Biserici fortificate din judeţul Braşov

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

BISERICA FORTIFICATĂ este un gen de edificiu de cult sau de construcţie sacrală ori fortăreaţă religioasă din zonele rurale şi urbane, care îmbină funcţia sacralizantă, cu nevoile defensive, în condiţiile de invazie, năvălire, jaf, distrugere - în special a reprezentanţilor Imperiului Mongol şi ai Imperiului Turcesc - din epoca premodernă, mai precis din perioada Evului Mediu tîrziu şi a Renaşterii, avînd deci un rol militar, de apărare, de respingere a asediilor, dar şi de adăpost, refugiu pentru locuitori şi enoriaşi şi care are în prezent o funcţie pur estetică sau cultural-turistică şi valoare istorică. Pe de altă parte, potrivit majorităţii dicţionarelor de artă şi arhitectură din mai multe ţări, biserica fortificată este un tip de construcţie caracteristic anumitor zone din Europa, în care biserica, în afară de funcţia de cult, este destinată şi apărării comunităţii în vreme de primejdie, scop pentru care a fost prevăzută, dotată cu amenajări defensive, uneori foarte dezvoltate, adică incinte întărite cu turnuri de apărare şi bastioane, coridoare de apărare, ferestre de tragere, guri de aruncare, barbacane, herse (Dicţ. de artă, 1995, I, p.68). Potrivit acestei definiţii, biserica fortificată este alcătuită din două componente, care prezintă caracteristici distincte: edificiul bisericii şi elementul de fortificaţie, adică partea defensivă a construcţiei sacrale. După o altă referinţă, bisericile fortificate reprezintă rezultatul efortului concentrat al comunităţilor germane, expresia marcantă a spiritului comunitar al saşilor, simboluri de identificare cu propriul lor trecut, bisericile fortificate sau bisericile-cetăţi, cum au mai fost numite, formînd totodată cu satul o unitate constructivă, în special după ce edificiile de piatră devin precumpănitoare, dominante (Machat, 1995, p.23-24 şi Drăguţ, 2000 D, p.79).

Din aceste definiţii se desprind cel puţin trei caracteristici, funcţii ale bisericii fortificate: cea de construcţie sacrală (deşi am păstrat termenii de biserică fortificată şi biserică-cetate, acesta din germanul "Kirchenburg", propunem pentru bisericile saşilor şi termenii de "cetăţi ori fortăreţe ecleziastice" şi "cetăţi sacrale"), respectiv funcţia religioasă a bisericii ca edificiu destinat celebrării unui cult creştin (potrivit majorităţii dicţionarelor), comunităţii religioase, biserica în sprijinul îndumnezeirii omului, biserica-sanctuar, dimensiunea metafizică a bisericii, apoi o funcţie militară, defensivă, dimensiunea pragmatică, biserica fortificată avînd atît rolul de respingere, de returnare a invadatorilor, asediatorilor, cît şi cel de refugiu, adăpost pentru populaţia satului sau a localităţii respective, pentru preoţi, conducători, enoriaşi, oameni obişnuiţi etc.; în sfîrşit, în zilele noastre, biserica fortificată mai are un dublu rol cultural şi turistic, ea este un monument de arhitectură deosebit, realizat în stiluri artistice diferite putînd fi observată o adevărată saga a acestora, de la romanic, trecînd prin gotic, Renaştere şi pînă la Baroc şi neoclasicism, monument care trebuie conservat şi renovat pentru a fi cunoscut în scopuri culturalo-turistice.

În ceea ce priveşte termenul de biserică, acesta este derivat de la cuvîntul latin basilica (conform Dicţionarului latin-român) şi înseamnă: "basilica, zidire mare"; în Noul Testament, însă, cuvîntul biserică redă termenul grecesc ecclesia, care desemnează foarte des "o adunare locală de creştini", dar, paradoxal, nu indică niciodată o clădire (Dicţionar biblic, 1995, p.160). O ecclesia era, deci, o întrunire sau o adunare, cuvîntul fiind uzitat în mod obişnuit pentru adunările publice ale cetăţenilor convocate după necesitate, adunări care se ţineau în toate cetăţile din afara Iudeii "în care a fost sădită Evanghelia" (Ibidem, 1995, p.160). Pe de altă parte, biserica este, după cum spuneam, o denumire generică pentru edificiile de cult creştin, iar în funcţie de epocă şi de confesiune, din punct de vedere planimetric, structural şi funcţional, pot fi de mai multe feluri: bazilici (hală, sală, de plan central, tip cruce greacă, de plan tronconic, fortificate etc), biserici tip catedrală, abaţiale, mănăstireşti, parohiale etc. (Dicţionar de artă, 1995, I, p.66-68 şi Drăguţ, 2000 D, p.79).

Istoricii, scriitorii şi nu numai ei susţin că în timpuri străvechi, în vremuri imemoriale chiar, se construiau deja cimitire şi biserici din cauza calamităţilor de tot felul, ca locuri de refugiu, adăposturi ale sătenilor. Tot din cauza războaielor, invaziilor, năvălirilor şi evenimentelor tragice, negative în general, se edificau, de multe ori pe coline, biserici şi cimitire. În acest mod apărarea era facilitată. Biserica slujea nu numai drept casă a Domnului, ci şi ca biserică-cetate, în scopuri militare deci, iar în afara acestora, drept refugiu, adăpost, apărare a vieţii şi a credincioşilor (Sigerus, 1909, p.5). Aşa au zidit de pildă, francii în perioada Merovingiană biserici fortificate precum Sf. Ioan (St. Jean) din Poitiers - Franţa şi biserica din Romainmontier - Franţa, probabil nişte proto-biserici fortificate, în opinia mea, care sunt cele mai cunoscute. Tot aşa în Evul Mediu, în regiunea Rinului şi împrejurimile acestuia, regiunea sau ţinutul celor mai multe biserici fortificate săteşti, de asemenea, în Alsacia şi Lotharingia s-au construit biserici fortificate sau cele existente au fost fortificate (Ibidem, p.5).

Revenind la aceeaşi prolifică Franţă, prin secolul al VII-lea, cînd mai era Regatul Francilor sau Frîncilor, la Jumièges, de pildă, se ridică un ansamblu ce grupează două biserici mari, trei oratorii, clădiri de oaspeţi, un dormitor, apărate de o incintă chiar. Aceasta este dreptunghiulară şi e flancată de turnuri (Riché, 2003, p.161 şi 112). Un fapt capital se întîmplă, de pildă, după declinul Imperiului Carolingian şi anume: "pretutindeni încep să se construiască tot felul de fortificaţii (s.n.), nu numai pentru (sau sub pretextul de) a ţine piept normanzilor (Barthélemy, 2002, p.65). Am aflat, cu această ocazie una dintre cauzele edificării fortificaţiilor. Un exemplu caracteristic este, însă, în veacul al XII-lea, biserica edificată în Chazelles, în Lotharingia, la care prima oară sar în evidenţă de-a dreptul poziţia tipică a turnurilor între cor şi navă, apoi gurile de tragere şi maşiculi (Sigerus, 1909, p.5). La fel, în Werragrund, în valea laterală a Werrei şi în regiunile Romhild şi Heldburg, precum şi în ţinuturile învecinate din Franconia Inferioară se întîlnesc la tot pasul biserici fortificate, aproape că poţi călca pe ele (Ibidem, p.5). Totodată, alături de burgurile realizate de prinţi, putem pomeni şi incintele fortificate pe care cele mai multe dintre marile mănăstiri şi le-au înălţat, în cursul secolului al IX-lea, pentru a se apăra împotriva barbarilor (Pirenne, 2000, p.52). În acest mod, ele s-au metamorfozat în burguri sau în castele ori în biserici fortificate. Aceste "fortăreţe ecleziastice" prezintă, din toate punctele de vedere, acelaşi caracter ca fortăreţele laice. Ele nu au fost, ca şi celelalte, decît nişte locuri de refugiu şi de apărare (Ibidem, p.52). În acest caz se remarcă acel castellum ridicat în anul 891 împrejurul abaţiei de la Saint-Bertin, care se compune dintr-un şanţ pe marginea căruia se înalţă metereze de pămînt înconjurat cu palisade de lemn (Ibidem, p.52).

În regiunile Kraina, Stiria de Vest şi Austria de Jos au existat fortificaţii ale bisericilor, din care unele, cum ar fi la Biserica Sf. Oswald din Eisenerz, atunci cînd în anii 1663 şi 1683 turcii ameninţau cu invazii Imperiul Habsburgic, au fost întărite după posibilităţi, dar nu au putut opune rezistenţă şi apărătorii lor au fost măcelăriţi de duşmani (Sigerus, 1909, p.5).

Cele mai vechi biserici fortificate din Transilvania sunt din secolul al XIII-lea. În anul 1241 are loc marea invazie mongolă în Ardeal şi coloniştii germani sunt forţaţi, din această cauză, să reziste şi să se apere împotriva acestor sălbatice hoarde. Astfel au devenit "cetăţi ţărăneşti" sau rurale şi bisericile-cetăţi înconjurate de ziduri puternice (Ibidem, p.6). Atunci cînd, începînd cu veacul al XIV-lea, turcimea a năvălit mereu în Europa, în 1391 în Ungaria, în 1421 a cucerit şi Braşovul, fortificaţiile existente nu mai erau suficiente, de aceea aproape fiecare localitate săsească şi-a edificat biserica-cetate sau biserica fortificată ori şi-a transformat biserica sa deja existentă într-o cetate, într-o fortăreaţă (Ibidem, p.6). Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că în zona învecinată cît de cît teritoriului românesc exista o veche tradiţie de fortificare a bisericilor la armeni (Halmaghi, 2001, p.112). De asemenea, putem vorbi despre mănăstirile fortificate din fostul Imperiu Bizantin, care erau dotate cu turnuri de pază sau donjonuri. Aici putem pomeni chiar celebrele mănăstiri fortificate de la Athos, în cadrul cărora au fost ridicate donjonuri sau turnuri cu funcţie apropiată donjonului în secolele X-XI, drept măsură defensivă contra piraţilor sarazini (Gheorghiu, 1985, p.45). De altfel, se poate generaliza şi afirma că, de pildă, majoritatea bisericilor romanice dotate în jurul anului 1200 cu turn-clopotniţă la vest, au fost gîndite, concepute şi pentru apărare (Ibidem, p.49).

