Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Bucureşti, oraşul cu poveşti / Bucureşti, orele 15.42-15.47


Anca Haţiegan, Mirel Bănică

30.12.2008
Bucureştiul cultural, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bucureşti, oraşul cu poveşti
"Doamne, nu înţeleg ce îţi poate plăcea aşa la Bucureşti! E murdar, aglomerat şi oricînd poate să vină un cutremur!". Cam aşa se lamentează bunica ori de cîte ori fac greşeala să îmi trîmbiţez în familie intenţia de a mai evada o dată din Clujul natal şi de a apuca drumul Capitalei. Nu mai spun de grijile legate de bani: "Să ai grijă unde îi ţii, mai ales în maşină"... Aici familia biologică se întîlneşte cu "familia" prietenilor bucureşteni, la fel de terorizată de hoţii din mijloacele de transport ca şi cei de acasă. (Pînă acum mi s-a furat portofelul de două ori în viaţa mea - ambele evenimente s-au petrecut în Cluj.)

Bunicul, auzind de cutremur, se înfioară. De fiecare dată cînd revin nevătămată la vatră, se bucură ca de o minune. Iar am scăpat! Şi iar, şi iar îmi forţez norocul... "Pentru că mă emoţionează. Gîndul că totul s-ar pierde mîine la un cutremur mă face să-l iubesc şi mai tare", am răspuns odată la nedumerirea bunicii. Sigur că uneori, la o plimbare pe Lipscani, de pildă, te mai bîntuie întrebarea dacă e nevoie într-adevăr de un cutremur sau de un Ceauşescu, ca ce are Bucureştiul mai frumos să fie ras de pe faţa pămîntului - sau neglijenţa colosală a edililor Capitalei şi a cetăţenilor săi e tot parte din moştenirea regimului "de tristă amintire"? Nu ştiu - dacă asta mai are vreo importanţă, faţă cu proporţiile dezastrului. (Deunăzi umblam însă pe strada Eremia Grigorescu din Cluj, pe care nu o mai bătusem la pas de mult, şi m-a izbit aceeaşi neglijenţă şi mai ales gustul pentru kitsch al contemporanilor.)

Prima oară am călătorit la Bucureşti prin clasa a şaptea sau a opta, în drum spre (sau venind de la?!) mare. Mai mult decît splendorile arhitecturale, mi-au reţinut atenţia construcţiile faraonice din vremea nu de mult apusei dictaturi, probabil sub influenţa atmosferei suprapolitizate a acelor ani, postdecembrişti. Mi s-a fixat în memorie mai cu seamă imaginea fîntînilor de pe Bulevardul Unirii (Victoria Socialismului...) - fără apă! Abia în al doilea sau în al treilea rînd îmi revine în minte silueta sediului de atunci al Parlamentului, Palatul Patriarhiei - după cea a blocurilor imense, înţesate cu reclame luminoase de nişte dimensiuni care depăşeau tot ce ştiam din Cluj. O călătorie învăluită într-o aură de melancolie: am ratat întîlnirea cu un unchi de-al meu, pe care nu îl văzusem şi care nu mă văzuse niciodată în carne şi oase. S-a şi prăpădit la scurt timp după aceea. A rămas după el doar o poveste de viaţă extraordinară, care se tot îmbogăţeşte cu amănunte, pe măsură ce fiica lui îşi dezleagă limba. Nu-i vine uşor. Tatăl ei a fost deţinut politic în perioada dejistă. La cîţiva ani de la încarcerare, familia era înştiinţată despre decesul său. "Dosarul" apăsa însă în continuare greu. Parterul casei din Vatra Luminoasă a fost ocupat abuziv de alţi locatari - ca să nu piardă şi din spaţiul de la etaj, rudele mele au dărîmat într-o noapte zidul care despărţea cele două camere de la acest nivel. Tîrîş-grăpiş, au dus-o cumva, s-au descurcat şi, după încă o bucată de vreme, mătuşa s-a recăsătorit. În '64 "mortul" a ieşit însă din închisoare... A înţeles imediat situaţia şi nu a formulat nici un reproş. A rămas bun amic atît cu fosta nevastă, cît şi cu noul ei soţ, pînă cînd doamna cu coasa i-a luat, rînd pe rînd, pe toţi trei. De departe însă preferatul meu este episodul întoarcerii deţinutului acasă, cu mama, rămasă fără vedere la bătrîneţe, recunoscîndu-l după paşi şi nesperiindu-se deloc cînd i-a sărit gardul de la curte, căci poarta era închisă. Fără să se mire de apariţia "spectrului", bătrîna l-a întîmpinat cu vorbele: "Bine că ai venit, să pot muri şi eu!". Pare o scenă desprinsă dintr-un film, nu? Ca şi secvenţa în care Mamina, cu trupul ei mic, se luptă să smulgă dintr-o grămadă de cadavre puse una peste alta la morgă pe unicul ei fiu, împuşcat la Revoluţie în preajma kilometrului 0. (Mamina: vecina de 97 de ani a verişoarei mele, o băbuţă simpatică, dar cam tare de urechi, care se avîntă în fiecare vară în mare pînă dincolo de balize şi se bosumflă cînd nu e lăsată să danseze, şi care pe întîi al fiecărei luni închină un păhărel împreună cu locatara casei de alături, bucurîndu-se că a mai apucat să sară un hop în timp.)

Poate pentru că întîia oară cînd am descoperit Bucureştiul pe cont propriu (eram deja la liceu) mi s-a povestit în trenul care mă aducea încoace Steaua fără nume a lui Sebastian, oraşul are pentru mine ceva de domeniul intangibilului? Altă secvenţă: mă aflu în cartierul Militari, într-o seară, în drum spre o gazdă temporară, care are un cîine pasionat la nebunie de jocul cu umbrele - sare şi latră la orice umbră proiectată de mîna omului pe un perete. Am senzaţia dintr-o dată că blocurile din jur, la lumina stranie a becurilor stradale, sunt doar un imens decor de teatru şi că sunt ca acel cîine, Gogu, halucinată de un joc de umbre. Pentru că aici urmele se şterg cu repeziciune, Bucureştiul e clădit mai mult din poveşti.

(Anca Haţiegan)


Bucureşti, orele 15.42-15.47
Bărbat ce cară pe cap una bucată fotoliu uzat, Tuareg-ul cu patron ce nu respectă culoarea roşie a semaforului. Drapel românesc rupt de vînt atîrnînd moale în faţa unei barăci de tablă. "Una mică la Georgică" - cârciumă de cartier. Magazine de credite cu vitrine strălucitoare, contrastînd cu mizeria ambientă a străzii. Toate (sau aproape toate) parterele sunt transformate în magazine de nimicuri, farmacii, legume-fructe, cabinete medicale - inclusiv articole mortuare. Coşciugele sunt expuse oblic-înclinat pe trotuar. Trecătorii ocazionali privesc astfel cu resemnare balcanică moartea în ochi în fiecare zi. Mici insule de zăpadă murdară rămase de la marea ninsoare din ianuarie topindu-se încet sub soarele anemic de primăvară (prea) timpurie. Fitness-Studio, plus salon de cosmetică. Pe vitrina de sticlă scrie cu litere mari fosforescente "Determinăm calitatea tenului cu laser". Progresele uimitoare ale tehnologiei de vârf sunt puse în valoare de o ţărancă cu ghiocei, într-un palton uzat de atîta purtare. Vînzători ambulanţi de ziare ce se strecoară cu agilitate de pisică printre maşinile oprite la stop. Pensionari ce se plimbă agale cu sacoşe flasce, decolorate. Cabinet stomatologic cu "laborator propriu", la fel ca şi cofetăriile din anii '80. Iar tot din anii '80, nişte litere frumos decupate pe care scrie "Croitorie-mercerie", rămase deasupra unui magazin ce vinde haine uzate din Anglia. Litere pe care nu le va "salva" nimeni ca mărturie a unei epoci care a fost. Vor dispărea odată cu viitoarea schimbare de proprietar. Din magazin de vechituri în gogoşerie. Sau bancă. Sau "aprozar" de fructe importate din Spania. Sau magazin de jocuri electronice "Master of Game", cu geamuri albastre-fumurii, din care nu intră şi nu iese nimeni, niciodată.

"Bragadiru Lake project" (sic!) stă scris pe o reclamă uriaşă, spînzurată pe un bloc obosit mîncat de varicela zidurilor, de pe care curge tencuiala ca mătreaţa. Iar lacul Bragadiru, plin de sticle şi arcuri vechi de saltele (Bragadiru Lake, mă scuzaţi!) este înfăţişat ca un paradis, un echivalent al cartierelor de aur de pe malul lacului Leman din Geneva. Mincinoasă publicitate, de ce te iubim? Cum de te suportăm, mincinoasă otravă? Afişe lipite în grabă pe stîlpi propun citirea Bibliei pe etape, rezultate miracol garantate, born again - iarăşi, suntem anglofoni, alături de nelipsitele, inevitabile, inclasabile, peste tot colabilele "Sap puţuri de mică şi mare adîncime, tel. 0723....". Puţul de mică şi mare adîncime - iată imaginea oraşului Bucureşti, brandul pe care ni-l dorim cu disperare. Şanţuri, şanţuri, şanţuri. Adînci, late, mici, mari, cu apă, fără apă, cu pietriş, cu gunoaie, curate, colmatate sau proaspăt săpate, ca nişte morminte urbane larg deschise. Consultaţii cu dioptron, rame de ochelari Italia. Pizza la foc de lemn, cuptorul este plasat într-un bloc comunist, la parter. Mult galben, verde şi roşu ţipător în copertinele dughenelor şi magazinelor, impresie generală de bordel balcanic plin de veselie. Tristă veselie. Balkancar - de data aceasta un "dealer" de motostivuitoare, dar şi de nelipsite ATV-uri ieftine, din China. Reparaţii calculatoare. Magazin de scule diverse, iar pe vitrină stă scris "MEŞTERUL- pentru orice treabă!". Scule de pescuit într-un oraş ce nu mai are lacuri demne de acest nume. Florării, dughene ce par a fi crescut direct din trotuar, ca nişte uriaşe ciuperci de tablă ondulată. Alarme auto, alarme locuinţe, alarme colective! În fine, sunt acasă, în oraşul Bucureşti, primele cinci minute după cinci săptămîni de absenţă petrecute în Normalia occidentală. Intrarea dinspre autostrada Piteşti-Bucureşti. Textul a fost scris în timp ce am privit pe geamul autocarului cinci minute, doar cinci minute, strada. Oamenii. Oraşul Bucureşti. Balkanii. Viaţa, tout court. Şi o întrebare la care ştiu că nu există răspuns: Bucureşti, de ce te iubesc cu o ură atît de grea?

(Mirel Bănică, 19 februarie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer