Un băieţel de zece ani fascinat de Greta Garbo

A fost odată... un restaurant. Nu ştiu dacă era luxos. Nu ştiu dacă mâncarea era un vis sau dacă era imposibil să obţii o rezervare acolo. Ştiu că într-o zi acolo a venit să mănânce acolo Greta Garbo. Şi-a adus cu ea bagajele de şarm, ochii de sfinx, buzele perfect creionate, feminitatea debusolantă şi nimbul de mit cinematografic cu gene lungi şi guler de blană. A luat masa acolo, în restaurantul acela din Nisa, în timp ce un băieţel de zece ani a urmărit-o fără să clipească, fascinat de prezenţa ei, hotărât să ţină imaginea cât mai mult timp aproape, să se hrănească din ea, să o transforme în poveste... Ceea ce Garbo, impecabilă, egală şi impasibilă, care probabil că nu i-a zâmbit, nu ştia, era că el a găsit modalitatea perfectă de a o păstra pentru eternitate, în absenţa unei fotografii. Numele lui este Didier van Cauwelaert şi aceea a fost ziua în care a hotărât să devină scriitor.


Ioana Bâldea: E nevoie de mult curaj pentru a deveni scriitor.
Didier van Cauwelaert: Sau de inconştienţă. Eu nu veneam dintr-o familie de scriitori, nu aveam modele în jurul meu, nu locuiam la Paris, ci la Nisa şi tânjeam după boema unei vieţi literare care nu-mi era foarte la îndemână. La vârsta de nouă ani, le trimiteam editorilor manuscrisele mele prin poştă pentru că... aşa credeam eu că se procedează.

I.B.: Astăzi cum vă gândiţi la perioada aceea?
D.C.: Mă bucur că nimeni nu mi-a tăiat aripile. Nu mi-au spus "Nu aşa se face". Am fost lăsat să-mi inventez singur viaţa şi a funcţionat, până la urmă, deşi nu de la început. Ştiţi, uneori e bine ca lucrurile să nu-ţi iasă chiar din prima încercare. Eu am fost lăsat să muncesc cu încăpăţânare, în colţişorul meu şi asta mi-a făcut bine, m-a rafinat. Mă bucur că s-a întâmplat aşa.


Afară e cald şi-l ascult cu plăcere. Are ochi albaştri şi un şarm aproape autoimpus. Riguros chiar şi în eleganţa lui, Cauwelaert îmi inspiră genul acela de om care nu se şifonează niciodată, căruia părul îi stă mereu bine şi care are oroare de imprecizie, dezordine şi izbucniri emoţionale. Nu ştiu dacă e sau nu aşa. Ştiu că el, un scriitor remarcabil, altfel, a scos un roman comercial, realizând astfel, din poigné, mariajul dintre literatură şi business. E un scriitor de succes care-ţi spune povestea travaliului carierei lui afabil şi relaxat, între două înghiţituri de cafea, cosmetizat, probabil, dar, totuşi, frumos.


I.B.: Dar povestea dumneavoastră e o poveste de succes.
D.C.: Corect, dar e una care mi-a luat timp, totuşi. Când mi se spune ce repede m-a vizitat succesul surâd cu delicateţe. Eu am traversat 12 ani de deşert, înainte de prima publicare. Au fost anii dintre opt şi douăzeci de ani. Ştiu că, privind lucrurile din perspectivă matură, e devreme să fi fost publicat la douăzeci de ani, dar asta nu a făcut anii mei de aşteptare, la momentul lor, mai puţin dureroşi. Am trecut prin faze de descurajare, de depresie... Din fericire, nu am persistat în ele. De fiecare dată mi s-a năzărit o altă poveste şi, cu ea, o nouă criză de entuziasm. Spuneam, de fiecare dată, "Acesta e romanul care va avea succes".

I.B.: Cine sunteţi, atunci când nu scrieţi? Citeam despre dumneavoastră că nu vă plac în mod deosebit mediile literare, criticii şi, poate, nici jurnaliştii...
D.C.: Am prieteni, însă, în toate aceste medii...

I.B.: Pentru că aţi lucrat şi dumneavoastră în ele.
D.C.: Ei, nu tocmai, deşi în toate biografiile mele scrie că am lucrat... Am făcut şi eu radio, două luni, când aveam 18 ani. Asta a fost, de fapt, să nu vă imaginaţi mai mult. Făceam un fel de emisiune de critică literară... pentru copii. Aveam copii în studio şi comentam împreună cu ei chestiuni, de altfel serioase, legate de ficţiune.

I.B.: Nu e foarte greu?
D.C.: Uşor nu e! Dar mă interesa, îmi plăcea. Eu eram şeful jocului, într-un fel, îi întrebam pe copii ce cred despre o poveste sau alta şi ei erau criticii mei, foarte prompţi şi foarte duri. Era savuros. Dar asta e tot ce am făcut în presă, sincer vorbind. În rest, nu am avut altă meserie decât literatura. Cred că sunt acelaşi, de fapt, şi când scriu şi când nu scriu. Eu prin scris respir. Asta e viaţa mea. Nu am nevoie să mă reinventez, să creez o mască, un rol, un joc... nu. Eu, cel autentic, sunt acolo, în cărţile mele.


Eu, în schimb, mă uit la el, cel din cărţi şi cel din faţa mea şi-mi dau seama că l-am citit cu greu. Evanghelia după Jimmy, poate din cauza coperţii care îmi aducea aminte de Jim Morrison, mi s-a părut... ca un fel de film bun făcut pe un scenariu de duzină. I-am căutat pe Sartre şi pe Anouilh, preferaţii lui, în paginile acelea şi nu i-am găsit. Compromis profesional? Nu, în momentul în care fraza cabrează, se zbârleşte, strănută şi tuşeşte cu o naturaleţe care, scriitoriceşte vorbind, evocă virtuozitate. Didier van Cauwelaert a scris o carte despre un Hristos care poartă blugi. Au mai făcut-o şi alţii, mulţi alţii, înaintea lui, aşa încât, acum, tabuul e aproape demonetizat. Diferenţa majoră, probabil, este că el a scris-o bine


I.B.: Vă jucaţi, însă, mult cu identitatea, în cărţile dumneavoastră.
D.C.: Nu e un joc. Pentru mine e o nevoie profundă. Percep identitatea ca pe o provocare eliberatoare. De să fii condiţionat de locul unde te-ai născut, de mediu sau de aşteptări? De ce să nu lupţi, în mod constant, cu etichetele, cu previzibilul? Personajele mele asta fac. Sunt surprinse în momente de cumpănă din existenţa lor. Eu mă folosesc de evenimente revelatoare, în care ele trebuie să ia decizii, pentru a arăta că oamenii aceştia, ca noi toţi, de altfel, învaţă, din mers, cine sunt cu adevărat.

I.B.: Cum scrieţi? În linişte totală, singur, în oraş, la ţară? Cum se întâmplă tot acest fenomen?
D.C.: În mod ideal la ţară, sub un pom, dacă se poate, şi cât mai departe de orice zgomot. Şi da, e bine să fiu singur, nu atât pentru mine, cât pentru ceilalţi. Nu cred că e prea plăcut pentru ei. Nu vorbesc, nu sunt atent... Când sunt sub presiunea scrisului, însă, dacă am un deadline, pot munci oriunde, în avion, pe un platou de filmare... Nu contează. Mă adaptez.

I.B.: Din ce-mi povestiţi, înţeleg că asta e viaţa dumneavoastră, până la urmă, scrisul.
D.C.: Hai să zicem că e o pasiune, o rigoare, o stare de jubilaţie. E adevărat că, atunci când scriu, nu sunt disponibil pentru cei apropiaţi mie şi asta poate fi frustrant. Dar cred că frustrant e şi dacă sar, de exemplu, peste norma mea de scris, din fiecare zi, pentru a petrece mai mult timp cu ei. Îmi lipsesc, atunci, momentele acelea de creaţie. Vreau să muncesc şi cred că nu le sunt de mare folos, pentru că mă preocupă altceva.


A scris un roman în care un bărbat din zilele noastre se îndrăgosteşte de o femeie din secolul al XVI-lea. A pus în scenă Beckett. A primit felicitări de la Jean Paul Sartre. A emis speculaţii teologice care au scandalizat pe toată lumea. Şi-a câştigat renumele de scriitor bun. Şi-a câştigat banii unui scriitor care vinde. Premii, injurii, un public amplu şi, din când în când, întrebări nu tocmai comode.


I.B.: De ce aţi ales să scrieţi o carte despre clonarea lui Hristos în contextul în care emuli şi predecesori ai lui Dan Brown sunt... peste tot?
D.C.: Eu am scris înainte de Codul lui Da Vinci. Dacă e cineva emul, el e. În plus, nu cred că facem acelaşi tip de literatură. Literatura de care vorbiţi e una de exploatare a senzaţionalului unui subiect. Eu sunt mai concentrat pe reacţia unui om, a personajului. El e un tip obişnuit, care nu crede în Dumnezeu, care curăţă piscine şi căruia, într-o zi, nişte trimişi ai Casei Albe vin să-i spună că e o clonă a lui Hristos. Ei îi prezintă probe ştiinţifice, documentaţie, dovezi concrete. Ceea ce m-a interesat pe mine este cum poate reacţiona un om care se crede obişnuit într-o atare situaţie. Ce schimbă toată această informaţie în fiinţa lui. Jimmy trece printr-o fază de negare, de refuz de a coopera, de incredulitate, după care, încet încet, se converteşte la o nouă identitate, una care intră în conflict cu vechiul lui "eu". Aici ajungem la problema identităţii despre care vorbeaţi dumneavoastră şi care stă, într-adevăr, la baza cărţilor mele. Asta ca să nu mai spun că o identitate divină e tentant de exploatat. Personajul îşi pune întrebări. Oare o avea puteri? Oare poate face miracole? Oare va muri la 33 de ani? Oare trebuie să-şi câştige adepţi? Sunt nişte probleme identitare care m-au interesat. Personajul meu se confruntă cu ele. Evident, el este manipulat şi, cum se întâmplă foarte des în cărţile mele, manipulatul trece printr-un moment de revelaţie în urma căruia preia, la un moment dat, controlul. Ideea mea e că atunci când oferi informaţii şocante cuiva şi încerci să te foloseşti de el, persoana aceea îşi va construi, la un moment dat, propriile arme şi se va răzvrăti împotriva celor care au încercat să o manipuleze.

I.B.: Asta am aminteşte de personajul Hristos creat de Norman Mailer. Şi el avea aceleaşi probleme, şi el se temea să nu moară la 33 de ani... Aţi afirmat, în 2004 că, la momentul la care scriaţi Evanghelia după Jimmy, nu eraţi conştient de măsura în care subiectul romanului dumneavoastră era deja realitate.
D.C.: Da, am spus asta gândindu-mă la acele secte care chiar şi-au propus să-l cloneze pe Hristos, folosindu-se de eşantioane furate de pe Giulgiul de la Torino. După publicarea romanului mi-au scris şi geneticieni, şi oameni ai Vaticanului care m-au chestionat în legătură cu subiectul şi au ţinut neapărat să ştie de unde am informaţiile respective. Am aflat, astfel, mult mai mult decât imaginasem eu şi mi s-a părut terifiant. Fără să vreau, într-un fel, am deturnat lucruri oculte aducându-le, cu simpla mea inocenţă creatoare, la lumină.