Cu toate acestea, adevăratele biserici fortificate (conform definiţiei a doua, mai ales, de la începutul cărţii) credem că vor apărea abia în secolele XV-XVI; astfel, la vestita biserică-cetate din Prejmer, fortificarea a început în anul 1427, pînă atunci putîndu-se vorbi doar despre biserici semiîntărite, fără incinte, fără turnuri de apărare, drumuri de strajă, barbacane, herse etc. Alţi istorici şi arhitecţi susţin că fortificaţiile care înconjoară bisericile săseşti sunt mai tîrzii, în general ele au început să se edifice chiar în veacul al XIV-lea şi au suferit foarte multe refaceri, adăugiri şi adaptări, în cîteva stiluri, pentru lupta cu arme de foc, pînă în secolul al XVIII-lea.

Deşi am amintit numai cîteva ţări şi regiuni "înzestrate" cu biserici fortificate asemenea construcţii sunt cunoscute în aproape toate ţările Europei: astfel, în Franţa, unde numărul lor este foarte mare (deşi mai mic decît al celebrelor castele), ele sunt poziţionate în zona de sud, din cauza atacurilor periculoase ale sarazinilor, şi în nord-est, unde atacau cu osîrdie englezii şi se apărau cu cerbicie francezii. Exemple: Maguelonne în Provence şi Royat în Auvergne, biserici fortificate datînd din secolele XI-XII. Regiunea Auvergne, din centrul Franţei, de pildă, este remarcabilă pentru stilul propriu al bisericilor romanice fortificate din secolele XI şi XII, care cuprind cîteva elemente din cea mai originală, simplă şi emoţionantă arhitectură franceză; proporţionate frumos, necompromiţătoare în severitatea lor, ca în Ardeal, ele sunt edificate din materiale locale rezistente - piatră de nisip sau lavă vulcanică - şi sunt caracterizate printr-o absidă proeminentă, un "ambulatoriu îngust" în jurul corului şi de un naos flancat de piloni puternici, cu galerii deasupra părţilor stranei. Cele mai interesante exemple sunt: Brioude, Clermont-Ferrand (Notre-Dame-du-Port), Issoire, Orcival, Le Puy, St. Nectaire şi St. Saturnin (Ghid Franţa, 2000, p.263). Şi în nordul Franţei se află un lanţ de astfel de fortificaţii, a căror asediere de către englezi, în timpul groaznicului şi interminabilului război de 100 de ani este cunoscută din documente. Bisericile romanice franţuzeşti de la Saintes-Maries-de-la-Mer (1160-1180), transformată în secolele XIV-XV şi din Agde după 1173 sunt complet înzestrate defensiv, prima avînd corul fortificat cu "maşiculi", următorul, şi cel de la Maguelonne fiind în întregime fortificate (Ibidem, 1985, p.50).

Pentru că am amintit de englezi, la începutul secolului al XI-lea în Anglia a fost construită biserica din Earls Breton şi ulterior, în secolele XII-XIII, au fost edificate bisericile de la Bathenhampton-Dorset, St. Nicholas din Stevenage, Lincoln, St. Mary de Wigford şi multe altele, cu turnuri la vest dotate cu platforme de apărare crenelate (Gheorghiu, 1985, p.49).

Asemenea fortificaţii au fost edificate şi în nordul Olandei, în Frisia în timpul luptelor pentru libertatea Ţărilor de Jos, din secolul al XVI-lea. Chiar şi în Danemarca se află biserici fortificate, mai precis în insula Björnholm.

În Germania se află construcţii asemănătoare în părţile sudice şi pe valea Rinului, în Thuringia, dar o cetate rurală sau fortăreaţă ecleziastică, precum cea de la Ostheim in der Rhon din Franconia, cu incinta sa dublă şi cu cele 72 de cămări cu pivniţe este modestă, totuşi în comparaţie cu cea de la Prejmer (Fabritius-Dancu, 1980, p.11 şi Halmaghi, 2001, p.115).

În Austria, în arealele de est ale Austriei de Jos, este cunoscută de exemplu "Weisenkirchen", fortificată în anul 1531 pentru a închide drumul turcilor năvălitori şi distrugători, biserică pitorească, de altfel, care seamănă izbitor cu edificiile similare din Transilvania sau cea amintită mai înainte, Sf. Oswald din Eisenerz. O biserică austriacă din oraşul Tamsweg, Biserica Sf. Leonhard, posedă un zid împrejmuitor care dă impresia unei biserici fortificate (Ghid Austria, 2002, p.232).

Totodată, existau înainte de 1241 biserici romanice fortificate la Cracovia, în Polonia (cea parohială şi biserica Sf. Petru şi Pavel), amintite cu ocazia marii invazii mongole (Gheorghiu, 1985, p.49). Mai există astfel de biserici fortificate în nordul Italiei, în special în Piemonte, în Lombardia, dar şi în Toscana. Interesant este că în Italia arhitectura civilă este reprezentată în toate oraşele prin aspectul unei fortăreţe senioriale cu turnuri de apărare, precum la Bologna şi San Gimignano (un mini-New York medieval) sau cu ziduri şi cu creneluri. În Italia există însă adevărate şi nemaipomenite oraşe fortificate, precum Monteriggioni. Nu mai spunem de Germania, unde se află splendidul oraş fortificat Dinkelsbühl (este mai mare, mai întins decît Monteriggioni), care este şi în prezent înconjurat în întregime de ziduri înalte şi groase, dotate cu peste 20 de turnuri masive, impunătoare. Ce-i drept, şi Braşovul a fost la un moment dat un oraş fortificat, centura sa de fortificaţii făcînd din el "unul dintre cele mai întărite oraşe medievale din Transilvania". Astfel, Centura era dotată - în afară de cele două pînă la patru pînze de ziduri şi cu şanţuri defensive, poduri mobile şi zwingere, fiind întărită cu nu mai puţin de 26 de turnuri şi şapte bastioane (Jenei, 2003, p.6). Sistemul de apărare al Cetăţii braşovene era completat cu fortul de pe Dealul Straja şi cu cele patru turnuri de observaţie: pe latura de nord, Turnul Negru şi Turnul Alb, racordat la fortificaţiile urbei prin intermediul Bastionului Graft, care avea rolul de pod peste pîrîul de la poalele dealului Warte. Celelalte două turnuri erau pe latura sudică, pe versantul dinspre oraş al muntelui Tîmpa în dreptul Bastioanelor Ţesătorilor şi Postăvarilor (Ibidem, p.6).

Cele mai numeroase şi mai variate, însă, ca soluţii tehnice şi bineînţeles plastice, printre cele mai grandioase în construcţie, impresionînd prin multitudinea şi puterea fortificaţiilor, prin înzestrarea lor ca nişte cetăţi adevărate, autentice se află tot în Transilvania (şi în special în sudul acesteia, respectiv în Ţara Bîrsei din judeţul Braşov, în zonele Sibiului, Mediaşului şi Sighişoarei), unde existau în secolul al XVI-lea aproximativ 300 de edificii, potrivit majorităţii istoricilor şi unde extraordinara varietate şi originalitate a soluţiilor - nu sunt două biserici la fel - le impun ca pe "un autentic fenomen constructiv cu bogate valenţe artistice", după cum apreciază şi Vasile Drăguţ, în ciuda opiniei unui Emil Sigerus, de pildă, care considera că bisericile-cetăţi sunt creaţii artistice fără pretenţii, deşi sunt mărturii ale unei epoci de lipsuri, sărăcie, mizerie, pline de dificultăţi şi griji şi de războaie sîngeroase şi pline de orori (Sigerus, 1909, p.5-6, Oprescu, 1957, p.3 şi Drăguţ, 2000 D, p.79).

Desigur, bisericile fortificate nu reprezintă un apanaj exclusiv al Transilvaniei, "dar nicăieri aceste monumente, ieşite dintr-o cumplită necesitate, din primejdii grave care s-au succedat timp de sute de ani, n-au luat proporţiile, n-au cunoscut acea varietate de soluţii, n-au dat naştere la atît de ingenioase combinaţii arhitectonice, ca la saşi" (Oprescu, 1957, p.3). Opinie totuşi exagerată, pentru că atît în Franţa, cît şi în Germania şi Italia există ingenioase biserici şi oraşe fortificate.

Pe de altă parte, bisericile-sală, cum vor fi fost majoritatea în Transilvania, "născute în ambianţa săsească sau austriacă din secolele XII-XIII, cu turn-clopotniţă la vest, sunt cele mai probabile modele pentru bisericile parohiale din Ardeal şi exemplele sunt foarte numeroase" (Gheorghiu, 1985, pag. 50).

O. Velescu susţine că în dezvoltarea "cetăţilor ţărăneşti" (termen absurd, căci ţăranii, fie ei şi germani nu aveau forţa politico-economică şi chiar artistico-arhitecturală, de a proiecta şi construi biserici fortificate, n.n.) din Transilvania începe "o etapă nouă" pe la finele veacului al XIV-lea, cînd în condiţiile invaziilor turceşti bisericile "se fortifică" (Velescu, 1964, p.21). Deci construcţia adevăratelor biserici fortificate s-a făcut din cauza invaziilor "Marelui Turc". Istoricul şi arheologul clujean Adrian Andrei Rusu critică şi el termenul de "cetate ţărănească", o preluare a unei sintagme a istoriografiei săseşti, Bauerburg, folosită în denominaţia bisericilor fortificate. El susţine că termenul "era plăcut istoriografiei preocupate de lupta de clasă şi acoperitor pentru cei care mai curtau subiectul de dragul Evului Mediu", precum V. Vătăşianu, G. Oprescu, O. Velescu, Gh. Anghel (Rusu, 2004, p.124-125). Rusu consideră că în condiţiile în care fortificaţia este un apanaj de putere economică, socială şi politică, "ar fi destul de greu de admis o geografie medievală generalizantă, de monumente construite de ţărani" (Ibidem, p.125). El subliniază că şi termeni precum "cetate feudală ţărănească" (Gh. Anghel) şi "cetate obştească" sau a obştilor săteşti sunt de-a dreptul ilari (Ibidem, 125).

Arh. Gr. Ionescu consideră în mod greşit, după opinia mea, că cetăţile "săteşti" sau "ţărăneşti" nu se deosebesc de "cetăţile militare", ele fiind în majoritatea cazurilor, mai dezvoltate: ocupă mari suprafeţe de teren, divizate în mai multe curţi concentrice sau alăturate, "înconjurate fiecare cu ziduri proprii, de-a lungul cărora, spre interior, se află, dispuse pe unul sau mai multe etaje, numeroase cămări de locuit şi depozite de alimente", ca de pildă la Prejmer, în judeţul Braşov (Ionescu, 1963, I, p.316). Planul cetăţilor săseşti, niciodată regulat, "e adaptat la forma terenului", deşi acest lucru este uneori în dezavantajul lor, "curtinele fiind mai totdeauna curbe", dar, cam din ultimul sfert al secolului al XVI-lea încoace, şi drepte (Ibidem, I, p.316). Zidurile, groase de la 2 pînă la 5 metri şi înalte, de la cetate la cetate, cîteodată chiar pînă la 15 metri, sunt dotate cu drumuri de strajă, cu metereze şi "balconaşe închise", cărora francezii le zic mâchicoulis (de unde noi am luat foarte uşor şi neaprofundat cuvîntul maşiculi), cu "podeaua găurită" prin care apărătorii puteau împroşca pe asediatorii ajunşi sub ziduri cu săgeţi, gloanţe, pietre, apă clocotită sau cu ce aveau la îndemînă asediaţii. Pe deasupra, zidurile erau "întărite din loc în loc" cu turnuri, dispuse unele faţă de altele în aşa fel, încît în caz de atac, "duşmanul putea fi prins din toate părţile în focuri încrucişate" (Ibidem, p.316-317). Ionescu precizează că turnul cel mai solid şi mai bine întărit era acela al intrării în biserica fortificată, în faţa lui aflîndu-se de multe ori "un şanţ adînc peste care se trecea cu ajutorul unui pod mobil". Intrarea în cetatea ecleziastică ori sacrală, să-i spunem, se făcea de obicei la nivelul parterului, printr-un gang lung şi îngust, cu boltă, "uneori cu pardoseala în pantă şi sucit spre a înlesni apărarea". Poarta realizată din "blăni groase" de lemn tare, era prevăzută cu nişte "sisteme speciale de zăvorîre". În faţă, ca şi în restul gangului, puteau fi coborîte, trîntite din lăcaşuri special amenajate în grosimea zidurilor sau în bolţi, grătare de fier sau de lemn (herse), pentru a împiedica sau a întîrzia pătrunderea duşmanului în cetatea respectivă (Ibidem, p.317). În cazul sistemului defensiv cu mai multe curţi întărite, de exemplu, "zidurile separatoare" ale acestora erau adesea legate între ele prin turnuri sau drumuri de strajă ori coridoare defensive, ce uşurau circulaţia şi legătura între apărători în timpul războaielor, bătăliilor, asediilor (Ibidem, p.317). Trecînd la biserică, aceasta era "metamorfozată" în fort, cetate, fortificaţie, putînd fi pusă în stare de apărare prin întărirea, după cum vom vedea, "fie a turnului-clopotniţă, fie a podului de deasupra naosului, fie a corului şi absidei". De multe ori erau fortificate toate aceste trei părţi, biserica-cetate anulîndu-şi aproape în totalitate caracterul său religios, ecleziastic, încît nu mai ştiai care este biserica şi care putea fi cetatea sau fortificaţia. Deseori, o capelă ori o biserică, flancată de edificiile necesare clerului, îşi înălţa clopotniţa deasupra crenelurilor zidului de apărare (Pirenne, 2000, p.50). Turnurile şi podurile aveau unul, două şi chiar mai multe etaje, fiecare fiind prevăzut cu coridoare defensive, cu metereze şi cu "guri speciale de pîndă şi atac" (Ionescu, 1963, I, p.317). Galeriile de apărare şi atac înălţate deasupra turnurilor sau bisericilor au fost realizate de multe ori din lemn, dar, pe măsura perfecţionării mijloacelor de luptă şi a creşterii forţei percutante a armelor de foc, lemnul a fost substituit rapid cu zid, cu piatră, astfel că "pereţii galeriilor, care trebuiau împinşi în afara liniei zidurilor bisericii pentru amenajarea gurilor de foc, de tragere necesare atacului", se edificau în acest caz sprijiniţi pe un morman de console sau pe un rînd de arcade, ale căror "picioare încastrate în zid ţineau loc şi de contraforturi" (Ibidem, p.317).

În podurile bisericilor fortificate şi în faimoasele şi utilele cămări ale incintelor se ţineau de multe ori, în tot felul de lăzi şi sipeturi speciale, "o parte din bunurile de preţ şi proviziile necesare traiului cotidian", cu ocazia invaziilor şi asediilor şi a retragerii locuitorilor aşezărilor respective, între zidurile bisericii fortificate (Ibidem, p.317).

Totuşi, în opinia mea, biserica reprezintă un anumit tip de edificiu, iar cetatea alt gen, unul ne-ecleziastic, nereligios (de pildă), ca să nu mai vorbim de castel, care se deosebeşte şi de cetate, cele trei nu pot fi asimilate, cel mult ar putea exista o anume continuitate, chiar O. Velescu recunoaşte că bisericile fortificate nu mai au nici o legătură cu vechile cetăţi de pămînt sau de piatră, deşi introduce cuvîntul "aparent", tot el mai afirmînd că cetăţile edificate în mijlocul unei aşezări în secolele XV şi XVI continuă totuşi tradiţia vechilor incinte fortificate, "ţăranii neavînd în vedere neapărat bisericile pentru a le fortifica, ci îşi alegeau cele mai solide construcţii existente, capabile să servească nevoilor lor defensive" (Velescu, 1964, p.24).

CETATEA, de exemplu, este un loc întărit printr-un sistem de fortificaţii; o fortăreaţă ori o reşedinţă permanentă a domnului, capitală, din vechiul termen de "cetate de scaun", sau "oraş întărit sau parte împrejmuită cu ziduri sau întărituri a unui oraş" (DEX, 1998, p.165). Documentele vechi conţin termenul de cetate în forma slavonă, grad, prin care sunt desemnate fortăreţele, dar şi deja pomenitele reşedinţe domneşti permanente (Cantacuzino, 2001, p.9). În Vechiul Testament, cuvîntul cetate apare de 1090 de ori şi descrie o diversitate de aşezări permanente, neţinînd seama de mărime ori de drepturi (Dicţionar biblic, 1995, p. 214). Cetatea putea să fie cu ziduri sau fără ziduri, iar o "cetate apărată de structuri solide" era numită, de exemplu, în limba ebraică îr mibsar, cetate întărită (Ibidem, p. 214). Pentru unii, "o Cetate" ar putea fi doar un "complex de fortificaţii", pentru alţii "o instalaţie politică ori rezidenţială, slujită numai de aceleaşi fortificaţii", dar istoricul Adrian Andrei Rusu înclină să accepte "determinismul funcţiei", iar fortificarea o vede doar ca "un detaliu cu variabilităţi" (Rusu, 2004, p.122). A.A. Rusu precizează că în lumea germană "Cetatea" avea anumite repere de recunoaştere, fiind vorba despre "construcţia care avea un şanţ, care nu putea fi golit fără o rampă specială de scoatere a pămîntului (şanţul), de aceea mai înaltă de trei niveluri ori dotată cu creneluri şi merloane ori ambrazuri (turnul) sau curtine ori palisade mai scunde pentru a lăsa posibilitatea de escaladare a unui cavaler" (Ibidem, 2004, p.122). Pe de altă parte, Rusu este stupefiat de apariţia şi folosirea de multe ori a termenului "cetate fortificată", care este, de fapt, un pleonasm şi propune să o recunoaştem ca fiind "un spaţiu restrîns, protejat de fortificaţii, propriu evului mediu şi epocii premoderne (Ibidem, p.124)

CASTELUL reprezintă o clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri şi cu creneluri, înconjurată de ziduri şi de şanţuri, care servea ca locuinţă seniorilor feudali (DEX, 1998, p.143). Potrivit unui alt dicţionar, cuvîntul românesc castel, provenit din latinescul castellum (care înseamnă "loc întărit") desemnează o locuinţă seniorială întărită, din perioada Evului Mediu, cu structură specifică, alcătuită din construcţii cu forme şi destinaţii diferite, grupate în jurul unei curţi interioare (Dicţionar artă, 1995, I, p.96). În sfîrşit, conform Bibliei, pentru termenul de castel sau cetate întărită există nu mai puţin de cinci cuvinte evreieşti şi unul grecesc traduse în felul acesta; toate primind traduceri diferite, cu excepţia termenului armôn, care înseamnă "cetate întărită", "cetăţuie" şi "turn", deoarece cuvîntul poate fi folosit pentru orice clădire înaltă (Dicţionar biblic, 1995, p.199). Castelele, ca obiecte funcţional diferite de cetăţi, se ivesc o dată cu Renaşterea italiană şi europeană, în urma evoluţiei tehnicii militare şi se realizează fie prin transformări, extinderi ale unor clădiri mai vechi (ex-cetăţi sau foste mănăstiri), fie drept construcţii noi, înălţate într-o singură fază sau chiar mai multe (Sebestyén, 1987, p.36). În toate cazurile, ele diferă de cetăţi prin faptul că funcţia lor de bază nu este militară, castelele nefiind realizate pentru a rezista unui asediu serios, cu artilerie, funcţiunea lor principală fiind mai degrabă cea de locuire la nivelul cerinţelor marii aristocraţii (în Ţările Române mai rustice, mai puţin rafinate decît în Occident), ceea ce include însă atît vaste spaţii gospodăreşti legate de administrarea domeniului aferent, cît şi anumite "prevederi militare" (Ibidem, p.36). După un alt autor, castelele sunt o formă fundamentală, esenţială, dar în acelaşi timp paradoxală de arhitectură, în care la cel mai de jos nivel sau la nivelul de bază, ele încearcă să îndeplinească funcţii diametral opuse de fortăreaţă sigură şi de casă confortabilă, dar la nivelul de sus, înalt, de securitate, sunt incompatibile cu clădirile, edificiile spaţioase şi aerisite şi viceversa (Matarasso, 2000, p.8). Există o dualitate în cadrul celor două funcţii ale castelului, rolul său militar fiind dublu, adică şi ofensiv şi defensiv: se controlează zona din jurul edificiului, se previn asediul şi confiscarea lui de trupele inamice, dar constituie o bază de la care poţi să ameninţi sau să ocupi teritoriul vecin (Ibidem, p.8). Ceea ce nu se poate spune despre biserica fortificată, aceasta neavînd, de pildă, un caracter ofensiv, ci, dimpotrivă, căutînd cu abilitate să se apere de invaziile şi asediile armatelor duşmane.

Pe de altă parte, deseori, s-a spus că a existat întotdeauna o strînsă conexiune între cetate şi biserică, atribuindu-se acesteia din urmă un "rol preponderent în apărarea oamenilor şi a avutului" (Velescu, 1964, p.27). Velescu susţine, marxizant, că biserica, pe post de mare proprietar feudal şi încasator de mari venituri sub diferite forme, era interesată în apărarea ţăranilor ei, fiind în Evul Mediu principala "forţă de muncă" ce asigura produsele "necesare" clasei dominante, de aceea se permite ţăranilor să-şi ia măsuri de apărare specifice concepţiei militare medievale, anume de a se închide într-un loc întărit şi de a rezista asediului vajnicilor războinici ai Înaltei Porţi Otomane, predominînd, în concluzie, ideea délumiană de cetate asediată. Aici s-ar putea adăuga şi componenta religioasă, concretizată în lupta împotriva islamului turcesc, iar textul lui Martin Luther, "Dumnezeul nostru este o cetate puternică" (pus şi ca unul din motto-urile acestei cărţi) este şi el relevant pentru legătura dintre biserica fortificată şi religia creştină, ca să nu mai vorbim de expresia "cetăţuia din suflet" aparţinînd unuia dintre marii gînditori germani, Meister Eckhart. Istoricul de artă G. Oprescu consideră că biserica-cetate nu este o neînsemnată variantă a bisericii catolice sau luterane, din vremea ei; ea este o concepţie arhitectonică nouă, puternică, originală (s.n.), capabilă de posibilităţi felurite, "trăind o viaţă proprie în domeniul vast al artei Evului Mediu" (Oprescu, 1957, p.3).

Potrivit dicţionarelor franceze Le Petit Larousse, Le Petit Robert, celor germane şi engleze, dar şi Dicţionarului enciclopedic de artă medievală românească, se pot distinge două categorii de biserici fortificate:

I) Cea mai numeros reprezentată este definită de soluţia în care biserica însăşi primeşte nişte amenajări defensive - pod transformat într-un fel de drum de strajă sau coridor de apărare, dotat cu ferestre sau guri de tragere şi guri de aruncare, turnuri întărite, destinate şi observării - în timp ce incinta amplă este prevăzută cu un zid înalt, cu drum de strajă, ferestre de tragere şi guri de aruncare, vărsare etc. Cele mai interesante şi edificatoare din acest punct de vedere sunt bisericile din Biertan, Valea Viilor, Buzd ş. a.

II) A doua soluţie (care ne interesează) este întîlnită în Ţara Bîrsei din actualul judeţ Braşov şi priveşte nu atît biserica în sine, ce rămîne neîntărită, cît mai ales incinta, care se metamorfozează într-o adevărată cetate medievală, cuprinzînd drum de strajă închis, barbacană, ca la Prejmer, iar spre interior devine un loc de refugiu pentru întreaga populaţie din comuna ori satul respectiv împotriva invaziilor mongolo-tătare şi a reprezentanţilor Porţii Otomane, în special, adăpostită în mici încăperi dispuse pe mai multe etaje, ca la Prejmer sau Hărman (Drăguţ, 2000 D, p.79-80).

Pornind de la această clasificare şi de la altele, cercetătorii, istoricii de artă, arhitecţii şi filozofii arhitecturii au ajuns la concluzia că bisericile fortificate au evoluat pe baza a două tipuri principale:

1) Biserica propriu-zisă, cu una sau mai multe incinte, în care edificiul religios a rămas nemodificat;

2) Biserică fortificată, la care edificiul este transformat într-un reduit.

Din aceste două tipuri se dezvoltă mai multe variante. Gh. Anghel crede că în zona de sud-est a Transilvaniei se întîlnesc mai puţine biserici fortificate şi, respectiv, o număr redus de tipuri, predominînd cele simple, cu o singură curtină în jurul edificiului religios. Tipuri ceva mai evoluate de biserici fortificate, cu "reduit peste cor şi navă", s-au răspîndit mai ales în valea Tîrnavei Mici şi pe Secaş, iar o categorie mai aparte de lucrări fortificate, de o amploare mai redusă, sunt "curţile nobiliare întărite" (Anghel, 1986, p.42). După Gheorghiu, ar exista tot două tipuri de biserici:

I) Biserici fortificate cu turnuri sau etaje de apărare peste navă şi cor;

II) Biserici nefortificate, înconjurate doar de incinte.

Repartiţia lor geografică este destul de uşor de relevat, primele ocupînd arealul din jurul Sibiului, datate în secolul al XIII-lea, plus Ţara Bîrsei din judeţul Braşov, tîrzii, iar ultimele începînd să se ivească în sudul şi centrul regiunii ocupate de saşi, răspîndindu-se apoi precum ciupercile după ploaie, pe întreg teritoriul (Gheorghiu, 1985, p.129-130).

Dacă aceste clasificări sunt din anii 1970-1985, cele mai recente, de după anul 2000, sunt ceva mai elaborate, mai sofisticate, atingînd domeniul filosofiei arhitecturii; astfel, arh. Augustin Ioan (care, din păcate, a afirmat la un moment dat că Istoria Transilvaniei coordonată de Béla Köpeczi este o carte "infamă", deşi s-a întrebat "unde este replica noastră mai deşteaptă") consideră că există trei trăsături esenţiale ale bisericilor fortificate ale saşilor:
1). Sanctuarul, care este prin chiar definiţia lui de loc sfînt, un loc al tăinuirii, al recluziunii; 2). Avanpostul, care este dublu orientat: a) în sus: plasate pe punctele cele mai înalte ale aşezării, vizibile deopotrivă pentru ochiul divin, şi pentru cel privind dinspre localitate spre centrul ei înalt, biserica fortificată fiind un fel de "avanpost pe verticală", trăgînd după sine comunitatea la "întîlnirea cu cerurile", b) spre est: poziţionate pe "locuri mîndre", vorba lui Alberti, care să îngăduie epifania, vorba lui Aristotel, bisericile sunt, de asemenea, plasate ca "avanposturi ale creştinătăţii" în raport cu invaziile păgîne, tătare şi turceşti. A fost ideea teutonilor aceea de a avansa şi păstra prin arme "limita de est a creştinătăţii răsăritene" (sic!), pentru ca, ulterior, cetăţile şi bisericile fortificate ale germanilor, secuilor şi ale satelor româneşti bistriţene să preia această funcţie de "primă linie defensivă" la graniţă; 3) Caracterul fractal al ansamblului. Fortificaţia este un criteriu de "departajare a tipologiei" bisericilor săseşti: zidul perimetral este fortificat (unul sau mai multe rînduri succesive) sau, dimpotrivă, "zid şi biserică sunt fortificate, articulate într-un sistem de apărare plurimorf" (Ioan, 2003, pag. 17). Desigur, acestea sunt speculaţii filosofico-arhitectonice, care uneori devin forţate.

În viziunea mea, de exemplu, cea mai izbitoare trăsătură a bisericilor fortificate săseşti este juxtapunerea, adică alăturarea incredibilă de stiluri şi elemente fascinante şi majore distincte, arhitectonice din Europa, începînd cu romanicul, continuînd cu goticul şi Renaşterea şi terminînd cu barocul şi neoclasicismul. Astfel, o biserică fortificată transilvană cuprinde o sală în stil romanic sau gotic, un turn-clopotniţă din alt secol, de tip baroc ori neoclasic de pildă, un arc triumfal romanic, bolţi gotice, capiteluri cubice sau cu ciubuc, o capelă gotică, iar în interior, un altar gotic sau neoclasic, un amvon rococo ori un potir cu motive vegetale Renaissance. De pildă, la biserica fortificată din Bărcut există două elemente distincte: turnul-clopotniţă din veacurile XIV-XV şi sala dreptunghiulară. Şi exemplele ar putea continua. Totodată, bisericilor săseşti, de multe ori modificate radical faţă de versiunea iniţială, li se potrivesc la fix cuvintele scriitorului catalan Eduardo Mendoza, potrivit cărora, într-un edificiu, tavanele şi pardoseala, zidurile şi arcurile triumfale, erau restaurate "în măsura în care mai rămăsese ceva din ele, sau inventate acolo unde timpul se vîrîse într-atît în lucrarea omului pînă o făcuse de nerecunoscut".

FORTIFICAŢIA este o denumire dată lucrărilor şi amenajărilor defensive sau de apărare - şanţuri, valuri, ziduri, turnuri, ferestre de tragere etc., care se referă la o cetate, un castel, un oraş, o biserică sau o casă, ori, mai pe scurt, este un nume generic pentru un sistem defensiv militar (Drăguţ, 2000 D, p.208). După un alt dicţionar, fortificaţia este "o construcţie militară de pămînt, de piatră, de beton armat, făcută cu scopul de a apăra luptătorii împotriva proiectilelor şi a bombelor de avion (exclus în cazul bisericilor fortificate) şi a înlesnit acţiunea de observare şi de folosire a mijloacelor de luptă proprii" (DEX, 1998, p.392). Pe de altă parte, în "era biblică", zidurile şi fortificaţiile asociate erau necesare atît pentru a împiedica accesul duşmanilor în cetate, cît şi pentru a oferi o platformă de atac pentru apărători, folosindu-se ziduri şi metereze independente sau ataşate de zid, bastioane, turnuri şi parapete crenelate (Dicţionar biblic, 1995, p. 467).Varietatea formulelor şi a formelor unei fortificaţii depinde de epocă, populaţie, de tipul de organizare a grupului de apărători, armament etc. (Dicţionar artă, 1995, I, p.188). În perioada Evului Mediu, problema fortificaţiei a fost una de viaţă şi de moarte, atît pentru siguranţa aşezărilor izolate, cît şi pentru marile colectivităţi, comunităţi, aşezări (Drăguţ, 2000 D, p.208).

În Evul Mediu timpuriu, mai precis în secolele X-XI, cele mai importante fortificaţii au fost cetăţile bizantine din zona Dunării de Jos (Dinogeţia, Păcuiul lui Soare, Capidava), toate dotate cu turnuri de piatră şi curtine, în timp ce în restul ţării dominante erau fortificaţiile cu valuri de pămînt, palisade şi şanţuri, precum acelea găsite de unguri la poposirea lor în Crişana, în Transilvania şi în Banat, la Biharia, Satu Mare, Orşova (Ibidem p.208).

Din secolul al XII-lea datează mai multe cetăţi din pămînt şi piatră, insuficient studiate încă, spune V. Drăguţ, şi anume Sebeşel şi Săsciori, în judeţul Alba; Jina Orlat, Răşinari, în judeţul Sibiu (Ibidem, p.208). Spre sfîrşitul veacului al XII-lea se ivesc nişte cetăţi edificate într-o tehnică cu totul bizară pentru locul şi perioada menţionată; este vorba despre incinte din zid, cu "două paramente din blocuri de piatră fasonate, unele dintre ele provenind de la construcţiile romane din zonă şi emplecton uzitat în manieră romano-bizantină, dar cu mortar din ipsos", folosit destul de rar în Asia Mică sau în Occident, în secolele VIII-X (Gheorghiu, 1985, p.43). Gheorghiu consideră că această combinaţie de tehnici "este ciudată pentru zona noastră" şi că ar putea fi "un nou exemplu de sinteză, proprie spaţiului nostru geografic", că s-ar datora familiarizării constructorilor din Transilvania cu tehnicile de factură sud-orientală ori, pur şi simplu, ar fi "rezultatul aportului unor meşteri bizantini, aşa cum teutonii, peste un secol şi jumătate, vor aduce cu ei tehnici şi principii de organizare a cetăţilor, tipic orientale sau sudice" (Ibidem, p.43). Această tehnică ce a apărut şi s-a stins pe durata cîtorva decenii a fost întrebuinţată mai întîi la Moldoveneşti (în actualul judeţ Cluj), în cursul veacului al XII-lea, unde zidul urmează traseul valului anterior, apoi la Odorhei şi Vărşag, în Harghita, şi, la finele secolului al XII-lea şi debutul veacului al XIII-lea, la Dăbîca, unde valurile incintelor I-III sunt "suprapuse de noul zid" (Ibidem, p.43).

Secolul al XIII-lea debutează cu intensa activitate, prodigioasă chiar, a cavalerilor teutoni, atît de des ponegriţi, în Ţara Bîrsei din actualul judeţ Braşov (Cetatea Feldioara, Cetatea Neagră - Codlea, Cetatea Crucii sau Cruceberg ş.a.), procesul acesta de fortificare luînd un avînt senzaţional, mai ales după marea invazie mongolă din 1241-1242 (Drăguţ, 2 000 D, p.208). De altfel, regele Ungariei şi biserica, pe atunci catolică, sprijină masiv, generos chiar, reconstrucţia, prin chemarea de noi colonişti, trecîndu-se la sfîrşitul veacului al XIII-lea, peste tot, la edificarea fortificaţiilor. Se ivesc atunci locuinţele-turn (ca turnul de la Cheresig, cetatea Cîlnic (primele biserici fortificate şi-au luat drept exemplu tipul de "cetate" a cavalerului medieval (Ritterburg), regăsit în Transilvania la turnurile locuinţă ale reşedinţei greavilor, ca la Cîlnic, spune C.Machat), turnul central al cetăţii de la Gîrbova) şi cetăţile de refugiu, precum cele de la Tăuţi, Colţi. Tot acum se construiesc primele mari cetăţi de garnizoană, precum cea de la Deva (Ibidem, p.208). Aproape toate bazilicile din perioada colonizării, precum şi cele ulterioare, au primit spre finele secolului al XIII-lea, "peste traveea de vest a navei, turnuri masive, precum la Dealu Frumos sau Guşteriţa, cu guri de tragere şi drum de strajă" (Machat, 1995, p.23).

În secolul al XIV-lea, se edifică în continuare locuinţele-turn (Onceşti în judeţul Maramureş; Răchitova şi Mălăeşti în judeţul Hunedoara; Poenari în judeţul Argeş), ca şi numeroase cetăţi de refugiu; de asemenea, se întăresc cu fortificaţii reşedinţele voievozilor din Ţara Românească (Curtea de Argeş, Cîmpulung) şi din Moldova la Suceava (Drăguţ, 2 000 D, p.208).

În secolul al XV-lea se-ntîmplă un eveniment fericit şi necesar, spunem noi: fortificarea oraşelor din Transilvania (Cluj, Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş etc.), acţiune continuată pînă în secolul al XVIII-lea (Ibidem, p.208). În acelaşi timp, se fortifică şi satele (aproape toate), fie prin construirea cetăţilor de culme (Saschiz, Rîşnov), fie prin fortificarea bisericilor, care ne interesează: Viscri, judeţul Braşov, Biertan, Moşna). Abia acum se poate vorbi despre adevăratele biserici fortificate. Cel mai tîrziu după 1491 a debutat construirea sistematică de fortificaţii noi ori întărirea celor existente (Machat, 1995, p.23). Astfel, după exemplul cetăţii medievale, sistemul perfecţionat de fortificaţie al oraşelor a fost transpus la bisericile-cetăţi. Cele mai vechi sunt cele din Ţara Bîrsei, în judeţul Braşov (Ibidem, p.23). Marile realizări ale saşilor ardeleni în domeniul arhitecturii de apărare au avut ecouri în regiunile învecinate ale secuilor, în estul Transilvaniei, sau în Transilvania de vest, la biserica românească de la Gurasada (Ibidem, p.23). În secolele XVI-XVII, în Transilvania se fortifică multe biserici, inclusiv din judeţul Braşov (Ibidem, p.23). Gr. Ionescu împarte în trei sistemele de fortificare ale bisericilor din Ardeal:
I) Cu o singură, dar puternic întărită incintă (exemple fiind bisericile fortificate din Codlea şi Prejmer, ambele în judeţul Braşov),
II) Cu două sau trei incinte juxtapuse (ca la biserica din Cristian, judeţul Sibiu),
III) Cu mai multe incinte concentrice, adaptate la forme accidentate de teren (precum la Apold, în judeţul Mureş). O altă variantă ar fi combinaţia sistemului incintelor concentrice cu acela al curţilor suplimentare juxtapuse (Ionescu, 1963, I, p.329). Iată că întîlnim din nou ideea juxtapunerii. Gh. Anghel precizează că, din punct de vedere al proprietăţii, Transilvania a cunoscut trei categorii de cetăţi: 1) Cetăţi regale şi nobiliare; 2) Cetăţi orăşeneşti; 3) Cetăţi ţărăneşti şi biserici fortificate (s.n., Anghel, 1973, p.66).

Mulţi cercetători sunt de părere că bisericile fortificate s-au dezvoltat din două tipuri fundamentale:
Primul tip ar avea ca elemente principale una sau chiar mai multe incinte plasate în jurul bisericii, edificiul religios rămînînd nemodificat,
Potrivit celui de-al doilea tip, pe lîngă zidurile de incintă, însăşi biserica este adaptată sau construită special în scopuri de apărare.

I) Tipul simplu de biserică fortificată cu ziduri de incintă.

A apărut în Ţara Bîrsei din actualul judeţ Braşov pe la mijlocul secolului al XV-lea. El deriva din cetatea sătească sau rurală anterioară, cu un rînd de curtine de formă neregulată, ovală sau circulară, uneori adaptate terenului şi flancate de turnuri exterioare al căror număr variază de la unul singur (de poartă, la tipurile cele mai simple), pînă la şase-opt turnuri, ca de exemplu, în judeţul Braşov, la Prejmer, Hărman, Rodbav, Codlea ş. a. (Anghel, 1973, p.71).

II) Tipul de biserică fortificată cu incintă neregulată, flancată de turnuri.

Este considerat ca fiind cel mai vechi şi apare concomitent, simultan în mai multe regiuni ale Transilvaniei, la Ocna Sibiului, Felmer (judeţul Braşov), Hosman, Alţina, Valchid (judeţul Sibiu). Unele dintre aceste biserici fortificate sunt deosebit de simple, numai cu un turn de poartă (Ibidem, p.71).

O. Velescu consideră că s-a încercat, arbitrar, să se facă deosebire între: 1) Cetăţi ţărăneşti şi 2) Cetăţi bisericeşti, susţinîndu-se că acestea din urmă ar reprezenta un alt tip de arhitectură, avînd cu totul alte caracteristici decît "cetatea ţărănească" (Velescu, 1964, p.28-29).

Sintetizînd felul, tipologia bisericilor şi fortificaţiilor, propunem următoarea clasificare, împărţire a bisericilor fortificate din judeţul Braşov, făcută în baza cercetării la faţa locului şi a cărţilor studiate.


După stilul în care au fost edificate:

I). Biserici fortificate romanice (în general trinavate, cu cor pătrat, portal romanic, turn-clopotniţă pe vest etc., vezi bisericile din Caţa, Cincu, Felmer, Mercheaşa ş.a.)

II). Biserici fortificate romanice transformate în stil gotic (au fost iniţial bazilici în stil romanic, dar s-au metamorfozat ulterior în stil gotic, de pildă bisericile din Cincşor, Drăuşeni, Feldioara, Hărman, Homorod, Meşendorf, Roadeş, Rodbav, Ungra, Viscri ş.a.).

III) Biserici fortificate construite în stilul tranziţiei de la romanic la gotic (precum bisericile din Buneşti, Cristian, Sînpetru etc.).

IV) Biserici-sală fortificate gotice (biserici construite direct în acest stil, precum edificiile din Beia, Cobor, Fişer, Şoarş, Rupea etc.; aici putem menţiona şi pe cele edificate în stil gotic timpuriu, precum biserica din Ghimbav, sau gotic tîrziu, ca bisericile din Seliştat şi Vulcan).

V) Biserici fortificate baroce (exemplu fiind cea din Rotbav, care, deşi a fost iniţial romanică, a fost reconstruită în stil baroc, sau chiar biserica evanghelică din Rîşnov).

VI) Biserici fortificate clasice/neoclasice (au fost la început romanice, dar au fost total reconstruite şi nu transformate în stil clasic sau neoclasic, ca urmare a cutremurelor sau demolărilor, de pildă bisericile din Bărcut, Bod, Criţ, Hălchiu, Măieruş, Sînpetru, Ticuşu Vechi).


După confesiunea religioasă:

a) Biserici fortificate evanghelice (aproape toate bisericile-cetăţi din judeţul Braşov).

b) Biserici fortificate unitariene (biserica din Ioneşti).


După numărul incintelor, prezenţa sau absenţa turnurilor şi forma împrejmuirii, zidului inelar:

a) Biserici fortificate cu o singură incintă fără turnuri (bisericile din Ioneşti, Rupea ş. a.).

b) Biserici fortificate cu o singură incintă, ovală sau poligonală, dar cu turnuri (precum bisericile din Beia, Buneşti, Criţ, Dacia, Prejmer, Ungra etc.).

c) Biserici fortificate cu incintă dublă, ovală, poligonală, elipsoidală sau dreptunghiulară, cu turnuri (de pildă bisericile din Caţa, Cincşor, Cincu, Cristian, Hălchiu, Homorod, Viscri etc.).

d) Biserici fortificate cu incintă triplă, elipsoidală, cu turnuri (aici avem ca exemplu biserica din Sînpetru).


După gradul de apărare şi transformare sau nu în biserică-cetate:

a) Biserici care primesc amenajări defensive (de pildă bisericile din Bărcut, Dacia, Jibert, Rodbav, Seliştat, Şoarş ş. a.).

b) Biserici care au fost metamorfozate în adevărate cetăţi medievale (precum bisericile din Hărman, Homorod, Prejmer, Ungra, Viscri).


După faptul de a fi fost sau nu fortificate şi dotate cu turnuri:

a) Biserici fortificate cu turnuri sau etaje de apărare peste navă şi cor (precum sunt cele din Hărman, Homorod, Prejmer sau Viscri).

b) Biserici nefortificate, înconjurate de incinte (ca bisericile din Ioneşti sau Rupea).


Velescu susţine la un moment dat că aproape peste tot bisericile au fost fortificate de către aşa-zisele "obşti ţărăneşti" (denumire ridicolă şi fapt neadevărat, am vorbit mai înainte despre această problemă), aristocraţia avînd propriile ei castele defensive, minunate, de altfel, iar în Ardeal lucrul acesta este oricum mai clar (Ibidem, p.28-29). Totodată, "obştile de ţărani liberi" au construit cetăţi încă din primele veacuri ale Evului Mediu, iar pe măsură ce tehnica războiului se perfecţiona, îşi îmbunătăţeau şi ele mijloacele de apărare (Ibidem, p.29). Chiar dacă era cetate de refugiu în munţi, ori, din contră, biserică fortificată, caracterul lor "social" era cam acelaşi, edificare a unei "obşti ţărăneşti" libere, făcute în scopul apărării bunurilor ei (Ibidem, p.29). Aici am putea introduce termenii sociologului german Ferdinand Tönnies şi totodată opoziţia, societate - comunitate şi nu de obşte sau binomul lui Spengler, cultură - civilizaţie, în care prima ar fi un produs al realităţii sociale şi economice stabilite într-un context predominant rural, în vreme ce civilizaţia, cu toate cusururile ei, s-ar caracteriza prin concentrarea majorităţii populaţiei în oraşe, desfiinţarea ierarhiei valorilor şi substituirea ei printr-o structură realizată ad-hoc, ca traducînd oscilaţiile iraţionale ale "spiritului colectiv". Acelaşi Velescu consideră că incinta din jurul bisericii, care reprezintă o fază mai nouă, potrivit cerinţelor militare din epocă, este de fapt o continuare a vechilor incinte de piatră ale cetăţilor de refugiu, iar fortificarea bisericii propriu-zise s-a făcut şi în alte părţi, dar arhitectura clădirii a rămas în bună parte cam aceeaşi (Ibidem, p.29). În Transilvania însă aceste fortificaţii copleşesc pur şi simplu biserica pînă aproape la desfiinţare, deşi invaziile turcimii, în special, conduc la acest lucru supărător pentru construcţia ecleziastică (Ibidem, p.29). Se zidesc atunci, în neştire, turnuri, se înalţă ziduri, se închid sau se zidesc ferestre şi uşi, se construiesc incinte străjuite de bastioane, adică se creează o adevărată cetate şi se ajunge ineluctabil la o nouă plastică arhitecturală fundamental deosebită de aceea a unei biserici (Ibidem, p.29). Dacă se analizează la rece planul unei astfel de cetăţi, ajungem la concluzia că ea are aceeaşi funcţie ca şi celelalte "cetăţi ţărăneşti", noi le-am spune ecleziastice, sacrale ori senioriale, pentru că sună mai bine, mai modern şi mai aproape de adevăr, pentru că nu "obştile săteşti" au decis construirea lor, satisfăcîndu-se la urma urmelor nevoile de apărare a unei comunităţi, aceea a sătenilor care au construit-o (Ibidem, p.29). În concluzie, bisericile fortificate reprezintă, în opinia lui Velescu, un tip evoluat de "cetăţi ţărăneşti", consecinţa unei idei arhitectonice noi, a cărei originalitate este astăzi recunoscută (Ibidem, p.29).

Pe de altă parte, apariţia bisericilor fortificate în Transilvania coincide cu dezvoltarea arhitecturii romanice tîrzii, crede Virgil Vătăşianu, lucru care a prins să se afirme la sfîrşitul secolului al XIII-lea, înlăturînd, probabil, unele monumente de piatră din faza romanicului timpuriu (Anghel, 1973, p.24). Şantierele romanice sunt atestate documentar şi arheologic în Transilvania, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIII-lea (Ibidem, p.24).

Gh. Anghel susţine că unele tipuri de cetăţi de piatră, construite în faza "romanică tîrzie" în Transilvania, s-au perpetuat şi după renunţarea la stilul romanic, pînă la finele celui de-al XIV-lea secol şi chiar mai tîrziu (Ibidem, p.24). Şi, după cum vom vedea multe biserici de tip romanic au fost înlocuite cu cele în stil gotic. "Arhitectura fortificaţiilor" a fost, în general, mult mai complexă decît cea ecleziastică, bisericească, evoluţia ei fiind mai greu de urmărit, din cauza dispariţiei multor lăcaşe, monumente, a transformării lor ulterioare (din romanic în gotic, de exemplu) şi din pricina puţinelor izvoare documentare şi arheologice (Ibidem, p.24).

Doctorul în agronomie, originar din Transilvania, Ernst Wagner, afirmă că bisericile din judeţul Braşov au fost fortificate cam în jurul anului 1400, după teribilele invazii otomane, din cauză că cetăţile de refugiu, prea îndepărtate de aşezări, erau pînă atunci neadecvate în cazul atacurilor prin surprindere, oamenii fiind nevoiţi să ajungă în cîteva minute în spatele unor ziduri ocrotitoare, securizante (Wagner, 2000, p.35). De aceea, s-a recurs la împrejmuirea bisericilor cu ziduri şi turnuri de apărare, biserica însăşi fiind transformată în cetate, ca ultim refugiu. În interiorul zidurilor inelare au fost amenajate, după cum spuneam mai înainte, autentice grînare pentru adăpostirea proviziilor (Ibidem, p.38).

Istoricul şi arhivistul braşovean Gernot Nussbächer precizează că în Ţara Bîrsei biserici construite în stil romanic cam în prima jumătate a secolului al XIII-lea, respectiv părţi ale lor datînd din acea vreme, se află la: Prejmer, Hărman, Ghimbav, Rîşnov, Cristian, Hălchiu, Feldioara, Rotbav şi Măieruş. Influenţe cisterciene din a doua jumătate a secolului al XIII-lea sunt la Hărman şi Prejmer (Nussbächer, 2002, p.12). În teritoriul fostului scaun săsesc Rupea se află biserici romanice în Drăuşeni, Caţa, Homorod, Ungra, Viscri şi Hălmeag (Ibidem, p.12). În fostul scaun săsesc Cincu, astfel de monumente sau părţi din ele se află la Cincu, Toarcla, Cincşor, Şoarş şi Rodbav (Ibidem, p.12).

Originea şi dezvoltarea fortificaţiilor bisericilor sunt, astfel, legate de istoria (să-i spunem contradictorie, năvalnică, terifiantă, cu victorii şi cu înfrîngeri, cu perioade de glorie şi cu faze decadente) Transilvaniei - pornind de la marea invazie mongolă din 1241-1242 (care după unii istorici români, precum Şerban Papacostea, a fost benefică Ţărilor Române - Muntenia şi Moldova, ţări ce s-au putut întemeia şi dezvolta ca urmare a slăbirii Regatului Ungariei care le domina de către armiile mongole (o speculaţie doar!), trecînd prin incursiunile (elegant spus) repetate ale "Marelui Turc", începînd cu 1395, şi pînă la marea, devastatoarea şi trista înfrîngere a Regatului Ungariei (regat creştin, totuşi, care a luptat mai abitir decît Ţările Române împotriva urmaşilor lui Osman şi Orhan), de la Mohács, din 1526.

De-a lungul acestor evenimente, susţine C. Machat, "bisericile au făcut tot ce le-a fost posibil pentru a se apăra cît mai eficient în faţa războaielor şi distrugerilor ce s-au succedat nemilos în jurul Principatului Transilvaniei pînă la începutul secolului al XVIII-lea" (Machat, 2003, Internet, p.1).

În ciuda tulburărilor şi a devastărilor repetate şi uneori catastrofale pentru bisericile fortificate, 150 de asemenea edificii au supravieţuit miraculos pînă în zilele noastre (Machat, 2003, Internet, p.1). E. Sigerus, G. Oprescu sau V. Drăguţ cred însă că au existat aproximativ 300 de biserici fortificate sau biserici-cetăţi, iar astăzi numărul celor care mai merită aceste nume s-a redus la cel mult 200 (Oprescu, 1957, p.5). În actualul judeţ Braşov există peste 40 de asemenea edificii. Unele s-au prăvălit din cauza vechimii sau a pierderii rezistenţei ori pentru că, trecînd pericolul care stătea la originea lor şi căruia comunitatea se văzuse silită să-i facă faţă sau, încă, perfecţionîndu-se armele de foc, tunurile, culevrinele (pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea), mijloacele de apărare ale bisericilor-cetăţi dovedindu-se ineficace, ţăranii le-au cam lăsat în părăginire (Ibidem, p.5). Altele, în special turnurile şi bastioanele, înalte şi cu acces dificil, greu de întrebuinţat în alte scopuri, au fost pur şi simplu dărîmate, pentru ca, din materialul rezultat, să se edifice şcoli solide ale comunelor sau alte construcţii (Ibidem, p.5).

Augustin Ioan consideră că trăsătura "modernă" cea mai izbitoare, "morfologic şi decorativ", a bisericilor săseşti din Transilvania este severitatea, făcîndu-se o aluzie la una din trăsăturile germanilor (Ioan, 2003, III, p.17). El crede, deci, că etnicul ar avea o contribuţie esenţială, dar că, totuşi, nu este singura cheie de înţelegere a fenomenului, austeritatea unor biserici catolice devenite în timp lutherane se explică astfel şi în "cheie religioasă" (Ibidem, p.17). Pictura şi alte "frivole" abateri de la eficacitate au fost fie neglijate (succesivele refaceri au influenţat hotărîrea de a mai continua sau nu tradiţia anterioară), fie deliberat evacuate, subliniază A. Ioan (Ibidem, p.17). Acesta mai spune, că "preocupările arhitecturale ale saşilor ardeleni care au proiectat sau edificat bisericile lor fortificate nu au fost în nici o clipă luminate de efemeritatea modei, ci de durata lungă, singura păstrătoare" (Ibidem, p.17).

JUDEŢUL BRAŞOV este situat în partea centrală a României, ţară de frontieră a Europei, vorba lui Lucian Boia, ţară centrală a Europei, dacă ne luăm după ideea că acest continent se întinde de la Atlantic şi pînă la Urali, sau punte între Orient şi Occident, după Mircea Eliade, mai precis loc de întîlnire a culturilor dintre Răsărit şi Apus, în provincia Transilvania. Aceasta este denumită în documentele medievale latine terra Ultrasilvana, Transsylvania sau Transylvania, "ţara de dincolo de păduri", regiune de dealuri şi de munţi (Erdely în maghiară, Ardeal în română şi Siebenbürgen în germană), regiune apărînd pe hărţile geografice sau în imaginile satelit ca o unitate clar definită de munţii şi dealurile care o înconjoară (Gündisch, 2001, p.33), reprezentînd un peisaj cultural special, încadrîndu-se din punct de vedere geografic, climatic şi cultural în Europa Centrală de Sud-Est, măsurînd aprox. 61.600 km2 şi avînd o istorie interesantă şi multiculturalo-multilingvă. Regiunea cuprinsă între arcul Carpaţilor şi Munţii Apuseni a fost denumită de către ungurii care au ocupat la finele veacului al IX-lea Cîmpia Pannonică drept "ţară dincolo de pădure", adică de Munţii Apuseni, iar din numele maghiar al Transilvaniei, Erdely, adică "înainte", respectiv "dincolo" de pădure, a derivat şi denumirea românească de Ardeal (Nussbächer, 2004, p.7).

Transilvania a fost stăpînită, după dominaţia temporară a efemerelor popoare migratoare, de maghiari, ce s-au impus în secolele X-XI şi au guvernat provincia pînă la terifianta, pentru unguri, bătălie de la Mohács, din 1526. De la această dată (cînd Regatul Ungariei a fost distrus), a urmat o dominaţie a "Prinţului Turcesc", Transilvania constituindu-se într-un "principat autonom sub suzeranitate otomană" în anul 1541 (Nussbächer, 2004, p.9). Totuşi, istoricii turci nu consideră că Transilvania a fost autonomă, în cărţile lor (şi în hărţile aferente), regiunea fiind pur şi simplu o anexă a Imperiului Otoman. Către sfîrşitul veacului al XVII-lea, în condiţiile expansiunii austriece, după înfrîngerea turcilor în cadrul "bătăliei pentru Viena" sau la asediul asupra Vienei, din anul 1683, Transilvania a ieşit de sub "suzeranitatea" otomană şi a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic (Ibidem, p.11). Austria suferă, însă, în anul 1866 o înfrîngere zdrobitoare în faţa Prusiei, în celebra bătălie de la Sadowa şi un an mai tîrziu, în 1867, se ajunge la acordul privind formarea statului dualist austro-ungar şi la încorporarea Marelui Principat al Transilvaniei în regatul Ungariei (Ibidem, p.23). Transilvania a intrat apoi în componenţa statului român (Regatul României) după Primul Război Mondial, în anul 1918, iar în prezent face parte din România (aceasta este denumirea oficială),

Revenind la judeţul Braşov, acesta este poziţionat pe cursul mijlociu al Oltului, în interiorul arcului Carpatic, fiind mărginit la est de Munţii Ciucaşului şi în continuare la sud, de Piatra Mare, Munţii Bucegi, Piatra Craiului şi masivul Făgăraş, cei mai înalţi munţi din ţară. În partea de nord-est se desfăşoară depresiunea Bîrsei, în cea vestică depresiunea Făgăraşului, iar la nord nord-vest, munţii Baraolt şi respectiv depresiunea dintre Olt şi Tîrnave. Judeţul Braşov are ca vecini judeţele: Mureş şi Harghita la nord, Covasna şi Buzău la est, Prahova, Dîmboviţa şi Argeş la sud şi Sibiu la vest. Sub aspect fizico-geografic, judeţul se află deci la intersecţia, joncţiunea a trei mari unităţi naturale: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Podişul Transilvaniei, de unde rezultă, printre altele, o complexitate evidentă şi chiar diversitate în "trăsăturile geologice şi geomorfologice", reflectată şi în celelalte componente, gen: climă, ape, soluri, vegetaţie, faună (Braşov, 1981, p.10).

Judeţul are în prezent o suprafaţă de 5.351 km², după unii geografi, 5.363 km², după alţii, sau chiar 5.410 km² după ceilalţi, geografii nu au căzut de acord, adică numai 2,2% sau 2,3% din suprafaţa României (locul 25 între judeţele ţării), are un relief destul de variat, care se desfăşoară de la sud spre nord în trepte - zona montană cu munţi înalţi (vîrful Moldoveanul de 2.543 sau 2.544 metri este cel mai înalt din România) dotaţi cu păduri de conifere, zona dealurilor subcarpatice cu păduri de foioase, păşuni, fîneţe şi, în continuare, zona depresionară a Bîrsei, a Făgăraşului şi a Oltului (judeţul este străbătut de rîul Olt) cu destul de întinse suprafeţe arabile. Caracteristica acestui judeţ este însă "predominarea reliefului accidentat" (Cucu, 1970, p.53 şi Iancu, 1971, p.8-9).

Judeţul Braşov este traversat de paralela 46 grade latitudine nordică, ce trece prin localităţile Jibert şi Ormeniş. Meridianul de 25 de grade longitudine estică străbate judeţul prin municipiul Făgăraş. Coordonatele geografice ale judeţului sunt: satul Ioneşti - 46 grade şi 11 minute latitudine nordică; comuna Fundata, satul Fundăţica - 45 grade şi 27 minute latitudine nordică; Vama Buzăului, satul Buzăiel - 26 grade şi 05 minute longitudine estică; comuna Ucea de Jos - 24 de grade şi 42 minute longitudine vestică (Braşov, 1981, p.9).

Teritoriul braşovean, amintit în documentele veacurilor al XIII-lea şi al XIV-lea şi ca unitate administrativă, se suprapune în bună parte unor "ţări" carpatice, forme de organizări teritoriale de odinioară, precum "Ţara Bîrsei" şi "Ţara Oltului", desfăşurate de o parte şi de alta a axei montane a Perşanilor (Iancu, 1971, p.5).

În ordine cronologică, de pildă, ca unitate administrativă distinctă, în cuprinsul actualului judeţ Braşov se pot menţiona: "Terra Borza" sau "Ţara Bîrsei" (1211) şi o parte din "Terra Blachorum" (1222), parte care ulterior s-a chemat Ţara Făgăraşului (Ibidem, p.6).

De-a lungul istoriei, administraţia locală de pe teritoriul actualului judeţ Braşov, (înfiinţat în 1968), a funcţionat în diferite forme şi organizări, pînă ce în anul 1876 s-a ajuns la crearea comitatului Braşov modern, formă de organizare administrativă care a precedat judeţului Braşov de după anul 1918 (Nussbächer, 2004, p.12). Părţile vestice ale actualului judeţ Braşov, în forma de azi din 1968, au făcut parte pînă în anul 1950 din ex-judeţul Făgăraş, iar partea de nord din fostul judeţ Tîrnava Mare (Ibidem, p.12).

Pe teritoriul administrativ actual al judeţului, creat în extinderea sa teritorială de astăzi, după cum spuneam, în anul 1968, în timpul regimului N. Ceauşescu, mai sunt nouă oraşe, în afară de municipiul Braşov, oraşul de reşedinţă, respectiv Codlea (care este municipiu), Făgăraş (care este şi el municipiu), Ghimbav, Predeal, Rîşnov, Rupea, Săcele (şi acesta este municipiu), Victoria, Zărneşti, deci în total avem 10 oraşe, din care 4 sunt municipii, şi 44 de comune cu 149 de sate, judeţul caracterizîndu-se printr-o pondere mare a populaţiei urbane (74,9%), fiind pe locul doi în România, ca grad de urbanizare şi printr-un număr relativ mic al comunelor şi satelor, adică o fărîmiţare redusă comparativ cu alte judeţe (Constantin, 2003, p.44). Direcţia de Statistică din Braşov precizează că în anul 2003 existau 4 municipii, 6 oraşe şi 41 de comune cu 152 de sate.

Întorcîndu-ne mult în timp, în perioada veacurilor XIII-XVI, care ne interesează în mod deosebit, teritoriul judeţului Braşov aparţinea, potrivit lui G. Nussbächer, mai multor unităţi teritorial-administrative precum:
1. Districtul Săsesc Braşov (integral). Acesta cuprindea 14 comunităţi libere: Bod, Braşov, Codlea, Cristian, Feldioara, Hălchiu, Hărman, Ghimbav, Măieruş, Prejmer, Rîşnov, Rodbav, Sînpetru şi Vulcan.
2. Posesiunile feudale ale oraşului Braşov (integral) în 4 porţiuni: Săcele în sud-est, Bran în sud-vest, Crizbav-Satu Nou-Ţînţari în vest, Apaţa în nord.
3. Districtul românesc Făgăraş (fără partea de vest dintre Porumbacu şi Arpaş).
4. Comitatul Alba: mai multe enclave, de la est la vest.
a) Budila-Teliu-Vama Buzăului.
b) Arini, pe malul drept al Oltului mijlociu.
c) Zona între Ormeniş şi Hoghiz, pe malul stîng al Oltului.
d) Crihalma-Dăişoara, pe malul drept al Oltului.
e) Paloş (astăzi sat în cadrul comunei Caţa din judeţul Braşov).
f) Grînari (astăzi sat pe teritoriul comunei Jibert).
g) Văleni (azi sat în cadrul comunei Jibert).
h) Galaţi (astăzi înglobat municipiului Făgăraş).
5. Scaunul săsesc Rupea (integral). Acesta conţinea 18 comunităţi libere: Buneşti, Caţa, Cobor, Dacia, Drăuşeni, Felmer, Fişer, Hălmeag, Homorod, Jibert, Jimbor, Lovnic, Mercheaşa, Rupea, Ticuşu Nou, Ticuşu Vechi, Ungra şi Viscri.
6. Scaunul săsesc Sighişoara (localităţile Buneşti, Roadeş, Beia, unde se află importante biserici fortificate).
7. Scaunul săsesc Cincu (jumătatea de est).
8. Posesiuni ale abaţiei de Cîrţa: Feldioara - Rucăr la Olt, Criţ şi Meşendorf (astăzi sate în cadrul comunei Buneşti, unde de asemenea se află biserici fortificate).
9. Scaunul secuiesc Sepsi (Podul Oltului, Lunca Cîlnicului)
10. Scaunul secuiesc Odorhei (Ioneşti, astăzi sat în cadrul comunei Caţa).

Aceste "componente teritoriale" intră în perioade diferite în cadrul istoriei scrise (Nussbächer, 2002, p.8). Cel mai vechi "document scris păstrat despre o parte a teritoriului judeţului Braşov de astăzi" datează de prin 1206, cînd regele Ungariei, Andrei al II-lea, donează teritoriul de la izvorul rîului Cosd (Valea Mare, astăzi Văleni) lui Johannes Latinus şi pomeneşte aşezările înconjurătoare: Bărcut, Lovnic, Cobor, Felmer şi Şoarş, unde de asemenea se află biserici fortificate (Nägler, 1981, p.280-281 şi Nussbächer, 2002, p.7-8). Pe de altă parte, primele hrisoave despre o altă zonă a actualului judeţ Braşov, şi anume Ţara Bîrsei, datează din perioada 1211-1225, cînd acest "areal" a fost acordat de către acelaşi rege Andrei al II-lea, Ordinului Cavalerilor Teutoni, cavaleri care au colonizat aici o populaţie germană, numită ulterior "saşi" şi au înfiinţat o administraţie proprie, bazată pe cinci "case" şi cinci "centurii", fără să se cunoască vreun amestec din partea administraţiei regale maghiare în zona menţionată (cf. Nussbächer, 2004, p.12). În veacurile XI-XIII în Transilvania, ocupată progresiv de regatul Ungariei, au fost create pe post de "unităţi teritorial-administrative" aşa-numitele "comitate", conduse de cîte un "comite suprem", avînd reşedinţa într-o cetate regală (Ibidem, p.13). Potrivit unui act din 1353, în cadrul comitatului Braşov, exista o administraţie locală săsească proprie cu reşedinţa la Braşov, de care ţineau localităţile cu populaţie săsească (Ibidem, p.15).

Din secolele XIV-XV datează primele menţiuni documentare ale majorităţii localităţilor actualului judeţ Braşov, numai cîteva apărînd în veacul al XVI-lea (Nussbächer, 2002, p.9). Amintim că, în afară de scaunele provinciei Sibiului, care se găseau şi ele pe pămîntul regal, saşii din districtele Bistriţei şi Braşovului aveau o administraţie proprie (Nägler, 1981, p.277). Reprezentantul puterii centrale în districtul Braşov era tot comitele sau judele regal (Ibidem, p.278).

Pe de altă parte, tot în perioada secolelor XIV-XVI, pînă la adoptarea Reformei lui Martin Luther, în Transilvania exista o împărţire a satelor şi aşezărilor săseşti pe capitluri, o organizare de tip religios existînd, printre cele 24 de capitluri din Ardeal (zonele colonizate cu saşi, bineînţeles), de exemplu în actualul judeţ Braşov sau legat de acesta, Capitlul Ţara Bîrsei, Capitlul Rupea, cu localitatea dependentă Văleni, Capitlul Cincu - Rupea, cu Retiş, Capitlul Cincu - Sibiu, cu aşezarea Şercaia (Nägler, 1981, p.273-274). De amintit că papa Honoriu al III-lea legalizează în anul 1219, potrivit istoricilor, organizarea ecleziastică a Ţării Bîrsei, iar în urma acestei reglementări, comunităţile ecleziastice din zona amintită nu erau în subordinea episcopatului Transilvaniei, ci aveau un decan propriu; papa dorea să formeze aici un nou episcopat. Cavalerii Teutoni au început ulterior să-i creştineze pe sălbaticii şi păgînii cumani, impunîndu-se deci, oarecum, asupra acestora. Ei au creat Episcopia Milcoviei sau Milcovului, din care, însă, după nemiloasa invazie mongolă din 1241, n-a mai rămas decît numele (Nägler, 1981, p.196).

Într-un alt document, din anul 1420, este pomenită o formă de "conducere colectivă" a provinciei Ţării Bîrsei, din care făceau parte întregul magistrat orăşenesc al Braşovului, juzii şi reprezentanţii celor patru tîrguri, Feldioara, Codlea, Râşnov şi Prejmer, ca şi ceilalţi juzi şi "juraţi seniori" ai districtului Bîrsei (Nussbächer, 2004, p.16).

O adevărată unificare administrativă a teritoriilor cu administraţii locale autonome săseşti din Ardeal a avut loc în vremea domniei regelui Ungariei Matia Corvin, în "provinciile" Sibiu, Mediaş, Bistriţa şi Braşov (Ibidem, p.17).

După unificarea statului român, judeţul Braşov, nou înfiinţat, ocupa în anul 1921, o suprafaţă de 1491 km2, în componenţa sa intrînd: oraşul Braşov, plăşile Bîrsa de Jos, Bîrsa de Sus şi Săcele, cu un număr total de 23 de comune (Iancu, 1971, p.7). Apoi, în 1925, prin Legea privind unificarea administrativă, judeţului Braşov i s-au alipit în partea de vest plasa Bran şi comunele Vlădeni şi Ţînţari din judeţul Făgăraş şi în est mai multe comune din judeţul Trei Scaune, numărul comunelor crescînd semnificativ de la 23 la 47 (Nussbächer, 2004, p.24).

Prin Legea Nr. 2/1968 s-a renunţat la diviziunea în regiuni şi raioane şi s-au reînfiinţat judeţele ca structuri administrativ-teritoriale, judeţul Braşov fiind atunci alcătuit din municipiul cu acelaşi nume, opt oraşe, Codlea, Făgăraş, Predeal, Rîşnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărneşti şi din 42 de comune care cuprindeau 150 de sate (Ibidem, p.28).
Bisericile fortificate din actualul judeţ Braşov se aflau şi ele, pe atunci, în următoarele scaune, districte sau ţinuturi:

a) Ţinutul Cincu-Rupea (deşi zonele n-au avut nimic comun, Scaunul Rupea fiind separat de Cincu), cu bisericile din Bărcut, Beia, Buneşti, Caţa, Cincu, Cincşor, Cobor, Criţ, Dacia, Drăuşeni, Felmer, Jibert, Homorod, Lovnic, Meşendorf, Roadeş, Rotbav, Seliştat, Şoarş, Ticuşu Vechi, Ungra, Viscri.

b) Ţara Bîrsei, cu bisericile din Codlea, Cristian, Feldioara, Ghimbav, Hălchiu, Hărman, Măieruş, Prejmer, Rîşnov, Rodbav, Sînpetru, Vulcan.