Picurii de ploaie mitraliază capota rabatabilă a maşinii cu abandonul unor insecte văratice năpustindu-se asupra unui bec. Privesc în stânga şi înţeleg de unde atâta perseverenţă. Dacă aş fi fost strop de ploaie nu m-ar fi deranjat nici pe mine să dispar în părul jucăuş al Mariei Dinulescu, această apariţie singulară pe care o îmbrăţişează şi mamele telenoveliste şi adepţii cârcotaşi ai "noului val" al filmului românesc. Au încercat combinaţia şi alţi actori, dar nici unul ca Maria. Nu doar sinceră - televiziunea îmi aduce bani, însă niciodată n-o fuşăresc -, dar şi atât de copleşitoare, încât ploaia turbează încercând să smulgă copertina BMW-ului ei de manelist - ea a zis-o, nu eu - numai ca să poată arunca câţiva stropi pe ea, câţiva norocoşi care să moară fericiţi.
Maria iubeşte ploaia, dar cred că îi place mai mult să vadă ploaia chinuindu-se să ajungă la ea. Probabil plictisită de completările anoste pe care le fac - şi mie îmi place ploaia, dar de la geam -, montează CD playerul şi butonează până la a doua piesă. "Ce-mi place asta", anunţă veselă şi începe să fredoneze odată cu Doris Day o melodie pisicoasă de la sfârşitul anilor '40.
Love somebody, yes, I do
Love somebody, yes, I do
Love somebody, yes, I do
I love somebody but I won't say who
Mă izolează, cum a făcut cu ploaia când a tras capota peste Z3-ul albastru metalizat şi îmi aduc aminte de discursul pe care Pacino, în chip de Satana, îl ţine în Devil's Advocate despre regulile impuse de Dumnezeu pământenilor: "Uită-te, dar nu pune mâna. Pune mâna, dar nu gusta. Gustă, dar nu înghiţi". Aşa face şi Maria. Îngeraş ce e - tot ea a zis şi asta -, seduce şi apoi se dă un pas înapoi şi râde, acel râs care îi întinde buza de sus ca pe-un jeleu rozaliu şi îi expune gingiile. Nu-ţi rămâne decât s-o priveşti cum toarce, cum joacă, cum trăieşte, de parcă n-ar fi nimic pe lume în afară de ea, plimbându-se prin Bucureşti într-o vineri ploioasă şi fredonând Doris Day.
Handsome face, six feet tall and his picture's on my wall
Love to be his baby doll
If he kissed me I wouldn't mind at all.
Am cunoscut-o pe Maria acum un an, când i-am luat un interviu despre Cristian Nemescu, regizorul care a distribuit-o în California Dreamin', cel mai mare rol al ei de până acum. Am stat de vorbă într-o cafenea, în timp ce ea împungea distrată o salată de roşii şi vinete prăjite, iar eu mă mustram tăcut pentru privirile lobate în decolteul rochiei indigo cu cerculeţe albe, un "V" ameţitor brăzdat de un şirag de mărgele îndeajuns de mari încât să-mi întoarcă privirea într-acolo, în ciuda efortului pe care-l depuneam să rămân cu nasul în carneţel. A fost sinceră, dar rezervată - nu aprecia efortul meu de-a afla lucruri intime despre Nemescu. Când am plecat, s-a oferit să plătească. Are o memorie slabă, cred că nu ţine minte că am lăsat-o. Devenise mai vioaie după ce-am oprit reportofonul şi-am îndesat carneţelul în geantă. Mi-a spus că mă pot revanşa cu altă ocazie; poate o scot la îngheţată. Apoi m-a dus cu decapotabila până la birou.
N-am luat-o în serios cu îngheţata, dar nici n-am uitat. Reuşise în câteva minute să creeze o complicitate copilărească - un moment pe cât de lipsit de semnificaţie, pe atât de greu de uitat. De aceea sunt astăzi din nou în maşina ei - să înţeleg ceva din misterul lipicios al actriţei de 27 de ani, c-un semn distinctiv pe bărbie. E o femeie ocupată - pe lângă televiziune, va apărea în trei filme anul ăsta: Dincolo de America, The Dot Man şi Pescuit sportiv. A terminat recent Casanova, identitate feminină şi acum filmează Concertul cu regizorul Radu Mihăileanu. M-a lăsat totuşi să o însoţesc la cumpărături şi la o întâlnire despre un rol dintr-un scurtmetraj făcut de masteranzii Facultăţii de film.
Maria schimbă benzile agresiv şi mulţumeşte, cu luminile de poziţie, celor care n-au avut încotro şi-au lăsat-o să treacă. Suntem puţin în întârziere la întâlnirea cu o stilistă de la TVR cu care vom merge la outlet-ul de unde Maria vrea să-şi ia un costum bărbătesc pentru ultimele filmări la Ploaia steluţelor. E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de stofă maro-cafea, puţin largi şi fără curea. Pe deasupra are o bluză-hanorac în dungi orizontale maro cu alb, cu mâneci până la cot, buzunare şi glugă. Părul e prins în coadă şi ţintuit cu o cordeluţă în pătrăţele (aţi ghicit!) maro şi albe. Parchează la 50 de metri de intrarea în outlet-ul Lo Spaccio şi se avântă în ploaie după Neli, tipa de la TVR. Doamna de la casă, o femeie într-o cămaşă roz şi cu părul vopsit cărămiziu, o recunoaşte pe Neli de cum intrăm.
- Caut un costum bărbătesc, spune Maria. Pentru mine.
- Îţi place să te îmbraci în costum de bărbat?!, exclamă vânzătoarea.
- Da, răspunde distrată Maria, trăgând de mânecile unui sacou de pe umeraş.
- Aoleu!
- Feminin, dar bărbătesc, completează ea.
- Bărbătesc, dar s-o încapă, o ajută Neli.
Frunzăresc printre rândurile de costume după croiala potrivită. După nici 10 minute, Maria alege un sacou de la un costumaş ai cărui pantaloni sunt prea largi. Apoi vede nişte pantaloni scurţi bărbăteşti şi pune mâna pe telefon: "Ce măsură porţi la pantaloni? Nu ştii? Ai ceva cu care să te măsori? Da' acum". Găseşte mărimea potrivită cu care-l va cadorisi pe iubitul ei şi se întoarce sprinţar la casă. Vânzătoarea nu mai rezistă:
- A jucat într-un serial, nu?, o întreabă pe Neli.
Maria face stânga-mprejur după portmoneul din poşeta lăsată pe-un scaun.
- Cum o cheamă?, întreabă croitoreasa care lucrează pentru magazin şi care apăruse şi ea la casă.
- Maria Dinulescu, spune Neli.
- Ai jucat...
- Da, o întrerupe Maria pe vânzătoare. În Vocea inimii.
Doamna e mulţumită. I se părea ei că o recunoscuse pe Sidonia din serialul de pe Antena 1. Îmbărbătată, e hotărâtă să o convingă pe Maria să cumpere şi pantalonii de la costumaş. Se pot ajusta pe mărimea ei în câteva zile. Maria acceptă, iar croitoreasa scoate imediat un centimetru. Maria îmi aruncă o privire fugară, conştientă de ce va urma. Ridică bluza şi-şi dezveleşte mijlocul. Spune că a fost măsurată cu o zi înainte şi avea 68 în talie. Măsurătoarea de azi arată 70. Fundul 99, exact ca ieri. Râde şi ridică din sprânceană, semn că s-a întâmplat ceva de ţinut minte: "Ştii că măsurile ideale sunt 60-90?".
Nu răspund. Sigur că ştiu. Însă ştiu la fel de sigur că nu-mi pasă.
