştea foarte bine pe András Toma. Acesta avea prieteni, protectori, în realitate nu era nicidecum nebun, adevărul ne era ascuns, iar ea părea dispusă să ni-l dezvăluie, sub protecţia limbii franceze. Ne va prezenta persoane care ne vor spune lucruri cu totul diferite de versiunea oficială, furnizată de spital: o bătrână care îi aducea miere, directorul Muzeului Războiului, care are o arhivă în ceea ce îl priveşte, şi-apoi, desigur, Saşa, fiindcă asta este meseria lui, să ştie tot ce se întâmplă în zonă. Înţelegând că este vorba despre el, Saşa se încruntă şi cere să i se traducă. După care ne debitează despre ungur un discurs din care nu mai ţin minte decât un sfert, dar părea identic cu acela al lui Petuhov. În acest moment, Ania mă surprinde. Este obligată să traducă, dar pe măsură ce vorbeşte clatină din cap şi ne comunică faptul că e dezamăgită, că tot ceea ce povesteşte iubitul ei nu conţine decât vrăjeli şi limbă de lemn. Nu e de mirare, fiindcă afacerea e cu adevărat explozivă. Din fericire, putem conta pe ea, trebuie numai să fim foarte atenţi, va trece mâine dimineaţă pe la hotel să ne caute. Saşa aprobă ca un şef ce e, spre a confirma traducerea propriilor cuvinte, Anatoli s-a îmbătat şi cade cu capul între sticlele goale, iar noi, evident, suntem surescitaţi. Mai târziu dansăm şi sunt beat în asemenea hal încât nu mi se pare nicidecum straniu să o fac pe cântecele lui Adamo: Permettez, monsieur, Tombe la neige... Şi mai târziu mă întorc la poştă pentru a-i povesti Sophiei cum a decurs seara şi pentru a-i explica exaltat că aşa merge un reportaj, că de-asta este atât de pasionant. Înghiţi vreo trei zile gogoşile servite tuturor şi, dintr-o dată, într-o seară, într-o bombă sordidă, dai mai mult sau mai puţin din întâmplare peste o fată care îţi spune cu totul altă poveste. Mai mult sau mai puţin din întâmplare?, repetă Sophie, vrând să ştie cu cine seamănă fata. Nu e cine ştie ce, dar e, cum să zic, specială. Fapt care nu o linişteşte, şi încă şi mai puţin vestea că, dată fiind întorsătură lucrurilor, cu siguranţă vom mai rămâne pe aici câteva zile.

A doua zi dimineaţă ne întrebăm serios dacă să o mai aşteptăm pe Ania. Ne spusese că vine la zece, şi nu a ajuns nici până la prânz, iar Saşa e de părere că celălalt Saşa, revenindu-şi din beţie, îi interzisese să ne mai întâlnească. Numai dacă va fi cazul ne vom schimba biletele de întoarcere rezervate pentru diseară. Eram noi dezamăgiţi, însă adevărul este că, dacă nu apărea nimic nou în anchetă, ne cam săturasem de Kotelnici, de veceurile lui infecte, de pelimeniul de la Troika şi de banchetele la care nu eram doriţi. În lipsă de pistă mai bună, ne-am hotărât, ca să ne mai omorâm timpul, să mergem să vedem Muzeul Războiului, despre care ne vorbise Ania. Saşa a observat că era destul de ciudat, un Muzeul al Războiului într-un cătun care nu a mai cunoscut vreun conflict armat încă de la războiul civil din 1918 şi, în fapt, colecţiile muzeului chiar constau dintr-un amestec de animale împăiate, afişe reproducând Trinitatea lui Andrei Rubliov, unelte nu prea vechi, fotografii ale unui scriitor local numit Savkov şi una dintre foile acestuia oprită pentru eternitate în maşina de scris, în fine diferite oale şi cratiţe vorbind despre istoria seculară a oraşului. Directorul, care ne primeşte cu bunăvoinţă, nu are nimic să ne spună despre András Toma şi nici cei câţiva trecători pe care îi oprim spre a-i întreba. Cei care sunt de acord să ne răspundă nu auziseră vorbindu-se despre el decât în jurnalele de la televizor, li se pare o poveste stranie şi încă şi mai straniu faptul că în toţi aceşti ani nu învăţase ruseşte.

Aşezaţi pe bagaje, aşteptăm ora plecării în holul hotelului, unde este un pic mai puţin frig decât în camere. Se deschide uşa: e Ania. Cum? Plecăm? Ce păcat! Socotise că ne va duce mâine la fabrica de mezeluri, unde a lucrat multă vreme Toma. Fabrica de mezeluri? În aceeaşi clipă, ne-a dat tuturor prin cap aceeaşi idee: vom rămâne multă vreme pe aici dacă în fiecare seară va inventa câte o poveste şi în fiecare dimineaţă va fi dată dispărută de la întâlnire. Ca să o iertăm pentru absenţa din această dimineaţă, luase chitara cu ea şi ne propune să ne cânte. Mai întâi în hol, apoi pe scările pe care urcă şi coboară clienţi cu saci de plastic din care se aude clinchetul sticlelor goale, interpretează vreme de un ceas melodii sentimentale şi patriotice, care cu adevărat ne impresionează. Cântă bine, dar nu e doar asta: nu imită pe nimeni, cântă din suflet, cântă toată. Figura, nu tocmai frumoasă, i se iluminează. Şi cântă într-adevăr pentru noi, ne dăruieşte muzica. În cursul recitalului apare şi Saşa, într-un stadiu pe care Saşa al nostru îl califică drept "dezordonat". Fără să scape din ochi camera de filmat, începe şi el să cânte, dar nu atât de bine ca Ania, ne invită să mai dăm pe gât un ultim păhărel, după care vin cu noi la gară, astfel încât părăsim Kotelnici în termenii cei mai cordiali cu FSB-ul. Ceea ce poate fi de folos, constat cu voce tare, dacă va fi să ne reîntoarcem. Nu prea riscăm aşa ceva, glumeşte Saşa. Îl întreb: de unde ştii?

În tren, Jean-Marie îmi arată ce a filmat aseară, la Troika. Pe ecranul minuscul de control, imaginile de beţiveală haotică, tremurătoare, prost luminate, îmi plac foarte mult. Era prea puţin probabil să îşi găsească vreun loc în reportaj, însă puteau fi punctul de plecare pentru o altă poveste, pentru un alt film. Ar trebui să ne întoarcem la Kotelnici, le explic tovarăşilor mei, şi să stăm nu patru zile, ci o lună sau două. De data asta fără un subiect anume, fără alt scop decât cel de a capta astfel de întâlniri, de a le prelungi, de a descurca iţele unor relaţii din care altfel nu puteam înţelege nimic. În definitiv, cine sunt oamenii aceia? Cine şi ce face în oraş? Cine are puterea şi asupra cui şi-o manifestă? Ce mai e şi cu fesebistul acela, pe jumătate peşte? Fata care cântă ca un înger visează, fără îndoială, să plece undeva spre a-şi exersa franceza aplicată şi desuetă, iar în aşteptare vegetează în târguşorul ei pierdut, prin care trec trenuri pe care nu le ia nimeni. Dincolo de asta, locuitorii vor fi uimiţi să ne vadă întorcându-ne şi încă şi mai uimiţi observând că nu ne mai dăm duşi. Vor apărea noi zvonuri despre noi, pe care va fi distractiv să le urmărim şi să le repertoriem. Cea mai mare parte a documentarelor sunt făcute de parcă echipa nu ar fi şi ea pe acolo. Va trebui să procedăm exact invers, subiectul nu va mai fi oraşul, ci prezenţa noastră în oraş şi reacţiile pe care aceasta le va suscita. O echipă de străini care rămâne două luni în Kotelnici ar fi un eveniment unic în analele orăşelului, iar noi am filma evenimentul, ceea ce poate fi formidabil.

Sunt exaltat, decid să pun mâna să învăţ ruseşte pentru a fi la înălţimea sarcinii, iar însoţitorii mei, cuceriţi de entuziasmul meu, nu sunt departe de a-mi promite că, la întoarcere, îmi vor cumpăra Assimil-ul pentru învăţarea rapidă a limbii ruse. Din moment ce ne înţelegem atât de bine, nu ar fi o adevărată plăcere să lucrăm iarăşi împreună? Şi, pentru a sărbători iniţiativa, mergem la vagonul-restaurant şi botezăm cu câteva pahare de vodkă viitorul film: Întoarcerea la Kotelnici.


PPeste două săptămâni asistăm la întoarcerea lui András Toma în satul său natal. "Haide, doar suntem în Ungaria!", repetă tânărul psihiatru care îl însoţeşte şi care, cu ochelarii lui rotunzi, seamănă cu John Lennon. E blând şi i se adresează pacientului ca unui copil. Numai că bătrânul nu vrea să se dea jos din microbuz. Nu e deloc sigur că se află în Ungaria. Cei care se ocupă de el din momentul repatrierii trebuie să i-o repete fără încetare şi să îl liniştească. Acolo, în Rusia, i se spusese că Ungaria nu mai există. Atunci, cine sunt oamenii ăştia care îi vorbesc într-o limbă dispărută? Care se comportă ca şi când l-ar cunoaşte, care îi întind buchete de flori şi îi trimit sărutări? Nu cumva în toată povestea asta se ascunde o nouă capcană?

