Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Călători pe ici, pe colo


Georgiana Ilie

09.12.2008
Esquire, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Au o casă mică, dar asta nu-i deranjează, pentru că grădina din jurul ei este gigantică. Grădina lor e lumea întreagă.

Erau toţi în rulotă când s-au auzit primele zgomote. Afară, nişte tineri cântă în gura mare. Sunt gălăgioşi, par băuţi. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat când au parcat în luminişul ăsta. Sunt aici deja de două zile, aşteptând să se însenineze ca să vadă fluturii. Este umed şi înnorat, iar pe vremea asta fluturii stau ciorchine în copaci, cu aripile prea încărcate de umezeală ca să zboare. Or, ei vor să-i vadă în plin spectacol, zburând cu milioanele şi aşezându-li-se pe cap, umeri, braţe. Aşa că aşteaptă, prinşi într-un joc de Nu te supăra, frate!. Puţin probabil să-l mai fi jucat cineva la 3.500 de metri altitudine. Puţin probabil să-l mai fi jucat cineva în Mexic, în Michoacán, într-un sanctuar al fluturilor monarh.
Nu se aşteptau la vizitatori.

***

Marilena şi Dan Pouzet Oprean şi cei trei copii ai lor, Matei, Vlad şi Ilinca, sunt o familie de români care a trăit în Franţa şi a plecat într-o călătorie de patru ani în jurul lumii. Pe vremuri, Dan şi Marilena locuiau la Paris, unde aveau cariere ce le ocupau tot timpul - făceau naveta, se luptau cu întâlniri, contracte, trafic, ore suplimentare, copii lăsaţi şi luaţi de la grădiniţă. Mai în glumă, mai în serios, vorbeau uneori despre ideea unui an sabatic în care să îi ducă pe copii să vadă lumea. Să ia o pauză de la viaţa la oraş, să plece hai-hui.

Când au pornit la drum, în ianuarie 2007, şi-au propus să profite de întâlnirea cu viaţa; să descopere lumea, să educe copiii în armonie cu diversitatea oamenilor, culturilor şi a naturii. Să pună în practică viziunea lor: viaţa este un privilegiu de care trebuie să te bucuri din plin. Să se debaraseze de condiţionările sociale, să se simtă liberi şi pe durata călătoriei, şi mult după ce ea va lua sfârşit.

În cele 17 luni care au trecut de atunci, Marilena, grafician, şi Dan, arhitect, au învăţat să-şi facă meseriile pe plajă sau în parc. Matei a terminat clasa a doua în Marele Canion. Vlad a mângâiat bebeluşi de crocodil. Şi Ilinca şi-a sărbătorit ambele zile de naştere departe de Europa: întâi pe o plajă din Florida şi apoi la piramidele de la Monte Alban din Mexic.

***

Totul a început acum patru ani cu un accident stupid de bicicletă, care l-a trimis pe Dan la urgenţă cu hemoragie internă şi o arteră sfâşiată. Semne că viaţa atent construită le scăpa de sub control au existat şi înainte de accident - în timpul unei vizite la biroul lui Dan, băieţii au fost uimiţi că nu au găsit nici un pat, doar ei credeau că tatăl doarme acolo. Accidentul i-a forţat pe Dan şi Marilena să-şi reevalueze viaţa.

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasoului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Acum patru ani, Dan nu se putea lăuda cu şedinţele de creaţie pe plajă, între două partide de pescuit somoni, nici nu se putea plânge de problemele cu lasso-ul. Pe atunci, era un arhitect parizian îmbrăcat în negru, ocupat până peste cap cu proiecte în toate colţurile lumii. Familia era importantă, dar de multe ori pierdea în cursa cu profesia.

După accident, Dan a avut nevoie de o operaţie complicată, care a durat patru ore şi jumătate, şi a reînvăţat să meargă cu cadrul metalic, după multe luni de efort. Medicul i-a spus că recuperarea lui este a doua minune pe care o vede în carieră. Chiar şi aşa, durerile nu au încetat. La doi ani după operaţie s-a născut Ilinca, cel de-al treilea copil, şi, odată cu ea, şi planurile de călătorie despre care vorbiseră de atâtea ori.