***
Întorşi în maşină, vorbim despre ce povestise Neli cât timp Maria aştepta după un bon fiscal. Ceva probleme cu o casă închiriată unde vroia să-şi facă atelier şi unde proprietara, care vroia să închirieze altora pe mai mulţi bani, a intrat, a schimbat yala, a scos ce a găsit şi i le-a lăsat lui Neli la uşa blocului. Neli a fotografiat-o pe femeie aducându-i lucrurile şi ne-a spus că va folosi imaginile la proces dacă se ajunge acolo."Ştii că e mai mult acolo, nu?", mă întreabă Maria. Bănuiesc, îi răspund. Întotdeauna poveştile îl favorizează pe cel care le zice. Dar nu la asta se referea, ci la ideea de personaj pe care începuse deja s-o dezvolte. Oare cum ajunge un om să facă fotografii lucrurilor care i se lasă în faţa casei? Ce i s-a întâmplat de poate să aibă această detaşare?
Nu e prima oară când o văd pe Maria făcând asta - interacţionând cu oameni şi întrebându-se ce poveşti au şi ce-ar trebui să ştie ca să le poată juca. Mi-a spus una alambicată cu o vizită în Republica Moldova pentru o proiecţie a California Dreamin'. La final a primit un braţ de flori, ca o învăţătoare. Neavând ce face cu ele a pornit prin parc, în rochia ei de premieră, şi a început să le împartă. Pe ultima a dat-o unui bătrânel care stătea singur pe bancă şi care abia a putut să articuleze un "mulţumesc". "Îţi imaginezi ce poveste o fi având? I-am înseninat ziua dându-i acel trandafir. A primit o floare de la o femeie frumoasă."
Hai să ne oprim puţin aici. Şi mie îmi plac poveştile, dar le prefer pe cele care se desfăşoară fără intervenţia mea. Maria primeşte destule poveşti de felul ăsta în scenarii şi e meticuloasă când le dezvoltă şi şi le însuşeşte.
Dar nu-i ajung. Are nevoie şi de "întâlniri", unul din cuvintele ei preferate, iar întâlnirile trebuie să provoace poveşti - dacă nu pentru ea, măcar pentru ceilalţi. Aşa că dă flori bătrânilor şi opreşte femei pe stradă să le întrebe de unde şi-au cumpărat cerceii. Pe un fost iubit l-a cunoscut în avion - nemachiată şi obosită; în 30 de minute dezbăteau posibilul lor mariaj. Până şi maşina o are după o întâlnire. Povestea, simplificată, sună cam aşa. Acum două veri s-a împrietenit cu un pictor care avea un Z3. Au petrecut ceva timp împreună în acea vară, până când el a trebuit să plece în Canada şi a scos maşina la vânzare. Ea căuta o maşină, dar îi era frică să cumpere second hand. Până la urmă, cu o zi înainte de plecarea lui, l-a sunat dintr-un impuls şi l-a întrebat dacă nu i-o vinde ei. Ba da, i-a zis el. Dacă nu-ţi place, poţi s-o aduci înapoi la fratele meu. I-a plăcut şi a păstrat-o. A costat 8.700 de euro.
Îşi pune centura, porneşte motorul, priveşte în oglindă. Stă puţin pe gânduri, se muştruluieşte preventiv şi totuşi o face - o întoarcere subită pe linie continuă dublă. Ştie că înseamnă multe puncte dacă ar fi prinsă. Dar trebuie să ajungem la următoarea întâlnire.
***
Maria stă la masă într-o ceainărie din centru cu Cătălina Simion, regizoarea scurtmetrajului în care Maria a acceptat să joace. Eu completez triunghiul, dar sunt invizibil. Stau cu carneţelul în mână, privesc, ascult şi notez discuţia lor despre Ana. Ana e Maria. Ba nu, Maria e Ana. Ana e personajul şi Maria e actriţa care-l joacă. Deci Ana e Maria. Dar ce spune Ana, spune Maria. Deci Maria e Ana. Dacă sunt confuz, e pentru că alesul hainelor şi plimbatul cu maşina m-au făcut să uit ce face Maria cel mai bine. Joacă.E a doua întâlnire cu Cătălina în care desluşesc motivaţiile Anei, moderatorul TV de succes care se întoarce acasă târziu în noapte şi-şi găseşte soţul, pe Mihai, cu bagajele la uşă. Scenariul, pe care Cătălina l-a scris cu Matei Puiu, un coleg de la master, n-are aproape deloc dialog. Ana vine acasă, Mihai pleacă, o căsnicie se termină, iar ea realizează că a fost orbită de televiziune şi a uitat de programatorul care o aştepta acasă.
Decorul e minimalist, spune Cătălina, aşa că va trebui adusă o masă pentru sticla şi paharul din care bea Mihai înainte să plece. Maria, cu scenariul deschis în poală şi un picior sub ea, îşi imaginează cu voce tare momentul în care va şterge masa cu cămaşa - ca un copil, cu un gest scurt, de parcă ar vrea să scape repede de mişcarea asta. "După aceea, tehnic, simplu, ce mă gândesc eu în mintea mea: acum încep să mă simt frustrată şi oamenii răniţi devin puţin agresivi, pentru că nu-şi recunosc situaţia în care sunt."
Desface metodic coaja personajului, bucată cu bucată, un exerciţiu istovitor de transpunere şi empatie. E absorbită de scenariu de parcă Ana ar fi printre rânduri, ca o imagine care se va contura dacă-i uneşti punctele. Fiecare lucru pe care-l descoperă e un pas mai aproape de personaj şi Maria vrea să fie atât de aproape, încât să fie Ana. Măcar pentru câteva minute. Dezvăluie mai mult din ea căutând-o pe Ana decât a arătat în plimbarea noastră cu maşina (şi mai mult decât va arăta la filmare, la şueta din parc sau pe jumătate goală la şedinţa foto). Maria o înţelege pe Ana pentru că şi ei i s-a urlat în cască la televiziune şi a trebuit să rămână pozitivă şi perfectă în ciuda furtunii din urechi. Înţelege şi de ce nu-şi poate deschide Ana al treilea nasture de la cămaşă; uneori automatismele se blochează. Cum a fost în accidentul de maşină pe care l-a avut odată. Era pasager şi maşina stătea răsturnată pe partea ei. Singura soluţie era să iasă prin parbriz, dar nu-l putea lovi pentru că era imobilizată de centură. A apăsat pe butonul care eliberează centura. Nimic. A mai apăsat o dată. Nimic. Când a apăsat şoferul, s-a deschis din prima. Maria, de fapt, nu apăsa - degetul nu mai asculta comanda creierului. La fel păţeşte Ana, care nu poate să-şi urmeze rutina fără Mihai.
Maria repetă procedeul la fiecare scenă: întrebări către Cătălina, eventuale revelaţii personale, concluzii. După fiecare scenă bifată, notează pe-o foaie de ce face Ana ce face: "Plec spre dormitor desfăcându-mi primii doi nasturi de la cămaşă automat, aşa cum fac în fiecare seară, şi când ajung la cel de-al treilea mă încurc, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată". Sau: "Acum îmi este foarte clar că el a plecat. Simt că îmi pierd toate forţele şi cad foarte de sus, din decizia mea de a nu mă gândi la ce s-a întâmplat. Îmi vine să urlu de durere". Sau: "Mă gândesc numai la cât de mult m-a iubit Mihai şi cum eu nu am ştiut să îl apreciez. Mă simt foarte slabă şi nu ştiu ce să fac. Situaţie în care nu am fost niciodată. Mă surprinde şi pe mine această nouă senzaţie".
E ceva liniştitor în minuţiozitatea cu care personajul e jupuit de piele. E o căutare de informaţie; informaţie de care ai nevoie ca să înţelegi şi să empatizezi cu lumea. Alegerea momentului în care Ana va scăpa prima lacrimă devine, în aceste condiţii, chinuitoare:
- Eu pot să fac cu creierul meu orice, spune Maria.
Cătălina dă să răspundă.
- Numai o secundă să termin, te rog. Eu pot să zic: "OK, nu mă interesează". Dar ce e în sufletul meu este mult mai puternic. Şi lacrima asta nu pot s-o controlez, pentru că nu sunt actor. Ea îmi vine pur şi simplu în ochi, înţelegi. Adică pe mine mă doare atât de mult... Eu pot să zic 1.000 de ani că nu te mai iubesc, că am un partener...
- Corect.
- Şi că-l iubesc...
- Corect.
- Lasă-mă numai puţin să termin, te rog. Eu îl iubesc pe el, da? Îl iubesc foarte mult, da? Şi el îmi spune: "Te-am înşelat". Şi eu zic: "Te bag în pizda mă-tii", dar pe mine mă doare inima de mor. Îmi vine să urlu. Înţelegi? Iar chestia asta, tot filmul, ea rămâne. Indiferent ce hotărăşte ea mental, sau ce acţiune face ea, sau de ce hotărăşte ea să facă, sau ce-şi imaginează ea că va avea în suflet peste un minut sau mâine... povestea filmului... ăla e adevărul. Ştii ce zic?
- Eu am înţeles ce zici. Doar că, vezi tu, subconştientul ăsta lucrează mult mai repede decât îţi dai seama. Şi în momentul în care el a plecat şi s-a trântit uşa aia de la scară, n-a mai apucat să-l vadă. Dar ştie.
- Că ce anume?
- Că a plecat.
- Că nu se mai întoarce niciodată? Atunci e altceva.
- Deci, dacă lucrăm pe subconştient atât... Înţelegi?
- Păi atunci e altceva.
-Şi practic prima lacrimă a ei va fi atunci. Când închide uşa...
- Nu, nu mai are valoare filmul.
- Păi, vezi?
- Nu...
- Păi, despre asta vorbim.
- Ea nu trebuie să ştie că s-a terminat atunci. Nu. Greşit. Nu.
- Zic de subconştient, care lucrează mult mai repede.
- Nu, nu-i adevărat, nu, nu. Îhm, îhm. Asta n-o cred. Eu dacă îl iubesc pe el, el poate să fie cu una acum. Se culcă cu ea. Îi văd. I-am zis că este singurul motiv pentru care m-aş despărţi de el vreodată. Îl iubesc. E soţul meu. Sunt de cinci ani cu el. Deci nu vorbesc de situaţia asta foarte ambiguă. Zic o chestie concretă, dură, pe care o văd şi care mă doare. Şi el pleacă. Sau eu plec. Şi zic: "În viaţa mea n-o să mai fiu cu tine". Mie îmi e clar că dacă el va veni cu un buchet de flori şi o lună va sta ca un câine în faţa preşului meu, voi fi înapoi cu el. Şi nu numai că îmi doresc să se întâmple asta. Eu îmi doresc ca el să facă toate lucrurile astea. Oricât de tare mă doare.
***
E luni, trecut de miezul nopţii, şi o aştept pe o Calea Victoriei pustie ca să mergem la prima noapte de filmare a scurtmetrajului. Apare în SUV-ul gri al iubitului ei, cu părul ud, pantaloni largi şi adidaşi în picioare, ca un zilier care se schimbă la domiciliul clientului.În apartamentul închiriat unde se va filma, o duzină de oameni se agită prin camerele tip vagon, montând microfoane şi lumini. Maria salută şi o taie glonţ spre dormitor să se schimbe şi să fie machiată. N-am s-o mai văd mai bine de o oră, aşa că mă aşez pe canapeaua de piele şi aştept. În afară de bătăile pendulei, o dată la 30 de minute, nu se întâmplă mare lucru. La un moment dat vine la mine o tipă mică şi firavă, îmbrăcată într-o rochiţă neagră. "Soţia dumneavoastră se face frumoasă", îmi spune arătând către dormitor. Îi spun că sunt un Cristi, dar nu Cristi Popa, actorul care-l va juca pe Mihai. Se uită la mine, probabil gândindu-se că sunt un actor mincinos. Îi servesc cea mai sinceră privire pe care o pot livra ca jurnalist. "Nu? Semeni." (Nici poveste. Popa arată mai bine.)
E trecut de ora unu şi Maria e încă în dormitor. Oamenii din echipă mai mişcă o lumină, mai pun un filtru, mai fac o glumă; noaptea însă pare să-i fi catatonizat pe toţi. Doar Lili, tipa în rochiţă neagră, mai are energie. S-a aşezat lângă mine să mă întrebe ce fac acolo. O urmăresc pe Maria. De ce? Scriu despre ea. Ce interesant. Da, e mai interesant s-o văd făcând lucruri decât să stau de partea cealaltă a mesei şi să-i pun întrebări înregistrate de reportofon în timp ce eu mă gândesc dacă n-ar fi cazul să cer un salariu mai mare pentru că îmi petrec timpul cu celebrităţi prin baruri şi cafenele, consumând cantităţi interzise de cofeină şi salate cu diverse feluri de brânză. Nu-i spun chiar toate astea, ştiu şi eu să joc. Lili însă nu mă aude - e ocupată să-mi povestească despre ea, cum a venit din Basarabia, cum de-a făcut psihologie şi nu jurnalism, cum visează să facă terapie prin film şi cum a ajuns, dintr-o nebunie, să lucreze într-o agenţie matrimonială.
Ca s-o joci pe Lili ai avea nevoie de toate informaţiile astea - chiar mai mult. Şi atunci mă loveşte. Cred că o înţeleg pe Maria. Ştiu de ce vrea să jupoaie personajul până la os şi apoi să-i îmbrace pielea. Pentru că trebuie să-l arate altora, să-l manipuleze subtil, ca pe-o păpuşă pe care o iubeşti, dar tot păpuşă e, şi ei să se bucure de spectacol. E aceeaşi dorinţă, puţin sinistră, dar totuşi sinceră, pe care o am şi eu. Vreau să o pot scrie pe Maria aşa cum Maria vrea să poată să o joace pe Ana.
În timp ce stau pe canapea şi fantazez la ce voi scrie, o văd ieşind din dormitor pe Ana. Are părul coafat, o Andreea Esca cu un plus de volum, şi poartă o cămaşă neagră cu dungi ţipătoare şi o pereche de pantaloni negri puţin sclipicioşi - o carieristă care, după o zi de muncă, încă adie a parfum şi a energia cu care a plecat de pe platou. Aşa va fi aproape toată noaptea: Maria în pielea Anei repetând conştiincios fiecare cadru, uneori cerând ea repetiţia, alteori ascultând de Cătălina.
Abia pe la patru dimineaţa Ana începe să lase loc Mariei. Se trag nişte cadre cu Cristi, iar Maria vine în bucătărie să bea nişte cola. Cască de câteva ori, dar ochii mici îi scapără. Deşi e în pauză, nu ratează ocazia să mai descoasă pe cineva. Îşi îndreaptă tirul către unul dintre membrii echipei care n-a făcut nimic toată noaptea: Ce faci aici? Cine eşti? Câţi ani ai? Ce vrei să te faci? Tipul, un actor venit din Timişoara, răspunde defensiv. Vrea să facă film pentru că teatrul i se pare fals. Maria se uită la el şi ridică sprânceana.
"Nu există profunzime în film", spune şi apoi îşi îndreaptă privirea spre mine într-un efort de-a mă face complice la micul ei atac. "Mai ales în filmul românesc."
Mai bea o gură de cola şi se-ntoarce în sufragerie, ca Ana, gata să filmeze plecarea lui Mihai. Îmi dau seama că de fapt nu am nici cea mai vagă idee despre ce se petrece în interiorul ei, în afara arderii provocate de povestea pe care o joacă. Ştiu ce simte Ana şi, pentru că Ana e Maria, va trebui să mă mulţumesc cu asta.
***
Ne întâlnim o săptămână mai târziu, într-o luni post-electorală de iunie timpuriu. Ajunge la fără zece, plutind ca un puşti-minune într-o echipă de seniori, o legănare nici îngâmfată, nici timidă, într-o rochiţă clocotind de frunze înghesuite pe-o pânză de indigo şi sandale albe punctate de unghii roşu-violent. Pe umărul stâng duce o geantă, iar în mâna dreaptă o cutie de Zuzu cu 1,5% grăsime. În loc de salut, o întreb ce face cu laptele. "Îl beau", îmi spune. "De sete." Ne aşezăm pe bancă: eu, ea şi cutia de lapte. Şi soarele, drept în faţă, muşcând din tot ce e, crestându-i buza de sus, împungându-i semnul din bărbie, pigmentându-i irişii căprui cu potrivit de mult verde. Ştie că soarele-i face bine."Eşti drăguţ, ca un şcolar. Ce şosete amuzante ai", îmi spune râzând la pătrăţelele alb-albastru. Scoate din geantă o cameră video digitală. "Vreau să le filmez." Apoi o întoarce către nişte plopi şi mă liniştesc. Apoi, după un tip deşălat care trece trăgând dintr-o ţigară. "Uită-te la el", spune urmărindu-l cu camera. "Ce personaj e. Pun pariu că dacă vede că-l filmez o să vină spre noi. Uită-te cum ţine ţigara - cât de aproape de faţă." Maria şi-a luat camera să stocheze personaje - visează să-şi facă o galerie electronică în care să poată căuta când primeşte un scenariu. Poate ar trebui să merg în Gara de Nord, spune ca pentru ea. Acolo e plin de personaje. Apropo de personaje, uite ce-am filmat de pe geam, îmi spune, şi ne aplecăm amândoi asupra ecranului mic, mânjit de urmele degetelor ei. Apasă atent cu arătătorul succesiunea de butoane până dă de un tip care cântă la acordeon în timp ce o echipă de bărbaţi termină nişte reparaţii la drum. "Stai să vezi cine era", spune. Bărbatul are pe el o vestă reflectorizantă, aşa că mă aştept la o surpriză. "Uite, ăia au terminat cu drumul şi strâng." Echipa pleacă. Bărbatul termină de cântat, scoate acordeonul de la gât şi se întoarce. Pe spatele lui scrie mare: "Pază". "Îţi dai seama ce personaj", exclamă Maria. "Omul ăsta vine cu acordeonul la muncă. Pleacă dimineaţa de acasă şi are grijă să nu uite acordeonul."
Pare fără griji astăzi - mama, primar într-o comună din Prahova, a câştigat al doilea mandat din primul tur, ea a terminat de filmat pentru TVR şi Cişmigiul e doldora de personaje. Vrea să ştie lucruri concrete despre ele: ce mănâncă, ce iubesc, ce urăsc, cum fac sex. O citează pe profesoara ei din facultate, Sanda Manu, care le spunea că abia atunci când ştii cum îşi face nevoile personajul tău, l-ai înţeles.
Mă întreb dacă eu am înţeles-o pe ea. Mi-a oferit o serie de detalii concrete - că nu bea cafea, că are grijă de păr pentru că are probleme cu mătreaţa, că vorbeşte în somn, că are o pernuţă pentru picioare, că n-are televizor, că-i plac dulciurile, că Ateneul e destinaţia ei favorită, că e îndrăgostită de ploaie - dar mă întreb dacă nu e un calcul matematic făcut de un expert în informaţia personală: le dau pe astea, pentru că nu-mi vor face rău.
Îi spun că am recitit transcrierea discuţiei noastre de anul trecut despre Nemescu şi mi-am dat seama că nu voi afla prea multe despre ea. "Detaliile sunt ale mele", mi-a spus atunci. Amintirile, bucuriile şi fricile sunt private, iar dacă e să le scoată, le va scoate printr-un personaj. Mi-a mai spus ceva anul trecut - că are o scrisoare în care Nemescu îi zice că ea e ca o ceapă, are foarte multe foi şi înăuntru se ascunde un suflet minunat, foarte frumos. "E foarte greu însă să le treci şi sunt foarte puţini cei care le trec", mi-a spus. "Dar şi când ajungi acolo..."
