O zi oarecare de la mijlocul anilor '90. Adrian Sârbu stă cu picioarele pe masa de şedinţe de la Pro. 15 oameni cască gura la tălpile fosforescente ale pantofilor săi trendy, cum nu vezi în România.
Şi el şi asistenţa sînt obosiţi, întîlnirile vin una după alta, cu întîrzieri mai mari decît în Gara de Nord. Dacă timpul petrecut atunci în anticameră ar fi fost trecut pe cartea de muncă, te puteai pensiona liniştit.
Brusc, se irită. Reproşurile lui au o savoare care te fac să rîzi cu lacrimi, chiar dacă eşti vizat. "Auzi, băi Nea Cutare! Cu ideile astea tîmpite nu o să ieşim niciodată din comunism! Voi ştiţi unde aţi rămas, mă, cu mintea? La nivelul pungilor de plastic de un leu de pe vremea lui Ceauşescu, pe care le spălam şi le uscam pe sîrmă, pe dos!".
Marx reloaded
Au trecut 15 ani de cînd nu reuşeam să părăsim comunismul, iar azi părem că nu ştim cum să fugim mai repede din capitalism.
Lumea vorbeşte despre criza financiară ca despre sfîrşitul pieţei libere. În Germania, "o tînără generaţie de erudiţi" a crescut vînzările Capitalului lui Marx. Statele naţionalizează băncile. Pe forumuri se cere confiscarea averilor. Rusia se oferă să salveze Islanda, iar The Economist se întreabă săptămîna aceasta dacă nu cumva "fostele ţări comuniste vor deveni noua Islandă?".
Între capitalism şi comunism par a sta doar pungile de plastic atîrnate în balcoanele unui trecut pe care l-am rătăcit. Am uitat?
Cine conduce ştim. Ce, vom afla
Criza testează mecanismele de piaţă. Criza testează democraţia. Criza testează ştiinţa economică, după cum observa Andrei Pleşu acum cîteva zile în Adevărul.
Criza testează chiar şi reputaţia şi simţul umorului din şcolile de elită ale lumii. Un excelent reportaj tradus de Ziarul Financiar te invită la centenarul Harvard Business School. Jurnalistul reproduce sloganurile de pe pereţi. Şi le compară, desigur, cu cele din oraşele comuniste. "Cine va conduce?", se întreabă Marea Universitate. Ce să conducă? Lumea, desigur. Cum cine? Absolvenţii de Harvard. Ok, rămîne de văzut care lume.
Frica şi certitudinea
În plină furtună şi în abandon sugerat al ideii capitaliste, lumea suportă încă o probă: de memorie. În această privinţă, ratingul de ţară al României ar trebui să crească, nu să scadă. Pentru că, la noi, ca şi la Sofia, la Varşovia sau la Kiev, putem încă să facem deosebirea dintre capitalism şi comunism.
Primul îţi provoacă frica pentru locul de muncă, cel de-al doilea îţi oferă certitudinea că nu vei fi liber niciodată. Capitalismul promovează meritul şi talentul neruşinat, pe cînd comunismul îţi garantează echitatea mediocră. Grea alegere!
Feţele democraţiei
Mai ales acum, cînd în faţă apar excesele. Capitalismul e reprezentat de directorii de la AIG, care şi-au finanţat din banii companiei salvată de stat un team building luxuriant, unde numai masajele au costat zeci de mii de dolari.
Dar capitalismul înseamnă şi extraordinara solidaritate a Americii după 11 septembrie, înseamnă pasagerii avionului care s-a prăbuşit pentru că au ţinut să-i înfrunte pe terorişti, înseamnă milioanele de vieţi salvate de medicina modernă, cucerirea spaţiului şi cunoaşterea genomului uman.
Criza este un produs al capitalismului. Dar civitatea solemnă din Austria şi Elveţia e tot capitalistă. Autostrăzile, sacralizarea naturii în Scandinavia sau Canada, facilităţile de la îndemîna omului modern, vacanţele şi cei peste 10 ani în plus la speranţa de viaţă din ţările dezvoltate, terasele pariziene şi cafenelele din Toscana, toate sînt capitaliste.
Spre deosebire de comunism, capitalismul îşi include criticile. Era de neimaginat să conteşti comunismul din interior cu tăria cu care azi e atacat capitalismul. Aparent, dezbaterea insolentă vulnerabilizează societatea. De fapt, tradiţia democratică dovedeşte contrariul.
Creditul care a schimbat România
Pentru generaţiile europene născute după război, e cel mai prost moment să discuţi despre capitalism. Oamenii văd cum acţiunile se prăbuşesc la burse şi uită că părinţii lor sau chiar ei înşişi nu ar fi ajuns niciodată la această calitate a vieţii fără burse şi fără expansiunea companiilor astăzi demonizate.
Ei simt o teamă justificată pentru viitor şi asta îi împiedică să realizeze că pentru fiecare bancă în colaps au existat sute de mii de oameni care şi-au cumpărat locuinţe altfel intangibile. Creditul sofisticat care a retuşat faţa imobiliară a României şi destinele atîtor oameni e de asemenea un instrument capitalist.
Imposibila întoarcere
Lumea se schimbă, nu se dărîmă. "Economiştii de pe Wall Street", cum au fost numiţi de către adversarii lor gînditorii şcolii "aşteptărilor raţionale", sînt în dificultate.
De una singură, piaţa nu reglează perfect. Oamenii sau companiile, în ansamblul lor, nu iau întotdeauna decizii raţionale şi nu-şi ajustează mereu cu succes aşteptările bazate pe modele economice.
Dar revenirea la socialismul-uscat-şi-refolosit e imposibilă. E prea devreme şi sîntem prea mulţi cei care ne amintim pungile.