Raisons d'amour

Pe drumul meu către și prin Paris, am întîlnit următoarele motive de iubire:

Cumpăr din aeroport o antologie de proză erotică românească, pentru uzul unui amic parizian de limbă română. O rog pe vînzătoare să-mi scoată eticheta cu prețul. "Aaaaa, un cadou, deci", zice ea către mine, cu o voce extrem de insinuantă, aproape obraznică. "Da", zic eu, mustăcind, gîndindu-mă ce-ar zice domnișoara dacă ar ști că în punga din mînă mai am și o sticlă de vin roșu...:)) "Sper să-i placă", continuă ea, la fel de simpatic-obraznică, spunînd, de fapt "sper să-și facă efectul". Este cu puțin înainte de ora 6 dimineața.

De la mine de la hotel (Gare de Lyon) merg în fiecare dimineață pînă la locul conferinței, pe Rue de Francs-Bourgeois, în fostul palat al lui Madame de Sévigné, femme de lettres din secolul al XVII-lea. Femme de lettres la propriu - căci a rămas cunoscută pentru scrisorile pe care le scria, în fiecare zi, fiicei sale. Vărsătoare, aflu - evident, nu putea fi decît Vărsătoare ca să treacă cu atîta grație prin istorie. Ca să ajung acolo, traversez Place de la Bastille, și de acolo pornesc în jos pe Rue Saint-Antoine, o precursoare din care, 500 de metri mai jos, se naște, glorios, Rue de Rivoli. Palatul se află în cartierul evreiesc (cel vechi), iar pe piață scrie mare, cu plăcuțe de ceramică, "Liberté, Egalité, Fraternité".

Văd pe stradă un domn bine. Francezii se înscriu în categoria asta: "domni bine". Îngrijiți, eleganți pînă la un punct care în lumea noastră i-ar face suspecți. Deci, domn bine, matur, un pardesiu lung, de stofă scumpă, un șal la gît (toți au). Merge drept, echilibrat. În mîna stîngă, o geantă impresionantă, de piele, o bănuiesc grea, importantă. În mîna dreaptă, un săculeț cu nisip de pisici.

La ora la care trec eu pe Rue St. Antoine, se deschid magazinele și se aranjează vitrinele și tarabele. E un pic friguț, cît să te înfiori plăcut pe sub haine, strada miroase a ploaia ușoară din zori și, pe rînd, cum mergi în josul străzii, a pîine caldă, a ceapă verde și a fructe de mare. Vînzătorul de la magazinul de fructe aranjează căpșunile, mari cît pumnul de copil, cu degetele, delicat. Aseară, înainte de culcare, am mîncat zmeură proaspătă - și n-am mai citit nimic.

Tot dimineață, tot Rue St. Antoine. Un tînăr - care va deveni, în vreo 20 de ani "un domn bine" - iese din casa lui (istorică, probabil). Același pardesiu, același șal și aceeași geantă. În dreapta, de data aceasta o sticlă de vin, goală, urmele serii trecute. Se îndreaptă spre pubela specializată în "sticlă verde", o depune cu grijă, apoi se îndreaptă spre stația de autobuz.

"Your hair looks happy today" îmi spune un coleg ungur în loc de bună dimineața. da, cred că...

Altfel, sous le Pont Mirabeau coule la Seine qui, évidement, s'en balance...

Un domn pe role patinează vînjos pe Rue de Lyon. Pe umăr poartă, ca pe un AG în poziție de tragere, o chitară. E încruntat.

Tatăl pedalează. În spate, pe scăunel, un puști de vreo 4 ani, care de abia își poartă casca lui de biciclist disproporționat de mare, îndreaptă către lume, la fel de mare, un pistol de plastic. Ține pistolul ăla țintit spre lume de parcă nu ar ști ce altceva să facă cu el. E mai degrabă placid.

Ora prînzului. Pe o terasă, ridicată din stradă pe cîteva trepte, un june, singur la o masă, în fața laptopului său. Terasa, altfel pustie, se numește Le Mauvais Garçon.

Marcello, Il Sandwichnero Calabrese. Bacio le mani!

Casele astea nu au perdele. Au o frumusețe interioară de care nu le e rușine. Au tavane cu bîrne bătrîne, din lemn negru, pereți din piatră la fel de bătrînă, tăiată în calupuri mari, de meșteri pietrari din alte secole. Merg pe stradă și mă uit în casele oamenilor ca la un film cu etaj. Într-o astfel de cameră, luminată cu dărnicie, un băiat dansează, singur, cu spatele la noi, restul universului.

Chelnerii au aici un soi de familiaritate nesupărătoare. Se simt în dreptul lor să glumească cu tine, insinuant, să te mîngîie pe umăr cînd îți aduc espresso-ul - sau calvados-ul (mai ales calvados-ul!) Sau la mousse au chocolat. Stau și mă întreb cum aș reacționa dacă un chelner român (eventual de la un restaurant de vis-à-vis de gară) ar face asta... Dar, cum spunea Andrei Codrescu, chelnerii români urăsc clienții, sunt naziștii perfecți.

M-am abătut voit de la drumul meu, azi dimineață, ca să văd mai bine cum își scoate lumea cățeii miniaturali la plimbare. Un oraș atît de mare, cu căței atît de mici...

Așa m-am rătăcit și am descoperit, precum Columb, Place des Vosges, o minune pătrată întru totul. Chiar și coroanele copacilor sunt tăiate cubic. Iată un square care își merită numele! În mijlocul lui, o statuie ecvestră. Avea picioare frumoase, Ludovic al XIII-lea, aproape la fel de frumoase ca ale calului. Oare un rege te poate atrage doar pentru că are picioare frumoase - fie el, regele, și de piatră? În Place des Vosges miroase, ciudat și amețitor, a mare.

Parcurile au, cu toatele, acoperire wi-fi gratuit. O țară cu valori solide.

Orașul ăsta are culoare (ce șaluri colorate poartă și domnii aici!), are parfumuri (le simți, grele, mergînd în urma damelor, pe stradă), are arome (din care cea de pîine caldă și fructe de mare și vin alb este cea mai erotică). Dar știți ce nu are? Muzică. De patru zile trăiesc din "conserve" și mă bucur scurt cînd îmi sună telefonul.

Șampanie și căpșuni.

Cred că ar fi corect ca scrierile acestea să se numească "raisons d'amour". Dar ce are a face rațiunea cu toate astea?