Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Prin lumea largă: China


Mircea Struţeanu

16.12.2008
Expediţia Lumea Largă, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daihinmin şi Xiangqi
Dacă mai peste tot prin lume poţi vedea oameni antrenaţi în tot felul de jocuri - de noroc, de plictiseală, de măiestrie sau de experienţă - lucrurile se schimbă oarecum în China.

Cred că oricât de zăpăcit ai fi, neatent sau ocupat cu alte lucruri, nu ai cum să ieşi pe străzi fără să te ciocneşti cu zeci şi zeci de grupuri ce gravitează ca nişte electroni în jurul unei mese de joc.

Cel mai adesea la masa cu pricina sunt doi, cinci sau şase jucători. Ei joacă Xiangqi (şah chinezesc) sau Daihinmin (Daifugo).


Daihinmin

Pentru a fi jucat e nevoie de minim trei persoane. Câştigă cel care reuşeşte primul să scape de toate cărţile, prin adăugarea progresivă a unora mai puternice decât ale adversarului său.

Fiecare rundă este începută de câştigătorul precedentei, cel care poartă numele de daifugo (om foarte bogat). În opoziţie, ultimul din joc, cel care rămâne cu cărţile în mână, pierde, devenind daihinmin (om sărac).

Frumuseţea jocului stă în faptul că se transmite oral, între oamenii străzilor. Din acest motiv, regulile nu se păstrează atât de fixe şi de clare. Se ţine totuşi cont de unele reguli de bază, fără de care probabil ar fi un mare haos. Aşa este numai hărmălaie şi murdărie prin jur.


Reguli

Când se joacă în cinci, fiecare participant primeşte un titlu la sfârşit. Va fi un daifugo (om foarte bogat) - câştigătorul, un fugo (om bogat) - locul 2, heimin (om de rând) - locul 3, hinmin (om sărac) - locul 4, şi daihinmin (om foarte sarac) - pierzătorul.

În fiecare rundă se împarte întreg pachetul, de către daihinmin, în sensul acelor de ceasornic. Interesantă este, la chinezi şi budişti, semnificaţia asta a sensului. Toate lăcaşurile culte şi sacre se pot înconjura numai în sensul acelor de ceasornic, roţile de rugăciuni se învârt după aceleaşi principii şi multe altele.

Primul jucător pune jos una sau două cărţi (o pereche), iar următorul poate pune numai o carte sau pereche mai mare. El poate pune cartea 2 sau o pereche de 2 peste orice. 2-ul este cea mai mare carte, supranumită şi "dracul".

Tot ca reguli sau practici sunt şi multe obiceiuri de tip social. Este posibil, de exemplu, ca de fiecare dată când pierde, cel care este daihinmin să fie nevoit să bea câte un rând de tărie.


(După ce primeşte cărţile, fiecare jucător şi le aranjează după bunul plac)


(În aşteptarea rândului, pregătit să taie)


(De data asta i-au intrat bine, are deja victoria în prosop)


(Deşi aparent toată lumea se grăbeşte să încheie meciul,
jucătorii se opresc totuşi, din timp în timp, pentru şovăieli şi plăceri de moment
)


(V-am ars, fraierilor!)

Xiangqi

Este un văr îndepărtat, oriental şi exotic, al şahului occidental, cu care împărtăşeşte unele asemănări. Faptul că este foarte popular în China i-a atras numele de şah chinezesc, sau şahul elefanţilor, pentru că, pe tablă, are patru animale. Doi cai şi doi elefanţi.

Particularităţile jocului, care îl separă de restul, sunt cele câteva piese proprii, cum sunt cele două tunuri şi doi elefanţi ai fiecărui jucător, o regulă care interzice generalilor să se întâlnească faţă în faţă, pe acelaşi culoar; existenţa unui râu, care delimitează terenurile jucătorilor şi limitează mişcarea unor piese; faptul că poziţia de şah nu se anunţă, se trece peste, direct la mat (capturarea generalului adversar).

Tabla - are un râu, care o desparte în două jumătăţi egale, şi două palate, pentru fiecare jucător, unde se mişcă numai generalul şi gărzile.

E bine de ştiut că generalul, înaintea regimului comunist din China, era împărat.


(Poziţia de început pentru Xiangqi)
Piesele stau şi se mută numai la intersecţia liniilor, ele nu ocupă o căsuţă a lor, ci un punct.

Poziţia de început este ideală din punct de vedere al apărării. Orice mutare te scoate din apărarea ideală.

Râul are rol iniţiatic pentru soldaţi (pioni), care odată trecuţi de el, sunt promovaţi, şi capătă abilitatea de a se putea mişca şi în laterale. Elefanţii nu pot traversa râul.


Piesele

Generalul (Împăratul) - către el se conduce întreg războiul. Scopul fiecărui jucător este să captureze generalul adversarului. Generalul nu poate merge decât un singur punct pe rând, înainte şi în lateral, numai în interiorul palatului.

Gardianul (sfetnicul) - sunt doi pentru fiecare jucător şi stau în lateralele generalului. Pot muta câte un punct pe rând, în diagonală, fără să părăsească palatul.

Elefantul (ministrul) - stă în exteriorul gărzilor şi merge numai câte două puncte, în diagonală. Sunt câte doi de fiecare parte şi sunt limitaţi de râu, pe care nu-l pot traversa.

Calul (cavalerul) - urmează elefanţii către exterior şi mută două puncte, primul drept, în orice directie, şi următorul în diagonală. Sunt câte doi de jucător.

Nebunul - este considerat cea mai puternică piesă de pe tablă. El poate muta în linie dreaptă, în orice direcţie, oricâte puncte. Stau în colţurile tablei, câte doi de jucător.

Tunul (catapulta, în chineză sunt omofone) - sunt câte două pentru fiecare jucător şi pot muta în linie dreaptă, oricât. Excepţie face atunci când capturează o piesă inamică. Atunci el trebuie să sară peste o piesă de pe tablă, orice piesă, indiferent dacă este adversară sau nu.

Soldatul (pionul) - fiecare jucător are câte cinci. Ei stau în faţa tunurilor şi merg înainte, câte un punct pe rând. După ce trec râul avansează în grad şi pot muta şi în laterală.


Locurile de joacă

Şahul Chinezesc şi Dai Hin Min par să nu îşi aibă rostul dacă sunt jucate în casă. De cele mai multe ori, afară înseamnă însă în faţa blocurilor, la colţuri de stradă sau intersecţii. Participanţii sunt aici, ca mai peste tot, binecunoscuţii moşnegi ai cartierului. Totuşi, locul atât de expus, face ca lor să li se alăture adesea străini, curioşi, oameni mai tineri, clasicii chibiţi.


(În lipsa unei mese, un trotuar este perfect)


(Aproape toată lumea joacă. Micii comercianţi impovizează o masă
în faţa magazinului. Joacă până când apare vreun client
)
Este foarte interesant spiritul lor deschis faţă de curioşi şi de spectatori. În jurul unei mese cu joc de cărţi sau şah se strâng mult mai mulţi curioşi decât participanţi la joc. Printre ei se numără cei care vor să capete experienţă, să înveţe regulile, excepţiile, chichiţele, tacticile şi schemele jocului. Totuşi bătrânii, care au destulă experienţă, nu caută asta. Ei caută să-şi cunoască mai bine adversarii şi să le miroasă slăbiciunile, pe care probabil urmăresc să le folosească pe viitor. Mai sunt şi unii curioşi, care se găsesc peste tot prin lume. Ei se strâng oriunde este agitaţie sau un grup de oameni, numai pentru a vedea care e treaba pe acolo, de ce s-a strâns lumea, poate o fi ceva interesant. Foarte rar totuşi, se întâmplă ca prin grupul neomogen, ce flanchează jucătorii, să fie şi câte un fotograf, cu prietenul lui, care vrea şi el să joace, făcându-şi loc prin mulţime, către masă.


(Trist. Îşi aşteaptă partenerii de joc. Ei par să întârzie sau poate a ajuns el prea devreme,
dacă nu o mai avea familie sau alt scop în viaţă
)
Ca particularitate a jucătorilor de stradă şi de oraş este tuşitul cavernos, hârâitul gâtului şi flegmatul des. Majoritatea beau, fumează şi vorbesc tare, încercând să acopere gălăgia oraşului si traficul.

O categorie aparte, privilegiată, o creează cei care joacă prin parcuri sau prin sate, departe de gălăgie şi trafic. Este incredibil de greu să găseşti un loc ferit de poluare în China. Aceştia se luptă mai puţin cu poluarea, noxele şi gălăgia şi, mai mult, cu adversarul de joc.


(Un maestru cu privire de hienă bătrână te poate citi imediat)
Probabil că, într-o asemenea linişte, se ating cu adevărat subtilităţile jocului. Peste bătrânii de aici nu trece timpul, el se opreşte şi se uită la ei cum joacă. Atât de mare este tensiunea încât timpul rămâne prins acolo, privind fascinat, mutare cu mutare, până când cade un împărat sau apare un om bogat. Abia atunci el pare să treacă, peste ei, adâncindu-le ridurile, albindu-le părul şi uscându-le pielea. Ochii lor rezistă neatinşi. Bucuria jocului se pare că joacă şi ea rolul de elixir magic, care nu numai că le păstrează agerimea vederii, spiritul ei pătrunzător şi tăios, dar mai cu seamă îi cresc calităţile. Pe măsură ce moşii îmbătrânesc vederea lor se îmbunătăţeşte. Ei ajung să vadă în interiorul adversarului, în mintea lui, în colţurile cele mai întunecate şi încâlcite, unde se găsesc strânse toate schemele şi strategiile, folosite în ani şi ani de jucat cu patos.

M-am apropiat de un astfel de bătrân într-o zi. Am vrut să-i arăt o fotografie, el mi-a zâmbit şi mi-a făcut semne că nu vede mai nimic. Totuşi juca cu băieţii lui şi nu pierdea atât de des cum ar fi fost de aşteptat.

Aşa am înţeles cum jocurile pentru ei, copiii bătrâni, sunt mult mai mult decât modalităţi de a pierde vremea, sunt de-a dreptul surse de energie şi de viaţă.

Alte figuri de maeştrii:


(Băi tată, da' mi-ai cam încurcat planurile pe aici...)


(Uite vezi ce uşor se câştigă? Asta mă face cel mai fericit acum. Victoria)





***

Negocierea în China, o artă fină
Prima negociere

Din Mongolia către China am luat un tren local, ieftin, până la frontieră, iar apoi o maşină (un cărăbuş morocănos, o minune vie a mecanicii, un jeep rusesc antic), care ne-a trecut graniţa pentru ca mai apoi să luăm un autobuz. La gara de la Zamyn-Uud ne aşteptau vreo 20-30 de rechini, şoferii acelor minunate mecanisme gri. Au sărit imediat pe noi şi ne-au sufocat cu oferte şi tot felul de vorbe misterioase. Nu înţelegeam nimic dar ne imaginam totul destul de bine. Am râs, ei continuau să urle la noi, pomeneau de preţuri şi argumente, noi urlam la rândul nostru, fireşte, în româneşte, ce ne trecea prin cap în momentul acela. Am negociat, până la urmă, am oferit o treime din banii pe care îi cerea primul şi aşa am intrat în China.


(În general la mâncare se negociază mai puţin,
dar pe străzi mai poţi îndupleca preţurile
)
În Beijing treaba a început la fel de firesc, atunci când, la scurt timp după ce am ajuns, la 2:30 noaptea, ne-am găsit într-o zonă pustie şi rece a unui oraş enorm, amorţit în beznă. Eram la o autogară mărginaşă şi nu ştiam mare lucru, trebuia să ajungem în centru, unde ne doream să stăm.

Am oprit un taxi, "vrem acolo, cât costă?"; pare simplu, dar a durat destul până să ne înţelegem. Preţul pe care ni l-a cerut şoferul a fost nesimţit, aşa că, fără să ne dăm seama, deja intrasem în negocieri. Ne-a dus cu jumătate din preţ.

Am fost puţin confuzi la început, Beijingul este mare şi plin de chinezi. Este o şcoală bună pentru negociat.


(Marius trăgând de preţurile fructelor, plin de energie şi vitamine)
La început ţepele sunt inevitabile. Din târguieli proaste înveţi şi, încet încet, ajungi să faci economii importante.

Noi am avut noroc însă că am întâlnit doi britanici simpatici în Mongolia, Neil şi Kam, care stătuseră un an şi ceva prin China, învăţându-i din secrete. Ei ne-au sfătuit ce şi cum să facem când negociem aici, lucru esenţial de altfel, din simplul fapt că în China aproape toate preţurile sunt negociabile, iar noi nu ne lăfăiam în bani.


Reguli de bază

Din spusele lor şi din cele ale oamenilor cu care am stat de vorbă în primele zile, am construit o listă cu principii sau reguli de bază, bune de luat în seamă când ieşi pe străzi. Orice plimbare se poate transforma într-o mică partidă de cumpărături.


(Comercianţii sunt în stare să apeleze la tot felul de trucuri
pentru a te sensibiliza şi pentru a-ţi coborî garda. Trebuie să fii puternic!
)
1. Fii politicos, nu jigni vânzătorul decât dacă o face el primul, tratează omul cu respect dacă vrei să fii tratat la fel;
2. Interesează-te de preţul general pentru lucrul pe care îl vrei, cumpără prin preajmă, observă şi învaţă mersul pieţei;
3. Înarmează-te cu răbdare, aşteaptă, nu te grăbi, rămâi calm în faţa vânzătorilor agitaţi;
4. Învaţă câteva cuvinte de bază în chineză, gen salut, e prea mult, nu, mulţumesc, şi cifrele până la 10. Toate au simboluri care se gesticulează;
5. Foloseşte limbajul corpului, dă din mâini, din cap, suceşte-te;
6. Lasă-l pe vânzător să facă prima ofertă;
7. Răspunde-i cu o contraofertă de maxim jumătate din cât a cerut;
8. Dacă nu eşti singur, joacă-te cu prietenul de-a omul bun / omul rău
9. Glumeşte cu vânzătorul, simte-te bine, fii vesel, distrează-te;
10. Să nu pari niciodată prea interesat de ceea ce vrei să cumperi;
11. Stabileşte-ţi un preţ maxim, peste care să nu fi dispus să treci;
12. Dacă simţi că nu merită, nu ezita să pleci, definitiv;
13. Cu Buddha nu se negociază. Niciodată!

Ideile astea ne-au venit, aşa, încetişor. După ce mai cumpăram ceva, mai băgam la cap câte una.

Probabil piedicile cele mai mari pentru a avea un negociat de succes sunt timiditatea şi bunul simţ. La început, mi-a fost greu să le încalc, dar am observat că stăteau închise în mine tot felul de alte instincte şi porniri. Aici m-a ajutat mult şi Marius, poate fără să îşi dea seama. El a studiat economia şi cunoaşte destule principii după care merg lucrurile în comerţ.


Prima ţeapă

Prima dată când am tratat un preţ cu un chinez, vorbeam destul de încet, încercam cu engleza, zâmbeam şi trăgeam uşurel de preţ în jos. Nişte greşeli care m-au costat vreo 40 de yuani (moneda naţională în China; 0,68 yuan, sau rmb sau kuai = 1 dolar), după cum urmează: vorbitul încet - 5Y, vorbitul în engleză şi lipsa cunoaşterii cuvintelor de bază în chineză - 10Y, zâmbetul tâmp - 5Y, bunul simţ la trasul de preţ - 20Y. Pentru o trusă bunicică de curăţat aparatul foto, preţul a plecat de la 120Y, iar eu am dat 80Y, un preţ Ok poate pentru China şi bun pentru România. Dar departe de a fi un preţ bun pentru China.


(Unii vânzători sunt foarte vicleni. Ei pândesc turiştii ca pe o pradă
şi îi atrag în pânzele lor lipicioase şi cu ochiuri mici
)
Satisfacţia este destul de mare atunci când cumperi ceva pentru care ai obţinut un pret bun, faţă de cel foarte mare, cerut la început de vânzător.

Majoritatea vânzătorilor de stradă, micii comercianţi, sunt oameni destul de amărâţi, care îşi duc traiul de pe o zi pe alta. Este foarte important să nu le pui în pericol existenţa printr-un negociat agresiv, la sânge. Scopul negociatului este sa obţii preţul corect, nu să elimini profitul vânzătorului.


(Un bătrân ce-şi duce existenţa de pe-o zi pe alta. El trăieşte din vânzarea de zarzavaturi.
Cu oameni ca el trebuie negociat cu grijă, fără un minim profit ar muri de foame
)
Chiar şi în China sunt unele lucruri care au preţ fix. Intrările sau taxele, de obicei, nu se negociază. Noi am încercat la un moment dat, dar ne-am lăsat păgubaşi repede.

Cum noi avem de gând să ne strecurăm cât mai adânc printre oamenii din fiecare loc, obiceiurile şi viaţa lor, am văzut că negociatul te apropie mult de unii dintre ei. Dacă eşti priceput la asta le câştigi respectul şi eşti văzut bine.


Pe culmea succesului

Am atins apogeul pe unul din vârfurile cele mai înalte ale Muntelui Huashan. Acolo ne-a prins noaptea după o zi extrem de istovitoare pentru amândoi. Sub vârf era o cabană despre care ştiam ca este destul de scumpă, dar (...) aveam în plan să dormim acolo, pentru a prinde răsăritul în punctul cel mai înalt al muntelui, aflat nu foarte departe. Am întrebat cât e un pat, în cea mai ieftină cameră. Marius m-a întrebat înainte cât sunt dispus să dau maxim, şi eu am zis că la ce lene am, 60Y, iar el a zis că el vrea cu 40Y, deci ne învârteam pe la 50Y.


(Cabana aşezată sub Vârful de Sud al Muntelui Huashan)
Iniţial vroiau 100Y de om şi Marius a zis că exclus. Până la urmă coborâseră la 60Y, am zis că tot nu şi atunci au zis şi ei că asta e.

Am scos ultimul as din mânecă. Am spus că nu avem atâţia bani de dat şi am plecat. În situaţii de genul acesta, câteodată te cheamă înapoi, acceptându-ţi preţul, câteodată te lasă să pleci. Este cea mai bună tactică pentru a ajunge la preţul minim, dar e riscantă. Mai ales când eşti în vârful unui munte, noaptea, la mijloc de noiembrie, fără cort sau sac de dormit la tine.

Când am ajuns în cameră, încununaţi de succes, am întrebat pe un chinez care dormea acolo cât a dat el pe noapte. Ne-a zis că 60Y, de unde am dedus că acela era preţul normal şi am fost foarte fericiţi când am realizat că făcusem un chinez la negociat.

De obicei sunt două preţuri, unul pentru localnici şi unul pentru străini. Cu cât eşti mai priceput, cu atât te poţi apropia mai mult de preţul pentru localnici.

Acum ne îndreptăm spre Tibet şi fără să ne dăm seama negociem orice cumpărăm. Când mergem să luăm un măr tragem de preţ cât se poate, mergem pe la mai multe tarabe, pentru ca în final să scoatem cu 0,5Y (20 de bani româneşti) mai ieftin.

Oricum numai aşa are mărul cele mai multe vitamine şi zahăr. Dacă poţi cumpăra un zâmbet cu 0,5Y se cheamă că deja eşti atins de subtilităţile negociatului. În final trebuie totuşi să găseşti un echilibru între cheltuieli absurde şi zgârcenie.


(Probabil că aşa negociază şi unii oameni la porţile Raiului...)

Mai multe imagini aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer