Prietenul meu clujean, om de spectacol, cu un simţ supradezvoltat al comicului (tonul jurnalier impune oarece limite eufemistice) îmi spusese: "Tăticu' bravo că vezi ce vei vedea, dar nu-ţi fă iluzii despre spiritualitatea Fatimei. E zirkus ca la Micula ridicat la cub". N-am fost la mânăstirea Micula, nici de Paşte, nici peste an, dar aş risca să ridic spectacolul pelerinilor îngenuncheaţi la o putere mai mare de trei. Dar să nu exagerăm cu cinismul, o bună parte din pelerini îşi târăsc genunchii cu adâncă devoţiune şi convingere. Deie Domnul şi mai ales deie Sfânta Fecioară ca pentru ei placeboul credinţei să funcţioneze întru vindecarea beteşugurilor ce-i vor fi adus aici. Pe mine ce m-a frapat e că primul simbol creştin văzut la Fatima fu... o cruce ortodoxă rusă. Pe o cupolă rusească. Sub ele - clădirea se cheamă Domus Pace. Fecioara aparţine tuturor ramurilor creştine, chiar cei mai aprigi adversari ai catolicismului, care sunt ortodocşii ruşi, au dreptul şi posibilitatea să se înfrupte din sanctitatea sitului. Gândul aparţine ghidei, iar când conced, îi amintesc că, lângă Efes, unde se presupune că Fecioara ar fi trecut dincolo, regăsindu-şi fiul, peregrinează circa 2 milioane de turişti pe an. Între care destui băştinaşi turco-musulmani.
În fine, centrul comercial plasat pragmatic, alături, oferă celor mai mulţi vizitatori să bifeze o mare parte din obligaţiile tradiţionale, la preţuri modice. Chitit să revin din fiecare călătorie cu un t-shirt băştinaş, cumpăr unul negru, cu harta Portugaliei, şi-l port imediat, ziua următoare, în Coimbra şi Porto. Înnoptăm apoi la Coimbra, după ce alergăm, sâmbătă seara, să găsim batăr o pizzerie deschisă. Ne mulţumim cu 2-3 mici preparate de patiserie, de la un minilocal ce tocmai închidea.
Din oboseală, las pe a doua zi, în liniştea camerei de hotel din Porto, completarea rememorării excelentei zile în Lisabona. Construită pe şapte coline, ca Roma, ca Istambul. Şi precum Clujul, remarca altcineva. Urcăm una din coline cu tramvaiul galben, care e, în prezentarea ghidei, una din "instituţiile" specifice capitalei. Vagonul în care intrăm e însă... bleu. Sfertul de oră de urcuş îmi prilejuise primele tuşe la tabloul deja descris, al senzaţiei de omogenitate a populaţiei multirasiale, într-un fel cu totul diferit în care mai multe tipuri etnosomatice de negri se simt francezi. Un sfert de oră pentru 2-3 minute de fotografii pe meterezele unui punct de belvedere, nu departe de un castel medieval bine conservat, pe care personalitatea accentuată a ghidei nu-l recomandase. Dar odată ce decisesem să nu-mi bat capul şi să preiau sugestiile ca atare, continui să cobor jumătate din înălţimea urcată cu tramvaiul galben, pe străduţe înguste, până la catedrala da Sé, adică episcopală. Cu aspect de cetate. Stil neoclasic, zice ghida, la zi cu documentarea, cu elemente maure, completez eu, mereu pricinaş şi discret insolent. Căci îmi săriseră în ochi creneluri piramidale, tipic arabe, văzute mai ales la castelul arabo-normand de la ţărmul Neapolelui şi pe zidurile altfel elegantei catedrale palermitane. La doi paşi de catedrală, biserica sfântului Antonio, zis de Padova, unde-i odihnesc moaştele, în superbul complex mânăstiresc. Aici, în criptele bisericii, ar fi locul naşterii sfântului protector al oamenilor. Sfânt al cărui post de marţea l-a ţinut bătrâna mea mamă, zeci de ani, cât organismul îi răspundea la comenzi. Biserica e austeră dpdv turistic, nimeni nu vinde iconiţe, ca lângă incinta mânăstirii din Padova. Dar nu poţi trece fără să intri. Şi chiar să te rogi. O clipă scurtă, în goana peripatetică, ştiind că ai făcut-o şi o vei mai face la biserica catolică din ghetoul Drumul Taberei, la statuia sfântului. Nu numai pentru tine.