Sub şapcă, figura îi este descompusă. O figură de zek, cum se numeau între ei cei din gulaguri, figura persoanelor despre ale căror vieţi distruse povestesc Soljeniţîn şi Şalamov. Tânărul psihiatru îi întinde cârjele şi îl ajută să şi le fixeze sub braţe. Sunt necesare cinci minute pentru a pune unicul picior pe pământ. Nici dinţi nu mai are, în gură i se strânge multă salivă şi scuipă din greu. Este condus, şontâcăind, până la casa surorii şi cumnatului, la care va locui. Aceştia au pregătit o masă de sărbătoare. Se toastează. Bliţurile fotografilor îl sperie. Fratele lui, care era încă un copil pe vremea când Toma a plecat la război, îi pune răbdător tot felul de întrebări pentru a ne demonstra, fără îndoială, că este în stare să răspundă. Repetă nume de altădată, în speranţa că îi va trezi memoria: Sándor Benkö, învăţătorul de la şcoală... Smolar, vechiul lui coleg de clasă... Celălalt, de sub şapcă, scuipă, întoarce capul, adesea mormăie frânturi de frază pe care nimeni nu le înţelege şi care nu mai ţin de nici o limbă cunoscută. Mi se pare că mă uit la un Kaspar Hauser de şaptezeci şi cinci de ani.

Este îngrozitor de trist.

În timpul mesei vorbesc cu Smolar, vechiul lui coleg de clasă. Spune că, pe la optsprezece ani, András Tomas era foarte frumos şi toate fetele erau atrase de el. Cu toate acestea, nu era cocoşul satului, ci delicat, cavaler, foarte timid. Smolar şi-o trăgea la greu, el însă nu. Smolar este de părere că a plecat la război fără să fi cunoscut femeia.

Povesteşte despre plecare, iar versiunea lui diferă uşor de cea oficială, conform căreia fusese înrolat cu forţa. În toamna lui 1944, când Armata Roşie intrase în Ungaria, iar Wehrmachtul începuse retragerea, au fost câteva săptămâni de extremă confuzie în timpul cărora partidul pro-nazist al Nylas, aflat încă la putere, a ordonat mobilizarea celor de vârsta lor. Convocaţi la biroul de recrutare, Smolar şi Toma s-au prezentat amândoi, numai că Smolar, pricepând că era vorba despre altceva decât despre exerciţii de tir şi marşuri pe câmpuri, a cerut voie să meargă la toaletă şi a şters-o pe geam, pe când Toma, mai puţin îndrăzneţ şi mai disciplinat, a aşteptat să îşi primească uniforma.

Adică a intrat din proprie iniţiativă în armata germană? Smolar ridică din umeri. Erau pur şi simplu doi copii de la ţară, neavând habar de miza războiului, însă mai degrabă partizani ai nemţilor, deoarece ţara lor alesese această tabără. Unul a ascultat, celălalt s-a eschivat şi, din acel moment, vieţile lor au ajuns complet diferite, dar politica nu avea nimic de-a face cu toate astea, ci doar cu temperamentul fiecăruia. La şcoală, când erau pedepsiţi, Toma efectua pedeapsa copiind conştiincios rând după rând, pe când Smolar o ştergea cum şi pe unde putea. Asta l-a şi salvat, dar nu era acum să îşi facă din aşa ceva un titlu de glorie.

Mă gândesc, ascultându-l, la o discuţie pe care am purtat-o cu Sophie înaintea plecării. Se revoltase contra poveştilor de genul Lacombe Lucien, care arătau că poţi ajunge miliţian sau partizan în rezistenţă din întâmplare ori din ignoranţă. Zicea că asemenea pagini sunt şi false, şi falsificatoare, că neagă libertatea, că sunt de dreapta. Eu le cred corecte. Fiindcă sunt de dreapta, îmi răspunde. Că mă iubeşte, însă faptul că sunt de dreapta o supără.

Urma i se pierde între 14 octombrie 1944, data plecării, şi 11 ianuarie 1947, data sosirii la Kotelnici. Doi ani şi trei luni de alb pe harta vieţii. După Smolar, îi pun întrebări tânărului psihiatru care seamănă cu John Lennon şi care, cu ajutorul armatei maghiare, încercase şi el să reconstituie itinerarul pacientului. Acesta crede că Toma fusese capturat în Polonia, cum ar fi fost cel mai plauzibil, închis într-unul dintre lagărele de concentrare de lângă Leningrad, după care, pe măsură ce lagărul se umplea şi trebuia făcut loc pentru nou-veniţi, a fost deportat spre est. Numai că, în legătură cu acest exod, nu există martori. Totuşi, nu a fost de unul singur. Cu siguranţă a avut camarazi de luptă în Polonia, apoi în lagărul de concentrare din Uniunea Sovietică. Ceea ce mă miră este că nimeni, după război, nu trecuse pe la el prin sat pentru a vorbi cu ai săi, pentru a le întreţine speranţa că s-ar putea întoarce acasă într-o bună zi. O jumătate de secol mai târziu, când numele lui, povestea, chipul său îmbătrânit şi cel din tinereţe au fost publicate în toate ziarele, nu s-a găsit nici un vechi combatant care să spună: îl recunosc, am fost în acelaşi batalion, în aceeaşi baracă, într-o zi, când eram bolnav şi nu mă mai puteam ridica, aş fi murit dacă nu şi-ar fi împărţit zeama cu mine, în altă zi eu am fost cel care a găsit de mâncare, pusesem mâna pe un sac de cartofi îngheţaţi, ne-am culcat peste ei încercând să îi încălzim, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de ultima dată când l-am văzut, ne gândeam că poate vom pleca împreună, habar nu aveam unde, ceea ce conta era să rămânem împreună noi, ungurii, eram convinşi că împreună ne vom descurca, dar, în ultimul minut, ne-au despărţit, ne-au băgat în vagoane diferite, nu am avut timp nici măcar să ne urăm noroc şi, trei zile mai târziu, când am fost dat jos din vagon, în alt lagăr, acolo, în Urali, el nu a mai apărut. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar nimeni nu ştia nimic, îmi amintesc că am plâns în ziua aia, mi-am zis că totul s-a sfârşit, că n-o să mă mai întorc niciodată acasă, din moment ce am fost despărţiţi, eram sigur că nu o să mai revin niciodată acasă, şi nici el, totuşi, uite că m-am întors. Şi s-a întors şi el acum. Vedeţi, sunt bătrân, sunt bolnav, dar sunt mulţumit că am ajuns să trăiesc clipa asta, că o să ne vedem amândoi înainte de a muri, nepoţii mi-au promis că mă vor duce să îl văd, în ziare scrie că a înnebunit, că nu mai recunoaşte pe nimeni, dar pe mine sunt sigur că mă va recunoaşte, o să-i zic: András!, iar el o să-mi zică: Géza!, şi o să îşi aducă şi el aminte de cartofii îngheţaţi, de ultima oară, înainte să ne urce în vagoane, o să-i spun vezi, până la urmă, n-a fost ultima oară...

Este de parcă, în toţi acei ani, a fost de unul singur.

Este condus foarte devreme să se odihnească în camera pe care i-o pregătise sora lui, dar masa şi discuţiile continuă până la căderea nopţii. La întoarcerea la hotel suntem cam ameţiţi, ghiftuiţi şi, mai ales, cuprinşi de tristeţe. Nici unul dintre noi nu are chef de discuţii, ne ducem cu toţii la culcare fără să mai cinăm. Nu mai e ca la Kotelnici, camerele sunt atât de încălzite că te sufoci. Mă bag în pat. Pentru a mai drege insomnia, parcurg singurul lucru imprimat pe care îl am la îndemână, traducerea dosarului medical. Şi descopăr ceva care îmi scăpase.

În primii zece ani de internare, András Toma a fost un pacient agresiv, violent, rebel. Un tânăr zdravăn şi certăreţ, care scria pe pereţi aşa cum alţii aruncă sticle cu mesaje în mare şi îşi înjura în faţă temnicerii. Un caz dificil. Dar pe la jumătatea anilor cincizeci se schimbă, iar schimbarea coincide cu ceva care se întâmplase la el acasă, în Ungaria, ceva ce mi-a fost povestit de tânărul psihiatru.

Viaţa îşi reluase cursul firesc în sat, ca în toată ţara. Prizonierii de război se întorseseră acasă unul după altul. Despre cei care nu s-au mai întors, lumea s-a împăcat cu gândul de a fi declaraţi morţi. Act dureros, dar fizic indispensabil: un dispărut este un fel de fantomă, o sursă de spaime fără nume, capabilă să contamineze mai multe generaţii, pe când după un mort porţi doliu, îl plângi şi îl uiţi. Pe 14 octombrie 1954, exact la zece ani de la plecare, actul de deces al lui András Toma a fost eliberat familiei de către autorităţi. Acolo unde se găsea, desigur că acesta nu a ştiut-o, însă totul a urmat în mod straniu, de parcă, totuşi, ar fi aflat. Aproape de pe o zi pe alta a coborât garda. S-a transformat într-un pacient docil. Mereu închis în sine, nefrecventând pe nimeni, mormăind în ungureşte, foarte liniştit. A fost transferat din pavilionul agitaţilor în cel al stabilizaţilor, pe care l-am vizitat alături de Vladimir Aleksandrovici şi, din acel moment, nu a mai fost semnalat nimic în dosarul lui până la amputare.

A fost declarat mort, iar el a murit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer