Moderat, despre isterii de insomniaci

Seară, într-un compartiment de tren, cu banchetele pline de praf şi ferestre care nu se închid, o femeie exclamă: "Suntem nişte ticăloşi!". Vine de la Madrid şi merge la Braşov. E indignată la culme: "Am făcut doua ore din Spania şi acum trebuie să merg trei ore jumătate, cu trenul, până la Braşov." Bucuria revederii familiei, după trei luni, nu poate ascunde nervozitatea provocată de condiţiile mizere de călătorie. E gata să facă elogiul societăţii occidentale, fărâmiţând orice optimism potrivnic, ce ar încerca să o convingă de faptul că şi noi, aici, am mai avea o şansă. "Doamne, acolo e altă lume!" îşi continuă pledoaria în favoarea unui sistem care, se vede cu ochiul liber, a cucerit-o. Mă surprinde, la un moment dat, spunând ca marea diferenţa e făcută de atitudine: "Lor le pasa!".

Într-un tren de noapte decupat din "Balanţa" lui Băieşu, în noaptea când la fotbal am învins Luxemburg cu 4-0, la Ploieşti, o femeie înţelesese că aici, la noi, celor cărora ar trebui să le pese de noi, nu le pasa.
Singura mare problema naţională este, azi, meciul de mâine, de la Copenhaga. E "Care pe care". Daca ai noştri nu vor putea învinge, vom pierde un vis în favoarea unor insomnii. Insularii vikingi vor dormi liniştiţi în noaptea de după eventuala înfrângere a echipei lor naţionale. Pentru ei fotbalul e doar un joc, de care se bucură, pentru că şi sistemului îi pasa. Pentru noi e o infinită sursă de nemulţumiri, mai ales fotbalul echipei naţionale asta este, pentru că aproape nimănui nu-i mai pasă. Inconştient, investim speranţe pe care fotbalul nu le poate achita, doar pentru că n-are funcţia de a deconta iluzii. Şi noi continuam să scriem nota de plată pe fenta lui Mutu, doar pentru că Hagi ne-a oferit, cândva, un discount de bucurie. Ne-au ajuns pentru o vreme pasele sale metamorfozate în nopţi euforice şi mai vrem. Măcar asta! Dintr-un simplu joc, am făcut din fotbal miza unei frânturi de fericire întreţinută de insomnii isterice. Aşteptam ca măcar lor, jucătorilor echipei naţionale, să le pese. N-avem cum să fim moderaţi în aşteptările de la meciul de mâine, pentru că, din ce în ce mai mult, e tot ce ne-a mai rămas de sperat. Şi atunci vrem, vrem cu toata fiinţa noastră, ca fotbaliştii ce mâine vor juca la Copenhaga să fie mai mult decât ceea ce sunt. Vrem să fie o mare echipa, pentru că noi, fiecare în parte, credem că suntem mari.

Orice mare echipa de fotbal a fost la început ca un copil nesigur ce învaţă să meargă. Şi a sfârşit ca un bătrân ce respira uneori greu pe scările ce duc în garsoniera sa singuratică de la etajul patru. Între mersul de-a buşilea şi pauzele lungi dintre doua trepte urcate greoi, cineva, măcar o dată, s-a îndrăgostit de această fiinţa, în acel moment nu s-a gândit nici o clipa la copilul ce dibuia primul pas, i-a fost imposibil de acceptat bătrânul încărunţit şi cu mişcări întârziate. Dacă vom înţelege toate acestea, indiferent de rezultatul de mâine seară, vom avea o mare echipă. Chivu, Mutu, Lobonţ, Raţ şi ceilalţi, sunt precum un copil gata să se ridice şi să meargă. O căzătura nu va însemna că n-or să poată merge vreodată. Până la urma, sistemul îl schimbăm noi şi, daca vrem ca vreodată cuiva să-i pese de noi, poate că ar trebui să ne pese noua în primul rând. Şi joi de dimineaţa să ne trezim convinşi că, orice s-ar fi întâmplat, fotbalul e un joc.