Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

În 1968, mi-am luat din SUA primul album Velvet Underground


Simon Brook, un interviu cu Václav Havel, traducere de Iulia Blaga

30.10.2008
Hotnews.ro, octombrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cea de-a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film al Bucureştilor, DaKINO, se deschide pe 24 noiembrie 2008 cu documentarul Generation 68, realizat de Simon Brook. Punând în legătură mişcările sociale din Franţa, Germania, Cehoslovacia şi Statele Unite, cineastul a intervievat mai multe personalităţi culturale în legătură cu participarea lor la cele mai importante mişcări sociale din istoria contemporană. Pe lângă Milos Forman, Peter Brook (tatăl său) sau Jean-Claude Carriere, cineastul a stat de vorbă şi cu Vaclav Havel.

Prin amabilitatea lui Simon Brook, vă prezentam mai jos, integral, interviul pe care acesta i l-a luat lui Vaclav Havel în 2007, interviu publicat recent de cotidianul Le Monde, într-un număr special consacrat anului 1968.

Simon Brook se va număra, între 24 şi 29 noiembrie 2008, printre invitaţii Festivalului DaKINO, festival care începând din acest an îşi consacră secţiunile paralele filmelor politice.


Ultima oară când venisem la Praga fusese în 1985. Lucram ca asistent de regie la filmul Insuportabila uşurătate a fiinţei de Philip Kaufman, adaptarea romanului lui Milan Kundera, şi am profitat de o pauză de filmare pentru a petrece câteva zile în Cehoslovacia. Pentru nevoile producţiei văzusem enorm de multe fotografii şi filme de arhivă din 1968, care se ocupau şi de invazia sovietică, aşa că Praga anului 1985 nu mi se părea foarte diferită. Drapelul sovietic plutea peste un oraş gri, trist, invadat de schele în legătură cu care cehii se amuzau să spună că ruşii reuşiseră să bage până şi clădirile şi bisericile după gratii.

Tot din pricina unui film revin la Praga în această vară a lui 2007, şi multe s-au schimbat în ultimii 20 de ani. Cehoslovacia nu mai există, nici Uniunea Sovietică, iar Vaclav Havel, omul care a prezidat ţara în timpul acestei tranziţii, Revoluţia de Catifea, s-a retras din viaţa politică. Am reuşit să obţin un interviu cu fostul preşedinte pentru documentarul la care lucrez pentru Arte, despre aspectul cultural al anului 1968, în întreaga lume.

Azi, Vaclav Havel mă primeşte în biroul său aflat la doi paşi de Teatrul Naţional. A terminat de curând o piesă nouă, prima în 18 ani, lucru care îi dă multă bună dispoziţie. În costum sobru, foarte elegant, nu-şi arată cei 70 de ani. Ochii îi strălucesc inteligent şi arborează surâsul amuzat al cuiva care ştie să aprecieze comicul şi absurdul cotidianului.

Simon Brook: Preşedinte, dizident, scriitor... Cum vă prezentaţi?
Vaclav Havel: O să vorbesc în cehă, pentru că sunt mai în largul meu aşa... Mă numesc Vaclav Havel, tocmai am împlinit 70 de ani. M-am născut într-o familie burgheză de întreprinzători, motiv pentru care, în toată perioada comunistă, am fost victima teoriei luptei de clasă şi n-am putut studia liber.

La sfârşitul anilor 1950, am început să scriu piese de teatru. Despre creaţia mea s-a spus că se înscria în mişcarea teatrului absurdului, dar eu în niciun caz nu mă înscriu. Eu descriu într-un mod crud şi ironic ceea ce văd în jurul meu. Exploatez în felul meu dimensiunile absurde ale lumii contemporane.

Mulţumită teatrului, am trăit în anii '60 o perioadă magnifică în calitate de autor, dramaturg şi regizor. Atunci m-am angajat în viaţa publică. În timpul perioadei de normalizare, am fost interzis cu stricteţe.

Am participat la naşterea Chartei 77 (mişcarea pentru apărarea drepturilor omului şi respectarea de către URSS a angajamentelor luate prin acordurile de la Helsinki, din 1975), precum şi la alte acţiuni de dizidenţă, înainte de a fi încarcerat în 1979 pentru cinci ani.

Apoi au sosit marile schimbări istorice: Cortina de Fier a căzut, şi am fost ales preşedinte al Republicii Cehia. Am rămas preşedinte vreme de 13 ani. Acum am ieşit la pensie şi sunt fericit că nu mai trebuie să dau interviuri... de astă dată fac o excepţie.

S.B.: Unde eraţi în anul 1968?
V.H.: La acea dată aveam paşaport. Îl obţinusem datorită unei anume relaxări a climatului politic, şi am profitat de el pentru a călători. Am trăit primăvara lui 1968 în Statele Unite şi la Paris.

Aceste experienţe m-au marcat şi m-au influenţat foarte mult. Am trăit în paralel Primăvara de la Praga şi evenimentele care se petreceau în acea vreme în Occident.

S.B.: Era perioada mişcărilor revoluţionare. Aţi participat la ele?
V.H.: Să aud pe cineva vorbind înflăcărat despre revoluţie mi se părea un pic ridicol, grotesc şi în acelaşi timp periculos. Dar observam un ansamblu de atitudini morale şi estetice la generaţia baby-boom, care nu avea experienţa celui de-al doilea război mondial, şi care se revolta împotriva establishment-ului.

Am participat la manifestaţii ale mişcării hippie, mergeam la mitinguri împotriva războiului din Vietnam, iar luna mai 1968 am petrecut-o la Paris.

Nu mă interesa aspectul revoluţionar - noi, cehii, suntem sceptici cu revoluţiile, dată fiind istoria noastră. Ceea ce mă interesa era tocmai această atitudine morală şi estetică, ea a m-a influenţat foarte mult.

S.B.: Ce experienţe importante aţi trăit în Statele Unite? Pe cele ale contraculturii?
V.H.: Era fascinant, nu pentru acţiunile spectaculoase ori pentru programele politice, ci fascinant pentru atmosferă, pentru emoţii.

Din Statele Unite mi-am cumpărat primul album Velvet Underground, trupa lui Lou Reed: apreciam un soi de "non-sentimentalitate" care era proprie muzicii sale. Am adus cu mine, de asemenea, afişe psihedelice, pe care încă le păstrez, după 40 de ani.

Aceste lucruri îmi făceau o plăcere enormă şi mă impresionau într-un mod foarte personal. Cu toate acestea, nu m-am apucat de droguri şi nici nu mi-am schimbat viaţa într-un mod sau altul. Nu. M-am simţit îmbogăţit de această mişcare estetică şi etică.

Am fost sedus de voinţa acestor oameni de a îmbunătăţi legăturile sociale, de încercarea de a construi un soi de conştiinţă comunitară. În acelaşi timp, mişcarea dădea frâu liber fanteziei.

Toată lumea purta pandantive, flori etc. În numele păcii şi armoniei, fiecare îşi dezvolta şi înfăptuia propriile idei.

S.B.: Aţi spus adineaori că eraţi în mai 1968 la Paris?
V.H.: Da, am petrecut ceva timp la Paris, la întoarcerea din Statele Unite, şi am fost martorul unei pasionante greve generale. Au existat momente de violenţă, de distrugeri, dar nu asta m-a marcat.

Ce m-a fascinat a fost aspectul poetic al acestei aşa-zise revoluţii, precum şi faptul că acest aspect poetic plăcea tuturor celor care nu participau la revoluţie. Erau încântaţi că nimic nu funcţiona şi că totul era paralizat.

Când am ajuns la aeroportul Orly, am fost nevoit să-mi caut valiza prin lungi culoare interminabile, însoţit de un agent. Îmi spunea: veniţi să vedeţi pistele de aterizare. Am fost să vedem pistele de aterizare goale şi mi-a spus: priviţi, arată ca nişte păsări moarte.

Pe scurt, societatea era fascinată de acest simbol al modernităţii oprite dintr-o dată în loc. Am fost mult mai interesat de acest aspect poetic decât de violenţă sau de frazele revoluţionare.

S.B.: Dar nu a fost şi Primăvara de la Praga tot o formă de revoluţie?
V.H.: În Cehoslovacia, mişcarea studenţilor era complet opusă. Ea nu credea nici în strigătele revoluţionare, nici în tezele despre revoluţie. Această mişcare a fost foarte pragmatică. Contrar celor de la putere, studenţii nu foloseau cuvântul "socialism".

El nu semnifica nimic, nu avea un conţinut, era doar un drapel pe care toată lumea trebuia să-l agite. Iar această generaţie tânără refuza să ridice drapelele, ea detesta construcţiile ideologice.

S.B.: Eraţi în căutarea unei utopii?
V.H.: Pentru mine, utopie şi ideal sunt două cuvinte foarte diferite. Utopia este un fel de construcţie definită, de lume mai bună decât a noastră, la care trebuie să te conformezi cu preţul unui efort violent.

În vreme ce idealul este o valoare care se ridică undeva la orizont şi pe care te străduieşti cât poţi s-o atingi, dar care se îndepărtează. Suntem conştienţi că acest ideal la care aspirăm cu valori ca dreptatea, egalitatea sau respectul pentru natură nu va fi niciodată cu totul atins, dar spre el ni se îndreaptă toate eforturile.

Şi trebuie ca mereu să ne străduim să-l atingem chiar dacă ştim că n-o să putem niciodată spune: iată, am ajuns...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer