Călătorie în jurul casei mele

Citiţi un cuvânt înainte la această carte.

Eu m-am născut în mijlocul casei, pe masa din sufragerie, cum se purta pe atunci, cînd doctorul şi moaşa veneau acasă. Am apărut pe lume ca o păcăleală făcută de mama tatii. Ca să explic, trebuie să fac o mică plimbare în trecut.

Tata, care era fiul cel mare al preotului Ion Chiriţă Nanu din ţinutul Odobeştilor, satul Mărtineşti de lîngă Rîmnicu Sărat, a avut o copilărie ca în Amintirile lui Ion Creangă. Bunicul lui, Anghel Nanu, la 109 ani umbla călare şi declara că nu a băut toată viaţa lui o vadră de apă, ci numai vin din via lui. Ca să-l înveţe pe tata, de copil, să tragă cu puşca, îi dădea cîte un bănuţ pentru fiecare vrabie vînată, iar din trofee, bunica lui gătea ciulama.

Mama tatii, Maria, avea har de bioenergeticiană - pe atunci, în secolul al XIX-lea, se zicea că e "vindecătoare": folosea şi pase magnetice, dar şi plante, pe care se ducea cu trăsura să le culeagă în zile şi la ore anumite. Fiicele ei, care nu i-au moştenit însuşirile, povesteau că tatăl lor, preotul, i-a interzis "vrăjitoria", dar la scurt timp s-a îmbolnăvit de erizipel. Cum doctorii nu mai aveau nici o speranţă, el s-a dat pe mîna nevestii, care l-a salvat şi şi-a cîştigat dreptul la "liberă practică". Mai mult, cînd copiii plecau la oraş să dea examene la liceu sau la facultate, ea se culca cinci minute, iar cînd se trezea, spunea dacă vor avea succes sau nu.

În timpul primului război mondial, bunicii mei au îngrijit amîndoi bolnavi de tifos exantematic şi au murit la o săptămînă unul după altul.

Tata absolvise Facultatea de Drept şi se însurase cu o frumoasă, Laura Iacobescu (în a cărei dotă figurau douăzeci şi două de imobile în Bucureşti), şi avea un băieţel de patru ani, Dan. La o săptămînă după ce tata îşi îngropase părinţii, soţia lui, care era însărcinată, a făcut gripă spaniolă şi a murit împreună cu cele două fetiţe gemene nou-născute. Cînd s-a încheiat luna, s-a dus după ele şi băieţelul. Tata a rămas în cîteva săptămîni fără toţi ai lui, a ajuns la 45 kg, şi s-a hotărît să nu se mai însoare niciodată.

Şapte ani mai tîrziu, a dat însă peste mama, Speranţa (nume simbolic), o altă frumoasă, cu nasul în vînt, ochi căprui arzători, un ten luminos şi un zîmbet mereu amuzat. Venea dintr-o familie de administratori financiari din tată-n fiu, fusese premiantă cu coroniţă la Şcoala Centrală şi era studentă la Litere. Şi-a luat licenţa magna cum laude după căsătorie, dar tata n-a lăsat-o să profeseze. Mai bine se făcea cîntăreaţă - avea o voce extrem de pură, bună de Mozart. Unul dintre fraţii ei, Mircea Vasilescu (căpitan, mai tîrziu erou în primul război mondial - numele lui i s-a dat unei străzi de lîngă Patriarhie), o antrena cîntînd la vioară pînă la notele cele mai de sus. Mai tîrziu, prietenele ei cîntăreţe de operă, ca Evantia Costinescu, o puneau să le cînte pentru plăcerea lor.

Între părinţii mei era o diferenţă de douăzeci de ani, dar nu se cunoştea: erau amîndoi la fel de sprinteni, gata de plimbări sau de farse, parcă mereu de vîrsta mea. Cînd s-au căsătorit, tata i-a pus mamii condiţia "fără copii", dar mama l-a păcălit, spunîndu-i că nu şi-a dat seama că e însărcinată pînă la cinci luni.

Odată cu mine se construia casa. Excursia pînă la şantier se făcea cu automobilul altui frate al mamii, Nicu, din Strada Berthelot, unde locuiau şi părinţii mei. Silueta pătrăţoasă a Fordului apare în faţa porţii, într-o poză făcută după terminarea lucrărilor, de pe cînd gardul era încă provizoriu, din lemn. Casa arăta, ca şi acum, ca o cloşcă, lăsînd să se vadă doar parterul, intrarea arcuită pe trepte şi coloanele verandei, ca şi acoperişul din ţigle, ca o pălărie prea mare. Aspectul de pasăre e dat de foişorul de deasupra intrării, înălţat ca un cap, şi care nu putea lipsi în epoca în care domnii purtau încă melon sau măcar pălărie moale, iar doamnele nu ieşeau pe stradă cu capul gol, arborînd pe creştet capote cu flori şi pene.

Întîi s-a clădit parterul, apoi, sus, o cămăruţă în care am fost suită cu doica (o ţigancă) pentru ca tata să poată dormi noaptea şi să aibă capul limpede la slujbă, apoi alte două camere, dormitorul meu de vară şi camera păpuşilor, în care mai şedea bunica, venită uneori în vizită la noi. În foişor era atelierul "domnişoarei cotoioase", croitoreasa care ne cosea în casă cu săptămîna. Primele cuvinte pe care le-am articulat cu şir se pare că le-am spus în faţa oglinzii, constatînd (şi arătînd cu degetul) că funda moţului din cap era de culoarea rochiei: "ala mof, ala mof!"

În camera mea, revăd pătuţul alb din bare de fier, înalt pe picioare. Mă jucam de-a călătoria şi, inspirată de povestirile mamii, împătuream o carpetă care devenea gondolă şi, aşezată pe ea, vîsleam, împingîndu-mă cu mîinile şi lunecînd pe parchetul lustruit, iar cînd treceam pe sub pat, eram sub Ponte dei Sospiri din Veneţia. Ca să învăţ nemţeşte, au fost angajate Fräulein-e, care, din diverse pricini, se schimbau destul de des. Fiecare venea cu ideile ei, dar nici un program prea strict nu a durat, iar părinţii nu cred că şi-au pus vreodată probleme de pedagogie. În loc să mă culce devreme, mă luau seara cu ei la Operă. Mă văd a doua zi după Traviata, în combinezonul mamii din satin bleu, care pe mine era rochie lungă pînă la pămînt, cîntînd o arie, cu gesturi de scenă, în faţa publicului entuziasmat, mama şi tata. Am rămas cu convingerea că răsfăţul nu strică, nu există exces de dragoste, cum nu e nocivă nici supradoza de vitamine.

Mă plimb acum prin curte şi revăd în minte pomii de altădată, violetele, buisson ardent şi florile japoneze...

Spre garaj era un cais, în care mă suiam pe la cinci-şase ani, închipuindu-mă Tarzan, în chiloţi de baie, despletită şi pictată pe tot corpul cu ruj şi pastă de dinţi. Adunam copiii vecinilor şi ne costumam cu ce ne cădea în mînă. Odată, întorcîndu-se acasă, mama ne-a găsit, pe mine şi pe Didi (verişoara mea de aceeaşi vîrstă), gătite cu rochiile ei de mătase, clătinîndu-ne pe pantofii ei cu tocuri şi unse pe faţă, "ca cucoanele", cu cremă... de ghete.

Joaca mea preferată era însă desenul. Aşezată pe burtă, pe covor, mîzgăleam pe tot ce găseam. Pe o carte de vizită a mamii desenasem o doamnă în picioare, din care se vedeau cel mai distinct pantofii cu tocuri înalte, şi, alături de ea, o pisică. Mama m-a semnat alături şi a scris "la 3 ani şi 10 luni".

Creioanele colorate erau fiinţe vii: cel mai mult îl iubeam pe cel bleu pastel, apoi pe cel galben deschis. Mai tîrziu am descoperit că Vermeer avea gusturi asemănătoare. Peste alţi ani, am citit în testele de psihologie profundă ale lui Lüscher confirmarea stării de seninătate însorită în care mi s-au scurs anii copilăriei.

[...]


Restituirea dreptului de a-ţi privi casa de pe trotuar

La 22 decembrie 1989 notam: "Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai ţinut să văd căderea comunismului! Ce s-ar fi bucurat tata!" De cînd a început Revoluţia, am înţepenit în faţa televizorului, cu sufletul la gură. Îmi aminteam blestemul chinezesc pe care-l spunea Schileru: "Să ai parte, tu şi ai tăi, numai de zile istorice!" Adineauri, cei de la TV au cerut de mîncare. Am golit frigiderul şi am făcut sandvişuri în şerveţele, am umplut sticle de lapte cu cafea caldă şi le-am dus la poarta din Dorobanţi, cu o carte de vizită pe care am scris "Poftă bună!". La întoarcere, pe bulevard veneau tancuri duduind şi au început să şuiere gloanţe. Am luat-o la fugă, alunecînd pe zăpadă. Acasă am tras jaluzelele peste tot şi acum nu mai ştim dacă e zi sau noapte. Îmbrăcată cu două pulovere şi un halat, tremur de tensiune şi încerc să mă gîndesc la ceva plăcut, la speranţele neaşteptate, posibile, deschise de ce se întîmplă afară. Mi se conturează încet în minte cîteva ochiuri de lumină:
1. Poate că ne vom putea întoarce acasă.
2. Vom ajunge la Istanbul, de care povestea mama cu încîntare.
3. Voi rescrie cartea despre Olga Greceanu, predată la Meridiane, adăugînd toate picturile şi cărţile religioase, de care n-am avut voie să pomenesc pînă acum.

Pentru prima dată nu mai încerc să-mi alung amintirile din copilărie, vînătăile din suflet nu mai dor la fel ca înainte, pot să mă plimb cu gîndul prin casa şi prin grădina de odinioară, să revăd fiecare lucru la locul lui. Adorm detaliind cu deliciu treapta verandei închise unde era pianul, covorul moale cu flori albastre pe care mă tolăneam, patul meu îmbrăcat cu ţesătura groasă, în care se împleteau frunze bej pe fondul de mătase bleu şi pe care, la picioare, dormea căţeaua Dolly, ca o crizantemă albă...


23 decembrie 1989

Ieri, în canonadele de pe Dorobanţi, gloanţele au distrus casa lui Irinel şi Nel Bădescu, au găurit dulapurile, traversînd hainele şi covoarele persane de pe pereţi, iar pompierii care au venit după aceea au inundat tot, stricînd şi ce mai rămăsese. Noroc că ele fugiseră. Tot ieri a făcut infarct Bata Adjanin şi a murit fără să ştie că fiica lui era împuşcată în acelaşi timp la manifestaţia din stradă. Bata a fost un personaj tragic, victimă a sorţii: sîrb, implicat de familie în politică de pe cînd era copil, politică pentru care nu avea nici o chemare, a fost dresat în serviciile secrete sovietice şi trimis apoi în diferite ţări, în care singura lui plăcere a fost să semene copii din flori. Aflat în România de cîţiva ani, adult fără căpătîi, avînd în buzunar doar o agendă cu numerele de telefon ale iubitelor, intitulată "f. toteca", nu mai ştia cum să iasă din joc şi, la un pahar, îşi mărturisea disperarea. Se agăţa de speranţa că "mămăliga nu explodează", deşi pînă şi eu, cu logica mea băbească, după căderea Zidului Berlinului, făcusem pariu cu Dan pe un tort de bezele că pică şi Ceauşescu în maximum două luni. N-a mai trecut decît o lună şi ceva, dar Dan a refuzat să se achite, susţinînd că am nimerit-o din întîmplare.


Februarie 1990

După ce o grămadă de ani am ocolit nu numai strada, ci şi cartierul, azi am trecut prin faţa casei copilăriei, cu inima bătînd să-mi spargă pieptul, cum trebuie să le fi fost şi lui Hänsel şi Gretel din poveste înaintea căsuţei vrăjitoarei, aceea cu pereţii din turtă dulce. Toată curtea e plantată cu viţă-de-vie proptită pe bare şi sîrme, formînd un plafon prin care nu pătrunde soarele. În cămăruţa de la stradă, din capătul pergolei, s-a făcut o butică de jocuri de noroc...


Martie 1990

Unda, care tocmai a terminat cu divorţul, s-a emancipat brusc. Ieri s-a dus şi a sunat la toate uşile fostelor proprietăţi, începînd cu cea din Strada Cantacuzino, s-a recomandat şi s-a oferit să facă schimb de locuinţă cu chiriaşii, dînd apartamentul ei din Dr. Felix (patru camere la bloc), unde mai este de plată doar ultima rată, adică aproape nimic. O plătesc tot eu.

În Cantacuzino i-a deschis colonelul Ivanciuc (de care am auzit că a fost şeful filajului Securităţii), care i-a răspuns tăios: "Mie-mi place aici şi nu plec nici mort."

Unda s-a dus mai departe şi în Strada Delavrancea, unde, la primul etaj, a dat peste sora medicală care le îngrijise pe ultimele bătrîne din familia Forţu - o femeiuşcă practică, Manţica, cu care s-a şi înţeles.

Unda luptă şi luptă, cu pile şi cadouri, să obţină schimbul, la care ea nu are dreptul, ca proprietară a unui apartament luat în rate, dar reuşeşte pînă la urmă să devină chiriaşă la stat. Banii de la Manţica pentru ultima rată nu ajung nici de o zugrăveală, dar ea, deşteaptă, e acum proprietăreasă. Unda s-a instalat frumos în Delavrancea, alegînd din ce aveam mobilele cele mai de soi, ca o demnă urmaşă a mamei şi a Theodorei.


1991

Eu redactez memorii şi scrisori la toate forurile posibile. De la primul-ministru, Petre Roman, mi se răspunde sec: "Redobîndirea apartamentelor naţionalizate nu poate fi rezolvată favorabil." De la Parlament: "Întrucît pînă în prezent nu s-a adoptat o reglementare legală care să permită retrocedarea imobilelor naţionalizate, cererea dv. nu poate fi soluţionată" (9.07.1991). Ca să dai statul în judecată, trebuie să plăteşti o taxă enormă, proporţională cu valoarea casei. De unde?


1992

Mă înscriu în liga proprietarilor naţionalizaţi. În sala fostului ARLUS, mare adunare - la masa prezidiului, printre figurile văzute la televizor, îl zăresc pe Nicuşor Sterescu, prieten din copilărie. Din băiatul frumos de altădată parcă au rămas numai oscioarele, îmbrăcate cu aceeaşi distincţie, dar mersul şi gesturile sînt la fel de graţioase. În pauză mă duc la el, aştept să regăsească şi el pe chipul meu ceva din trăsăturile de odinioară şi să mă recunoască. Ne îmbrăţişăm şi ne schimbăm numerele de telefon.

În lunile următoare, îi traduc lui Nicuşor în franţuzeşte şi îi bat la maşină memorii şi proiecte de la partidul lui liberal pentru Organizaţia Drepturilor Omului, îi trimit şi eu o scrisoare doamnei Lalumière, secretara organizaţiei, dar nimic nu se mişcă.

Nicuşor găseşte un avocat care cere doar să se constate nedreptatea, pentru care taxa e mică şi începe proces pentru casa lui din Docenţilor. Îmi revine în memorie oglinda cît peretele din holul lor, mobila aurită din salon şi mica debara din dormitor, transformată de mama lui, Riţica, în capelă plină de icoane. Simt iar scîrţîind sub tălpi zăpada din serile de iarnă cînd traversam Şoseaua Kiseleff să-i vizităm. "Mais où sont les neiges d\'antan?" Pentru a traduce în vorbe lucirea magică a zăpezii din copilărie trebuie să spui în nemţeşte "gläntzen und glitzern", singurele cuvinte capabile să evoce pulberea de sticlă spartă şi licărul razelor mici, căzute din baghetele zînelor.

Nicuşor mă duce la avocatul lui, Romaniţă, care locuieşte departe de tot, într-o veche casă-vagon, ascunsă în spatele unui front de blocuri noi. Ca statură, îmi aminteşte de tata: mai degrabă minion, dar bine legat, cum erau românii pe vremuri, înainte ca noile generaţii să crească înalte, cu vitamine şi sport. Ochii negri perforează masca palidă, cu trăsături regulate. Părul alb, pieptănat spre spate, şi gulerul drept sînt impecabile. După cum e de bine spălat, aş fi zis că e medic.

[...]