I.B.: Aţi primit foarte multe premii. Nu mă gândesc numai la Goncourt, mă gândesc şi la Prix del Duca sau la Premiul Roger Nimier, la diverse premii pe care le-aţi obţinut pentru teatru... E important pentru dumneavoastră să fiţi recunoscut în acest fel, să fiţi confirmat social?
D.C.: Sunt... nişte cadouri. Important e ca publicul să-mi aştepte cărţile, să-mi urmărească evoluţia, să mă citească... Asta e important. Pentru ei încerc să nu mă repet, să-mi variez stilul, poveştile, scenariul, dacă vreţi... Câteodată nu le dau produsul pe care îl aşteaptă de la mine. Eu sunt scriitor şi nu fac marketing. Important îmi e faptul că sunt citit. Fidelitatea publicului. Contează mai mult decât consacrarea, decât premiile... dar mă bucură şi premiile, de ce să nu recunosc? Ştiu, însă, că un Goncourt, de exemplu, te poate paraliza creativ. Rămâi acolo, îmbătat de succes. Eu nu vreau să mi se întâmple asta. Mie îmi place scrisul mai mult decât îmi plac gratulările publice.

I.B.: Pentru că vorbiţi de fidelitatea publicului, nu pot să nu remarc faptul că scrieţi în genul policier. Cărţile dumneavoastră au ritm cinematografic.
D.C.: Da, dar muncesc mult pentru asta. De exemplu, pentru a păstra acest ritm de care vorbiţi îmi recitesc frecvent frazele cu voce tare. E o muncă migăloasă şi grea. Când citeşti cu voce tare îţi dozezi şi îţi redozezi accelerările, momentele de climax, tensiunea emoţională, rupturile care susţin ritmul şi ele... De fiecare dată când fraza nu-mi sună bine la ureche, o rescriu.


Cafeaua e pe sfârşite. Stau la masă cu un scriitor de succes, al cărui roman proaspăt publicat la noi nu-mi place. Îmi place, însă, scriitura. Îmi place fraza, muncită sau spontană, ruptă, refăcută, rostită şi ambalată de o sută de ori. Îmi place. Mă convinge. Şi, dacă a găsit formula magică de a vinde în regim ca de supermarket un cuvânt la fel de impecabil şi de scrobit cum e gulerul cămăşii lui albastre, cine sunt eu să-l judec?


I.B.: Aţi vorbit de cadouri. Ştiu că ziua dumneavoastră e pe 29 iulie. Care e cel mai important cadou pe care l-aţi primit până acum? Citindu-vă, aş fi spus că e imaginaţia. Sunteţi, însă, şi extrem de tenace. Munciţi foarte mult. Care e darul dumneavoastră, până la urmă?
D.C.: Mai mult decât capacitatea pe care o am, e plăcerea mea de a scrie. Am nevoie să scriu, mă bucur când o fac bine şi cred că reuşesc să transmit aceste lucruri. Şi, când văd că le-am transmis, mă bucur şi de efectul lor. Ăsta e un dar. E şi greu. Gândiţi-vă că public de peste 25 de ani şi, cu cât scriu, cu atât aş vrea să scriu mai mult. Sunt dependent de asta. Am idei pe care le ţin în sertar de zece ani pentru că nu am timp, pentru că nu a venit timpul lor, dar mi le doresc. Vreau să deschid toate şantierele pe care le am în minte. Şi să ştiţi că dacă ar fi şi un dar pe care să mi-l doresc... acesta e timpul. Vreau timp pentru mine şi pentru cei dragi mie. Vreau timpul care nu mi se pare niciodată suficient.


Ne despărţim elegant şi schimbăm amabilităţi ca desprinse din filme, după o dimineaţă, în mod atât de tipic lui şi de atipic mie, cu SF... Cât din zâmbetul Gretei Garbo mai există, însă, în el, asta mărturisesc că nu ştiu. Mai am, probabil, de citit.