Deja hotărâseră să-şi schimbe viaţa, să facă totul în jurul familiei, să-şi modifice atitudinea faţă de muncă, de locul în care trăiesc. Ceea ce nu înseamnă că le-a fost uşor să-şi vândă casa din Paris, să-şi împacheteze viaţa de până atunci în cutii şi să plece la drum cu trei copii. Ideea în sine sfida raţiunea, normele sociale şi culturale despre cum se cade să trăieşti. Marilena şi Dan mai trecuseră o dată printr-o schimbare radicală, când au părăsit România în 1990 - Marilena s-a mutat cu familia ei în Spania în ianuarie, Dan a plecat în mai în Franţa. Se ştiau de pe atunci, dar plecarea aceea au făcut-o separat. De data aceasta însă au plecat la drum împreună.

Auziseră că durează un an pentru a găsi ritmul cel mai bun al unei călătorii de asemenea anvergură. Inspiraţi de povestea unei alte familii de francezi care călătorea în jurul lumii cu rulota, au zis că mai bine să fie patru ani. Patru ani ar ajunge pentru toate continentele.

***


Marilena ilustrează cărţi pentru copii. Numele ei apare în toate librăriile online, în special pe cărţi în limba spaniolă, pentru că lucrează cu o editură din Tenerife, unde şi-a terminat şi studiile. O brunetă frumoasă, are mereu un zâmbet pe buze care îi îndulceşte obrajii şi o privire răbdătoare şi înţelegătoare. Are 39 de ani şi vorbeşte fluent franceză, spaniolă şi engleză. Pe copii îi învaţă, în primul rând, româneşte. Româna lor, a întregii familii, este încântătoare. Îmbogăţită cu echivalentele vocabularului uzual franţuzesc, sună ca şi cum cineva a pus limba română sub un soare alternativ. Ei îi spun rulotei camper, computerului - ordinator, serviciului - lucru, aparatului foto digital - aparat foto numeric, şi nu folosesc niciodată cuvinte aride precum locaţie.

Marilena a plecat la drum cu un bebe căruia nu îi crescuseră încă toţi dinţii. Ilinca a împlinit un an în prima escală a călătoriei, în Jacksonville, SUA. În drumurile lor pe cărări neumblate, prin Parcul Naţional Yellowstone sau prin Valea Morţii şi Marele Canion, prin Fantasy Canyon, Goblin Valley, Little Wild Horse Canyon, Fern Canyon, Bisti Badlands, Shiprock, Tent Rocks, Ilinca a văzut copaci uriaşi, a străbătut văi înguste, a escaladat şi a coborât munţi în braţele mamei.

Ca şi Dan, Marilena a asociat călătoria cu munca. Călătoria nu este o vacanţă, ci un stil de viaţă temporar. Asta înseamnă implicit şi lucru. Marilena face grafică şi ilustraţie, iar Dan proiectează clădiri; amândoi îşi trimit proiectele partenerilor şi clienţilor prin internet. Munca - în jur de o oră pe zi - le acoperă cam 75 la sută din cheltuielile de drum. Iar călătoria, oamenii pe care îi cunosc, locurile pe care le văd şi, mai ales, felul în care reacţionează copiii la aceste lucruri sunt o sursă de inspiraţie inepuizabilă.

În deşertul american din Taos, New Mexico, au vizitat o comunitate ecologică întemeiată în anii '70. Acolo au văzut case făcute numai din materiale recuperate, care funcţionează cu energie solară sau eoliană, iar apa de băut este recuperată din apa de la ploi, zăpadă sau chiar din aer. Independenţă totală! Au învăţat cum lucrează o brutărie ecologică, un atelier de taxidermie, un şantier naval. Au văzut nenumărate porturi de pescari, fiecare cu modul lui de funcţionare, un atelier de sculptură de totemuri şi chiar o fermă de crocodili. Copiii au învăţat să ridice case din pământ, iar Marilena a luat cursuri de ţesut tradiţional.

Însă lucrul cel mai important care le poate rămâne din această călătorie e amintirea pe care o vor păstra copiii despre faptul că este perfect posibil să trăieşti o libertate totală şi să munceşti în acelaşi timp. Copiii desenează alături de ei în mijlocul pădurii, în deşert, pe plajă, în parc pe o bancă. Dacă mai târziu vor putea face legătura între noţiunea de muncă şi călătoria în familie, asociind lucrul cu această libertate, experimentul a fost un succes.

Din experienţele primului an de călătorie s-a născut "Grădina lui Mavlinca", o carte cu ilustraţii pentru copii, care va povesti aventurile lui Matei, Vlad şi Ilinca din Florida până în Alaska, coborând apoi până la frontiera Mexicului.

***

Francezii spun că a organiza înseamnă deja a călători, iar pe principiul acesta familia Pouzet Oprean este pe drum de mai mult de doi ani şi jumătate. Părea simplu la început. Au căutat pe internet informaţii şi au citit despre experienţa altor nomazi. Au găsit poveştile şi sfaturile câtorva zeci de familii plecate aproape toate în călătorie cu doi-trei copii, unele chiar cu cinci. Majoritatea erau franceze, pentru că Franţa are un sistem foarte flexibil de învăţământ prin corespondenţă.

Abia când a trebuit să se ocupe de acte, procesul a devenit confuz şi aparent interminabil. Au vândut casa, au cumpărat rulota, au asigurat-o, i-au găsit un loc de parcare păzit, au achiziţionat piese de schimb şi accesorii. Asta a durat câteva luni. Apoi, au refăcut paşapoartele pentru toată familia, permisele de conducere naţionale şi internaţionale, au obţinut vize, au făcut fotografiile regulamentare, cu urechile bine vizibile. Au mers la doctor, s-au vaccinat, au mers şi la dentist, care a trebuit să lucreze anticipat la copii, cu gândul la toţi dinţii care se vor încăleca. L-au înscris pe Matei, care avea 7 ani, la şcoala prin corespondenţă. Au făcut asigurare pentru toată familia, au asigurat rulota pentru Statele Unite, au cumpărat bilete de avion. Au desfăcut şi au împachetat toată casa. Au făcut lista lucrurilor de luat: haine de vară, haine de iarnă, cărţi, jocuri. Au cumpărat aparatura necesară călătoriei: computer, scaner, imprimantă, aparat foto, obiective, spaţii de stocare pentru poze. Au făcut un site - www.peicipecolo.com - şi au învăţat să îl actualizeze, pentru a-şi ţine prietenii la curent cu etapele călătoriei. Au refăcut cărţile de credit, au restructurat conturile în bancă, au făcut cărţi de vizită, dosare pentru sponsori, au vândut maşina, au scanat toate documentele pentru a le trimite pe o adresă de email, au redirecţionat corespondenţa la casa unor prieteni, au suspendat toate serviciile şi abonamentele. Toate acestea în timp ce mergeau la lucru.

Au făcut bugetul vorbind cu alte familii călătoare. Au estimat 2.000 de euro pe lună în Statele Unite, Canada şi Australia şi 1.000 de euro în ţările Americii Latine. Trebuia ca banii să le asigure mâncare, haine, camping, distracţii, telefon, internet, motorină, întreţinerea rulotei, asigurări. Au estimat bine pentru America de Nord, dar America Latină s-a dovedit mai scumpă decât se aşteptau. Cu cât vor merge mai în sud, însă, cu atât va fi mai ieftin.

Marilena şi Dan au hotărât de la început să nu zăbovească în oraşele mari de-a lungul drumului; în definitiv, e o călătorie în natură. Traseul lor este destul de deschis, în orice caz adaptabil la evoluţia situaţiei politice sau sanitare în lume.

În ianuarie 2007, după un an de planificare, au pornit spre Florida. Tot atunci au încetat, pe neaşteptate, durerile lui Dan.

***

Matei este cel mai mare dintre copii, curajosul cetei. De sub grămada de păr scurt şi ciufulit de vânt se ghicesc un zâmbet plin de dinţi albi şi doi ochi atenţi şi hotărâţi. Are opt ani, este în clasa a treia şi face şcoala la distanţă. Este foarte conştiincios, în toate pozele apare învăţând la ceva. Marilena şi Dan spun că, la cât de uşoară este programa, Matei va lua bacalaureatul pe la 11 ani. Profesori îi sunt când mama, când tata, dar mai ales călătoria. A absolvit clasa a doua în Marele Canion şi părinţii l-au învăţat să cânte: "A venit vacanţa cu trenul din Franţa". Au cântat cu toţii, în timp ce puneau în plic testele de absolvire, pentru a le trimite la autoritatea franceză.

Matei s-a dovedit un pescar înnăscut. Cel mai mult i-au plăcut cele trei săptămâni în Alaska, când au urmărit somonii care înotau în amonte să-şi depună icrele. La Bird Creek a prins primul peşte după o luptă aprigă în noroi. Toată familia a participat, s-au afundat în noroi, au ajuns de-a buşilea, s-au târât, dar l-au prins, nevenindu-le să creadă că au un somon roz. În Indian Creek au prins somoni cu plasa. Apoi toată lumea i-a mângâiat şi i-a pus înapoi în apă. Icrele de somon umpluseră râul, mai ales în locurile adăpostite de curent. Fratele mai mic, Vlad, le aduna pe cele rămase pe uscat şi le punea înapoi în râu, cu multă grijă. I-a prins direct cu mâna în Ketchikan, şi apoi i-a eliberat. Ba chiar a mutat nişte somoni epuizaţi în ape mai adânci, unde să înoate mai cu spor din calea urşilor. Cot la cot cu el, cinci foci încercau disperate să prindă şi ele unul.

Pe lângă elev eminent şi pescar, Matei este şi pădurar junior al Parcului Naţional Yosemite din California, unde a făcut curăţenie şi a strâns un sac de gunoi. I-au plăcut foarte mult cascadele pentru care este celebru parcul, dar ceva nu i-a fost clar: curg aşa zi şi noapte?

***

Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A "primit" cinci ani când erau în Alaska şi din septembrie face şcoală odată cu Matei. Nu este înscris; aşa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăţa la măsuţă, pietroi sau trunchi de copac, apare şi Vlad.

A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheaţă căzută din gheţarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deşi i-a părut rău că nu a văzut decât "doamne", iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate faţă de ce ştia el că trebuie să fie o piramidă.

I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât şi-a imaginat. Nu a înţeles ce este ăla un "isex" când a primit în Oaxaca pălărie de mexican şi cămaşă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleşit şi misterul "bulanţei". Cum adică "am bulanţă"?

Marilena şi Dan spun că Vlad e poetul familiei, cel cu capul în stele, cu părul lung şaten încadrându-i faţa şi o privire asemănătoare cu a lui Dan - pătrunzătoare şi implacabilă.

***

Ilinca are doi ani. Când au plecat la drum abia începuse să meargă. Plimbările pe care le făcea familia erau scurte, căci Ilinca voia să meargă pe jos, să se uite la fiecare gâză, la fiecare piatră; nu ajungeau prea departe, dar important era să se simtă bine.

Acum este foarte sigură pe ea şi are un zâmbet poznaş, încântată de atenţia care i se dă peste tot. Ea este paşaportul familiei, cea care, aurie, bucălată şi cu rochiţe colorate, provoacă zâmbete şi deschide porţi. Mulţi i-au întrebat ce îi fac părului Ilincuţei ca să fie aşa de blond. Păi ce să-i facă, mulţi pupici.

Ilinca nu e doar paşaport, e şi ceasul deşteptător al familiei. De la începutul călătoriei le-a oferit răsărituri de soare de toate culorile. De unele s-ar fi dispensat, pentru altele îi sunt însă recunoscători.

***

Simon este cel mai corpolent dintre membrii familiei. Până să ajungă în Michoacán în căutarea fluturilor monarh, i-a dus deja pe călători prin Florida, Texas, New Mexico, Utah, Arizona, California, Insula Vancouver, Columbia Britanică, Peninsula Yukon, Alaska şi fiordurile ei, Montana, Wyoming, din nou Utah, New Mexico şi Arizona, apoi Mexic - statele Sonora, Sinaloa, Nayarit şi Jalisco.

Simon este o rulotă Iveco albă, adaptată la nevoile celor cinci: are şase locuri de dormit, bucătărie cu aragaz, frigider cu congelator, toaletă, sală de baie cu duş separat. Dar este şi un membru al familiei, cu propria lui rubrică pe site, care îi ţine la curent pe Liviu şi Cristiana Gal de starea sa. Liviu şi Cristiana sunt prietenii care au o firmă de service şi distribuţie de piese auto şi i-au sponsorizat cu piese de rezervă pentru cei 150.000 de km plănuiţi ai călătoriei şi cu asistenţă tehnică la distanţă.

Familia l-a botezat Simon pentru că Vlad îşi numeşte toate jucăriile aşa, după numele unui prieten de joacă de la Paris. Simon a plecat singur cu vaporul din Le Havre şi s-a întâlnit cu familia trei săptămâni mai târziu, în Florida, unde nu a ajuns chiar întreg. Mici obiecte au dispărut la transport şi vameşii americani i-au spart o portieră ca să-l verifice, deşi era descuiat.

Familiei i-a fost cam ruşine cu el pe străzile din America de Nord, unde multe maşini erau mai mari decât el. Familia a tot pus pe site fotografii din care se vede cât de pitic e în comparaţie cu monştrii americani, iar Matei şi Vlad l-au luat mereu în râs şi s-au dus să se pozeze cu alte maşini.

Călătoria nu a fost chiar uşoară pentru Simon, nu toate drumurile au fost autostrăzi. Uneori, n-au fost deloc. Accesul în parcurile naţionale se face pe drumuri de pământ, pietre şi tablă ondulată. Suspensiile au avut de suferit şi nici măcar o revizie cum ştia el că trebuie nu a primit. În schimb, în premieră românească, dacă nu chiar mondială, revizia tehnică la 15.000 de kilometri s-a făcut prin cameră web, cu Dan băgat sub Simon şi povestindu-i lui Liviu ce vede.