Un scurtissim intermezzo în acelaşi loc de unde luasem tramvaiul şi intrăm, cu ghidă cu tot, în reţeaua de metrou, pentru a vedea la ele acasă edificiile de largă respiraţie, gândite de Calatrava şi realizate în cinstea unui moment internaţional din 1998, a cărui identitate îmi scapă. Din afară, Acvariul seamănă cu o platformă petrolieră, de dinlăuntru e admirabil: pe traseu auzi, amplificate la nivel perfect ales, sunetele emise de pretins tăcutele vietăţi marine expuse. Dacă acestui acvariu îi lipseşte, cum observam la prima menţionare, spectaculosul tunelului transparent submers de la Barcelona, sau replica sa simetrică, cilindrul vertical cu apă de mare de la Tokyo (întâmplător singurele mari acvarii cu care m-am întâlnit în călătoriile ultimilor 5 ani), cel de aici e mai complet, mai serios, mai uniform în acoperirea zonelor oceanului planetar, mai aproape de ştiinţă decât de turism. Avându-şi, însă, şi el accentele personale: cel mai bogat ilustrat e domeniul (ar fi caraghios să caut într-un manual categoria taxonomică adecvată), zoofitelor: acele fiinţe perfide, răpitori periculoşi pentru zooplanctonul de adâncime, mimetizând ad hoc corole de crizanteme: holoturii, ascidii şi altele de gen, într-un spectru cromatic impresionant. Îmi fac, însă, conştiincios, meseria de pricinaş, niciodată cârcotaş, notând că, dacă am văzut o ascidie lipită pe valva unei uriaşe midii moarte, n-am văzut nici un exemplu de comensualism care mă impresionase aşa de mult în adolescenţă, încât să-l ţin minte o viaţă de om: un rac pagurus, aciuat în cochilia golită a unei moluşte, pe care o târăşte după el, cu o ascidie lipită pe exteriorul cochiliei. Şi am privit cu atenţie, bucată cu bucată, fiecare în parte din miile de zoofite întâlnite în zecile de vitrine, doar-doar i-aş putea arăta Feliciei minunea cooperării în natură.
Să nu uit să completez ziua cu vizitarea Universităţii din Coimbra, dimineaţa. Goală, duminica studenţii plecând acasă. Urmele lor - nenumărate sticle de bere. Capela Universităţii - funcţională. Cum de e aşa curată, se întreabă Felicia? Studentul prins că face stricăciuni e exmatriculat pe loc, răspunde ghida, aşa că o carieră deschisă de o diplomă de prestigiul acestei cea mai importantă universitate din ţară se închide. Băieţii nu prea riscă.
Iar dacă în căldura camerei de hotel din Porto am început a bate câmpii fără pic de graţie, odată ajuns la zi cu însemnarea călătoriei mele (nu vreau sa ratez, chiar de plictisesc, perifrazarea lui Ion Ghica, mai ales de când am făcut un scurt pelerinaj pe insula grecească unde a fost o vreme bey, mă simt frate cu el), înseamnă că trebuie să abandonez tastatura cel puţin până în seara următoarei zile.
Programul celei de-a 11 zi ar fi fost simplu, de nu s-ar fi prelungit cu o pană de autocar, care ameninţase, pentru cunoscători, între care nici vorbă să mă fi aflat, să se producă încă de la plecarea din Calella, în tur. Dacă legea lui Sodde, precursor al lui Murphy, spune că lucrurile îşi aleg momentul cel mai nepotrivit pentru a se produce, atunci incidentul, căci accident nu-i pot spune, l-a contrazis la extrem pe domnul Sodde: deşi Galicia e ploioasă, deşi încă de la părăsirea Portugaliei ameninţa cu ploaia, în cele circa 2 ore şi jumătate până ce un autocar fu trimis să ne preia din parcare, unde nici cele mai vocale persoane nu făcuseră gălăgie, fui aproape uimit să văd că sistemul funcţionează, uitând să mă întreb cum ar fi putut să n-o facă într-o ţară cu 60 milioane de turişti anual, la 40-45 milioane de locuitori.
De două ori amânată telefonic, croaziera pe aşa numitele râuri de jos, adevărate ferme de fructe de mare, în special midii, începu la ora 16. În ceva mai mult de o oră avurăm la dispoziţie cantităţi nelimitate de midii fierte în vin, cu mirodenii şi porţii repetate, mai mici, de creveţi preparaţi la fel. Totul lubrifiat cu vin alb la discreţie, un demidulce, totuşi departe de o fetească regală, dar acordat onestamente mâncării. Avertizaţi, am diluat moluştele şi creveţii cu un pachet de biscuiţi săraţi, care au stimulat suplimentar absorbţia vinului. Totul poate cu un exces de prudenţă, de măsură. Numa' cât să-ţi pară puuuţintel rău, după ce ai scăpat fără indigestie, că nu te-ai lăsat în scări mai mult. Evident, la capitolul ăsta sfânta diversitate a împrăştiat grupul pe o scară destul de largă.
Întârzierea neplanificată a redus la un minimum minimorum vizitarea catedralei sfântului Iacob de Compostella, impresionantă în sine, cu două nave laterale, care-i conferă planul unei cruci, cu mai multe abside rotunde în jurul altarului. Aflăm că nimerind pe timpul messei am ocolit coada la moaştele sfântului, care, poate, ne-ar fi luat tot atâta timp cât aşteptasem autocarul de schimb. Cu localitatea şi catedrala se mai închide un cerc, legând uriaşa catedrală din Zaragoza, unde creştinătorul Hispaniei avu viziunea Fecioarei pe stâlp (pilar) cu oraşul ce-i poartă numele şi-i adăposteşte moaştele. O simetrie peste ani cu sfântul Antonio de Padova, născut, cum a văzut, la Lisabona.
Şi duhurile mele? Bun, fecioara mea neagră, altfel mama unui drac de înger cu un nume imposibil, s-a pierdut dincolo de pădurea de arţari - mult înainte să-i întâlnesc conjugata din lumea reală, numită La Moreneta. Fie fecioara catalană cu ea, chiar dacă la moaştele acesteia altul fu obiectul rugăciunii - dorinţă. Sigur că mi-e dor de ea, dar e dorul meu. Dar mâine păşi-vom în oraşul omonim cu amiralul conte de Salamanca şi n-aş vrea să fiu în pielea împieliţată a lui Ariel, când rătăcitorul meu marinar se va iţi de după oricare chiparos, de după oricare clădire ori de după orice băştinaş, să-mi şoptească la ambele mele urechi deodată, că poate o fi uitat-o pe fata cu trei nume şi o liniuţă, dar nu şi pe Dagmar. Deci nici pe Adnana, nici pe Treji. Adică pe Ariel.
Prima veste a zilei, coborând către cel mai subţire mic dejun, numit continental, de la pitorescul decan de vârstă al grupului (82 ani) fu că ploua torenţial de pe la mijlocul nopţii. După minusculul dejun, televiziunea spaniolă confirmă, printr-o hartă satelitară, ştirea. Curios, deşi cred că e grupul cel mai mofturos de până acum, buna dispoziţie funcţionează, deşi vizibilitatea nu atinge, uneori, 20 metri şi autocarul se strecoară între adevărate pânze de apă şi zone cu ploaie mocănească. Cum itinerarul iese, la un moment dat, de pe autostradă, cele abia 2-3 restaurante pe lângă care trecem sunt închise. Estrella, şoferiţa cu figură uscăţivă, econoamă în gesturi (tipică pentru firea galicianului, spune ghida) dibăceşte un restaurant pentru excursionişti, afară din şosea, care se dovedeşte nu numai plăcut şi ieftin, dar şi vesel. Ghida face, fără mofturi, serviciul de PR, băştinaşii, altfel simpatici, cred cu tărie că fauna unui autocar albastru, pe care scrie Lenin (sic!), pricep spaniola lor mitraliată. Abia reintegraţi şoselei, că la orizont se albeşte o geană de lumină. Până la Salamanca, se opreşte şi ploaia, soarele se joacă de-a v-aţi ascunselea, la marginea câtorva pete de cer. Cu humor. Adică luminează un fronton de clădire exact în secunda următoare celei în care îl fotografiez. Îi dau soarelui cu sâc, zâmbindu-i complice îngerului păzitor şi dublez poza. Două catedrale, cea veche, începută în secolul XIII, o universitate care, pentru Spania, pare a juca rolul celei din Coimbra, pentru vecinii mai oacheşi de la Atlantic, ca prestigiu. Parcă şi mai veche. Tradiţia căreia fiind, apud ghida, că absolvenţii să se iscălească pe ziduri cu sânge de taur ucis manu proprio. Pic inerent la un test, acela de a vedea un brotăcel, simbolul Salamancăi, sau al catedralei (nu reuşesc să ţin minte) în mijlocul arabescurilor de care un fronton cu coloanele lui aparente e plin. Spun arabescuri ca metaforă, de fapt sunt tot felul de figuri. Undeva, către bază, într-un cerc, regii catolici, lesne de recunoscut, chiar pentru un incult chior ca mine.
După ce mai vedem o casă cu pereţi plini de scoici, care nu sunt mărci ale concernului petrolier, ci simbolul lui Santiago de Compostella şi, în fine, Plaza Mayor, adică piaţa mare, mult mai elegantă şi mai rafinată decât cea omonimă, din Madrid, dar mai puţin animată. După care, în sfârşit, meciul direct, între echipa lui rim, conte de septembrie, şi fieful amiralului conte de Salamanca: Oraşul vechi, adunat în jurul celor deja vizitate, pare din alt timp. Lipsit de agitaţia, inevitabil puţin bezmetică, a marilor oraşe, cu un rafinament peisagist ce integrează nu numai clădirile străvechi, dar şi zidurile şi pietroaiele în verdele cu multe nuanţe al vegetaţiei, câte un chiparos de santinelă, lângă un zid de biserică, de culoarea teracotei roşcate, îmi comunică un mesaj de plenitudine emoţională, complet diferit de al tuturor celorlalte oraşe iberice. Şi asta obiectiv, complet independent de antecedentele mele leonidanemţiene, în care relaţia cu duhul transparent Ariel e, cumva, integrată. Mesaj completat de interiorul mai mult decât decent al unui hotel anonim pe din afară, cu clanţe elegante de alamă eloxată şi scaune demisculptate, cu şezutul de piele neagră.
- Domnule rim, om dialoga noi între conţi, dar nu mă jenez să-ţi spun în faţă că eşti fie ingrat, fie absent. Tot ce ai spus, fie, admit, destul de fluent, despre ziua Salamancăi, e banal, lipsit de tremurul reîntâlnirii, prin mine, străvechiul dumitale partener de drumuri printre oglinzi paralele, cu umbra ambiguă în care se topesc siluetele transparente ale musului roşcat şi a prinţesei negre din pădurea simbolică de arţar. Ce Strelitia, ce LeeLee, asta s-o spui altuia, domnule, nu mie, care te cunosc mai bine decât te cunoşti dumneata. Succedanee la virtualităţi. Un soi de supă din supa iepurelui. Cine crezi dumneata că a oprit ploaia? Cine dirijează întâmplarea, despre care ai scris în urma unei călătorii cu trenul, în compania unui inginer israelian, cu care ai discutat, de comun acord, despre întâmplare? Nu, acuma n-a fost îngerul dumitale păzitor, ăla are un humor ascuţit, binevoitor dar dur. Nu vreau să-mi închipui ce ţi-ar fi trimis pe cap, oricum nu făcea soarele să lumineze un fronton ocru de îndată ce-l fotografiaseşi. Astea toate le-am regizat eu, bătrânul matroz pensionar, în numele prieteniei ce-ţi port, în numele florilor pe care le confundam mereu, în numele leonidaneamţului şi, da, în numele lui Ariel. Nu, prinţesa ta neagră, care cred că nu mai sălăşluieşte în inima pădurii de arţar, nu ţi-a trimis nimic. Priveşte realitatea ca atare, domnule conte de septembrie şi nu uita că, la fel ca de atâtea alte dăţi, aniversarea doamnei tale va fi imediat după ce vei reveni în ceea ce te distrează să numeşti ghetoul tău, cartierul de vest. Evident, nici Ariel nu ţi-a trimis nimic, dar eu, amiralul conte de Salamanca, am căderea, puterea şi voinţa să te însoţesc mai bine decât Dagmar îl însoţea, cu gândurile ei nebuloase, pe îndrăzneţul navigator al aceluiaşi Leonida Neamţu. Pleacă în pace mai departe, întră în comunicare astrală cu spiritul sfintei Tereza, mâine, la Avila şi nu lăsa gândurile tale să ia niciodată formă de lup, sau de panteră, cum am făcut eu. Iar dacă gândurile tale vor lua, totuşi, forme de fiinţe, nu uita că eşti obligat, prin legea leonidaneamţului tutelar, să le numeşti pe toate Felicia. Căci vei şti că asta e voinţa lui Lardea.
- Amirale, ai devenit patetic şi ai început să mă plictiseşti. Puteai spune totul în două cuvinte, cine crezi ca va avea atâta răbdare? Sau chiar puteai tăcea. Căci ştim amândoi că astea sunt chiar gândurile mele.
- Domnule rim, fă un minim efort de sinceritate şi aminteşte-ţi că la vederea celor două surori de vârsta a treia, paşnice şi vajnice, din grupul autoperipatetic, printre castelele din Spania, te-ai gândit la doamnele Hrib A. şi Hrib B. tot personaje ale leonidaneamţului, dintr-o naraţiune detectivă, ce se derula într-o excursie colectivă la Paris. Cine crezi că a îndreptat paşii celor două surori de acum şi de aici către agenţia cu care urma să călătoreşti în Spania şi Portugalia?
- Touché, amirale, m-ai convins.
Aşa s-a terminat ziua oraşului Salamanca.
Două oraşe care ar fi meritat mai multă atenţie, într-un ritm mai lejer. Ele completează, însă, fericit atât turul prezent, cât şi imaginea de ansamblu a Iberiei. În mare ne-a rămas neatinsă doar Tara bascilor, sau Euskadi, despre care unul din coparticipanţi, lingvist de meserie, spunea că-i par extratereştri.
Ultima zi. Finis coronat opus. Sensibil deasupra jocului de-a complementaritatea şi înclinând balanţa în favoarea acestei a doua călătorii în zonă. Fiind ultima ediţie, oarecum târzie, a acestui tur pe sezonul 2008, nu s-au mai adunat destui turişti pentru un charter, care ar fi plecat la o oră îndeajuns de târzie ca să minimizeze riscul întârzierii din cea mai lungă etapă de autocar, între 7 şi 800 km. În plus, aflăm că ghizii au autoritatea să reţină, la rigoare, charterul la sol. Aşa că eram planificaţi să decolăm cu cursa de linie a aceleiaşi companii low cost, care, dacă ajunge pe Otopeni la o oră relativ convenabilă (23:10), cere prezenţa la check-in, pe Prat (mai apropiat decât Girona de Barcelona, totuşi), la ora 17. Aşa că ziua fu rezervată unei curse contracronometru ce ne procură doza de suspense numa' cât să maximizeze trăirea experienţei expediţionale. Maniac de copil să nu pot călători cu feed-back vizual fără a socoti mereu kilometrii şi orele, fără a mă raporta mereu la un presupus grafic de drum, eram plasat în cel mai privilegiat unghi cu putinţă. Ceea ce n-a însemnat defel că am trăit liniştit ziua. Latura cea mai pozitivă, dacă agramatismul e acceptabil, fu că ghida luă, din partea mea, a doua bilă albă, mare de tot, în exerciţiul funcţiei de leader (sau führer?) al coloanei mobile. În fine, de comandant, pe româneşte. Iar ca amănunt minor, dar nu lipsit de haz, am luat prânzul la o staţie de servicii adevărată, cu o fericită versiune spaniolă de bacalao, felul tradiţional portughez. De fapt un banal schnitzel de cod cu cartofi, departe de subtilităţile felului pe care Felicia îl botezase balamuc. Şi pe care, l-a servit generaţiei următoare, la aniversarea ei, care pică, prin tradiţie în aceşti ultimi ani instituită, imediat după reîntoarcerea din expediţii. Dar vişina din glazură ne-o oferi prospera companie low cost bucureşteană: primim locuri pe rândul 17, numărul meu magic. Calculez că sunt şanse mari să nu mai pic pe aripă. Aiurea! Nu picăm niciunde. Pur şi simplu rândul 17 nu există. După 16 vine 18. Flăcăul de la check in, care se presupune că ar fi trebuit să distribuie tichete de loc cu diagrama în faţă, s-a dovedit pafarist, post festum. Gagicuţele care o făceau pe stewardesele, au îngăimat o scuză de genul "acolo de unde vine avionul ăsta 17 e număr cu ghinion". Am stat pe locuri păstrate de regulă libere. În fine... Indiferent de asta, am aflat, din revista companiei low cost, că preşedintele ei e fostul comandant al aeroportului Henri Coandă. Doar nu era să mă apuc eu de afacerea asta. Am apreciat că e persoana cea mai potrivită, i-am urat succes frunzărind revista şi am apreciat aterizarea, profesionistă.
M-am întrebat tot timpul dacă merge sau nu să dedic această însemnare a călătoriei mele beyului matematician Ion Ghica, scriitor român, pentru a rezona cu micul pelerinaj la Samos, dar, mai ales, pentru sentimentul de confraternitate, toutes proportions gardées, şi, nu în ultimul rând, pentru a închide cel mai secret cerc personal: Cartea prinţului arvanit, editată sub egida Biblioteca şcolarului, o primisem, în copilărie, ca pe o comoară, după marcajul definitiv cu Jules Verne, dar şi cu Momentele "neneiancului". Am primit pozitiv sfatul de bun simţ să evit stridenţa de a-i dedica beyului de Samos acest capitol. Dar, încăpăţânat, consecvent şi perseverent, am încercat să inventez acest final recuperator. Mă simt rezonant cu călătorul industrial, care şi-a păstrat trăirile în sinea sa şi în spiritul legii (Stanislaw Jerzy Lec) de-a lungul celor aproape 6.000 de kilometri, numai pentru a le aşeza, cu reverenţă, pe soclul cititorului necunoscut.