Azi îi zâmbesc şi îi spun că nu e corect ce face. Disecă personaje, fură accente, împrumută ticuri, spionează de la geam şi pune o groază de întrebări indiscrete. Eşti voyeuristă, o împung. Şi nu dai nimic în schimb. Râde ca un copil prins la furat, cu nasul ridicat şi gingiile expuse. "Da, sunt voyeuristă. Şi sunt foarte curioasă. Poate pentru că sunt româncă - ştii, capra vecinului."
Slabă explicaţie, îi spun. Ştie. Redevine serioasă. "Ţin foarte, foarte mult la intimitatea mea. Uneori mă duc acasă şi mă simt supărată că am zis prea multe, că am arătat prea mult." Se opreşte. "Dar uite, am să fiu generoasă."
Şi atunci îmi spune o poveste. Cu Maria, fetiţa care a crescut iubită şi răsfăţată, cu toată libertatea de pe lume şi nici o grijă. Tot ce-şi dorea, primea. Tot ce visa, se îndeplinea. A simţit că ceva rău se va întâmpla, ca să echilibreze atâta bine. Şi, acum cinci ani, tatăl ei a dispărut - nu foloseşte cuvântul - şi nu a putut dormi luni întregi şi încă doare. Dar nu a arătat asta decât în film, în scena din California Dreamin' când Doiaru moare în braţele Monicăi, fiica lui.
"Lumea spune că sunt frumoasă", spune zâmbind. "Îmi merge bine financiar, am o carieră de succes, un BMW, un iubit extraordinar, lumea se îndrăgosteşte uşor de mine... Chestiile grele le ţin pentru mine."
Acum ştiu. Lumea se îndrăgosteşte de Maria pentru că munceşte să îi facă pe toţi să o ţină minte pentru prezentul pe care îl oferă mai mult decât pentru trecut. Trecutul nu se poate controla şi se arde pe peliculă. Prezentul, în schimb, se poate manipula. Plecăm şi pe drum spune că ar vrea o îngheţată.
- Ia-ţi.
- Nu asta trebuia să spui. N-am voie, că mă îngraş.
Se uită apoi peste drum către McDonald's şi apoi, complice, înapoi la mine.
- Dacă aş spune că vreau un milk-shake...
- Ţi-aş spune să-ţi iei. Nu conta pe mine să-ţi spun să nu-ţi iei ce vrei pentru că îngraşă.
Se gândeşte puţin şi-mi place să cred că, dacă ar fi analizat momentul într-un scenariu, ar fi spus că personajul va traversa pentru că e impulsiv şi vrea să creeze amintiri mici pentru că ştie că îl vor individualiza şi-l vor face greu de uitat. Nu de-aia a cântat în maşină? Nu de-aia a zâmbit ruşinată când i-a fost încercuit mijlocul cu un centimetru? Nu de-aia a semnat un e-mail cu "Maria cea super somnoroasă"?
Ştiu ce va face înainte să-mi spună şi râd când o aud.
- Hai să trecem!, şi alunecă leneş pe zebră, ca atunci când visează să se ridice de la pământ dar nu poate; nimeni şi nimic între ea şi un milk-shake mare de vanilie.
P.S.: Ce nu v-aş spune niciodată:
Că mă tentează morbidul şi trăiesc în lumea de dincolo. Aştept lumea ce va să vie şi până una alta mă bucur, fără să vreau, de viaţa care este aici pentru că sunt om. Mă joc cu sufletele altora şi ofer fericire pentru că pur şi simplu îmi iese. Am ales să fiu un om bun pentru necesităţile generale ale tuturor celorlalţi, dar îmi trăiesc viaţa în plină singurătate. Întâlnesc bărbaţi minunaţi pe care simt că îi iubesc şi care mai de care se transformă în amintire. Mă fascinează copiii şi sunt marea mea inspiraţie. Nimic din ceea ce spun şi trăiesc nu este sigur, pentru că totul nu este decât o posibilă interpretare. (Maria Dinulescu)