***

Viaţa în camper nu e uşoară cu cinci oameni în 2,5 metri cubi. Dar fiecare îşi găseşte locul lui între cabină şi chiuveta din bucătărie. Matei şi Vlad reuşesc chiar să se joace de-a v-aţi ascunselea înăuntru, părinţii se luptă cu ordinea şi mai ales cu dezordinea. Au acceptat ideea că jucăriile vor fi tot timpul pe jos, ideal plasate ca să calce pe ele. Nu e uşor. Douăzeci şi patru de ore pe zi cu copiii este enorm, mai ales când e vorba de şcoală; nici unul nu are autoritatea unui profesor, dar se învaţă şi asta. Singurele pauze pe care le au de la meseria de părinte, singurele momente doar pentru ei, sunt atunci când poposesc în casele prietenilor împrăştiaţi prin toată lumea.

În Guadalajara, în Mexic, au revenit puţin la viaţa de dinainte de călătorie când fostul asociat al lui Dan a ajuns la ei pentru a lucra împreună, ca pe vremuri, la finalizarea proiectului stadionului din oraş. Chiar dacă de data aceasta şedinţele de creaţie s-au făcut pe marginea unei piscine, organismul lui Dan şi-a amintit de viaţa de la Paris şi durerile operaţiei au reapărut. Au dispărut imediat după ce s-a încheiat această paranteză a călătoriei.

Familia a petrecut Sărbătorile de iarnă în Los Guayabos, o comunitate ecologică din centrul Mexicului. Au făcut piñate şi lampioane chinezeşti de hârtie şi au împodobit un mango pe post de brad de Crăciun. Lampioanele chinezeşti au fost contribuţia fiului gazdei, Raul, şi a prietenei lui, Heidi, care sunt budişti, trăiesc într-un sătuc din China, unde predau muzică şi engleză copiilor de ţărani şi de pescari. Copiii i-au adorat instantaneu pe cei doi şi asta i-a convins pe Marilena şi pe Dan să planifice o vizită la Raul şi Heidi în China.

Planul e să petreacă următorul Crăciun în Patagonia. Vor fi acolo între decembrie 2008 şi februarie 2009. Din Mexic vor trece în Guatemala, apoi vor traversa America Centrală şi de Sud până la Ushuaia, în Patagonia. Simon va lua apoi vaporul, iar ei avionul până în Noua Zeelandă. Vor urma Australia, Asia de Sud-Est, Japonia.

Pornesc de la ideea că nimic nu-i grăbeşte şi nimic nu este stabilit dinainte. Singurul lucru care îi obligă să menţină un ritm este faptul că trebuie să călătorească în pas cu anotimpurile pentru că în Patagonia nu pot ajunge decât la sfârşitul acestui an, când este vară. În celelalte perioade ale anului, variaţiile extreme de temperatură din stepa sud-americană ar face călătoria foarte dificilă.

Nici unul nu vrea să se gândească la ce se va întâmpla la finalul călătoriei. Tot ceea ce ştiu e că se vor întoarce în Europa, pentru că vor să fie aproape de familii şi de prieteni.

***

Acum, pentru prima oară, ceva nu merge. Sunt în rulotă toţi cinci când aud primele zgomote. Afară, nişte tineri cântă în gura mare. Sunt gălăgioşi, par băuţi. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat când au parcat în luminişul ăsta, aşteptând să se însenineze ca să vadă fluturii. Sunt izolaţi pe un vârf de munte, doar ei şi copiii, complet lipsiţi de apărare.

Deodată, printre cântece şi chiuituri, se aude clar: "Marilena! Daaan!". Deschid uşa. În faţa lor sunt Raul şi Heidi, prietenii budişti alături de care au petrecut Crăciunul. Au venit cu un autobuz să vadă şi ei fluturii. Nu înţeleg şi nu le vine să creadă nici acum cum au reuşit să se găsească unii pe ceilalţi.

Mai târziu, când se vor risipi norii şi vor putea să urce călare până la 4.000 de metri, vor găsi un peisaj bizar, cu copaci încărcaţi de fluturi umezi. Peste câteva ore, uscaţi şi proaspeţi, fluturii îşi vor face dansul pe care l-au aşteptat două zile, zburând cu milioanele şi aşezându-li-se pe cap, umeri, braţe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer