Yvonn Scherrer are 38 de ani şi e realizator de emisiuni radio pentru postul elveţian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu şi Bucureşti.
Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist şi cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai faţadă, afară frumos şi înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute... E uşor să le priveşti ca turist şi să spui "uau, ce minunat, ce biserică aşa şi pe dincolo". Înţeleg de ce ar prefera românii să afişeze o faţadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliştii, e important să pătrundem dincolo de faţade, să vedem întregul.
În Sibiu mi-a venit ideea să merg prin oraşul vechi şi să bat pur şi simplu la o uşă. Să zic "Bună ziua, sunt de la un post de radio din Elveţia, pot să mă uit prin casa dumneavoastră?" Nu am avut curaj. Mi s-a părut o neobrăzare. Adică, vin din Vest şi uite, am ajuns cumva să bat la uşa asta. Şi în Bucureşti m-am gândit să o fac. Pe Carla, ghidul meu de acolo, a înfricoşat-o perspectiva. Îmi pare rău că nu am făcut-o, pentru că sunt sigură că am fi putut vorbi cu oamenii. Sau poate ne-ar fi trimis la plimbare - nici aşa n-ar fi fost rău.
Am observat, într-adevăr, o lipsă de încredere a oamenilor. Am simţit de multe ori că cei cu care vorbeam se întrebau de fapt cum reuşesc să fac tot ce fac. Nu cu răutate, ci pentru că nu sunt obişnuiţi cu orbii.
În Bucureşti am fost la Asociaţia Nevăzătorilor. Nu văzusem nici un orb pe stradă şi vroiam să ştiu unde sunt toţi. Ironia a făcut ca tocmai acolo să ne atace o haită de dulăi. A fost terifiant. Şeful asociaţiei mi-a explicat că în România nici nu poate fi vorba de câini însoţitori pentru orbi. Iar când l-am întrebat unde sunt oamenii ăştia, mi-a răspuns cinic "Ştiţi, momentan e puţin cam cald".
Sau am vrut să merg la o expoziţie de pictură, la Brukenthal, în Sibiu. Îngrijitorii de acolo nu m-au lăsat să intru cu câinele, n-au înţeles că nu îl pot lega afară, că e prea important pentru mine. Am intrat abia după ce a venit şeful, iar trupa de îngrijitori - erau vreo şase - ne-a urmărit şuşotind prin tot muzeul.
La Casa Poporului nu am putut să înregistrez - era periculos, nu am înţeles exact de ce. Nici după ce le-am explicat că e un lucru bun să se vorbească în străinătate despre clădirea lor extraordinară. De care mi-a fost de fapt foarte frică. Nu sufăr de agorafobie, dar acolo mi-a fost realmente frică. Serios. Era ca un munte. Coloanele acelea. Toate la fel! Lămpile de cristal. Toate la fel! Şi uriaşe. Uriaşe! Uşile de stejar... pot omorî un om uşile alea. Şi perdelele... poţi să strangulezi un batalion întreg cu ele. Nu am putut să-mi imaginez cum funcţionează un parlament democratic în spaţiul acela.
Dar clădirile astea ridicate de dictaturi creează o atmosferă specială. Pornind de la substanţa construcţiilor, am simţit Bucureştiul ca pe un oraş-fantomă. Oraşul dorit odată nu mai există, iar cel de acum le e băgat pe gât oamenilor, nu e complet al lor. Toate bulevardele, incredibil de largi, înfricoşătoare. Şi maşinile care mergeau printre benzi... la noi nu e aşa. Uneori m-am bucurat că nu am văzut cum conduc taximetriştii. Bucureştiul e atât de zgomotos, atât de agitat, nu e un oraş pe care să îl savurezi, trebuie să muşti din el.
Sibiul e altfel, mai liniştit. Şi acolo mergeam pe stradă şi vuiau tiruri pe lângă mine, dar odată ce treceau se lăsa liniştea. Înregistram fără nici un bruiaj. Acolo se simţea mirosul munţilor, se simţea că sunt mulţi ţărani. Totul era proaspăt: roşiile miroseau a Olanda şi piersicile... În piaţă, ce nebunie de română şi germană şi maghiară. Cât erau de entuziaşti: să gust şi din aia, şi din aia.
De fapt, norocul meu a fost că am vizitat două oraşe foarte distincte. Pentru că se simt atât de diferit, pot să le ofer ascultătorilor mei o imagine mai cuprinzătoare despre ţara asta. Dincolo de informaţiile despre atracţiile turistice, dincolo de sfaturile de călătorie, vreau să poată călători cu mintea, fără să vadă neapărat locurile astea.
Şi eu am făcut de fapt acelaşi lucru.