Europa e (doar) pămîntul pe care trăim

Participantă la una dintre serile primei ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (alături de Wojciech Kuczok, Simona Popescu, Cezar Paul-Bădescu, Elena Vlădăreanu), scriitoarea germană Juli Zeh (născută în 1974), autoarea romanului Schilf, a studiat dreptul internaţional, a fost stagiară la New York, în cadrul ONU, şi s-a specializat în studii est-europene la Cracovia. A trăit la Zagreb şi Sarajevo, a obţinut numeroase burse în Austria, Bosnia, Bulgaria şi Germania, a fost lector la Institutul de Literatură din Leipzig, la Universitatea din Düsseldorf şi la Universitatea din Witten/ Herdecke, şi a fost premiată în 2002 cu Deutscher Bücherpreis pentru cel mai bun debut (Vultur şi înger, publicată în româneşte la editura Niculescu). Aceasta a fost prima ei venire la Bucureşti şi prima întîlnire cu scriitori şi cititori români.

Iulia Popovici: Am fost foarte surprinsă de fragmentul pe care l-aţi citit în cadrul festivalului, cel despre poliţista Rita Skura, un personaj secundar. A fost o alegere pragmatică, bănuiesc.
Juli Zeh: Nu e realmente reprezentativ pentru carte, dar e mai uşor de urmărit. Iar din experienţa mea cu lecturi ţinute în Germania, cînd nu ai la dispoziţie decît cîteva minute şi vii cu o poveste complicată despre fizică, timp, spaţiu, materie, oamenii se simt copleşiţi. Acel fragment e mult mai distractiv şi m-am gîndit că pentru zece minute e ceea ce trebuie.

I.P.: Mă aşteptam să citiţi despre Schilf, figura tutelară a cărţii.
J.Z.: Pentru mine, Schilf e personajul cu care mă pot identifica. E bătrîn, e bărbat şi la antipodul personalităţii mele, dar mă regăsesc în ceea ce gîndeşte, ceea ce simte şi lucrurile prin care trece el în carte.

I.P.: Schilf e o punte de legătură între lumea anecdotică a poliţiştilor şi cea intelectualizată a fizicienilor.
J.Z.: Oarecum, deşi aparţine mai mult lumii lui Oskar şi Sebastian; poliţiştii din carte sînt descrişi într-o manieră mai degrabă grotescă, iar eu îi iau mereu peste picior, cum se-ntîmplă cu Rita Skura. Sînt două universuri, două genuri literare care se intersectează, iar Schilf e undeva, la mijloc. El face legătura între interpretarea fizică şi cea filozofică a lumii, preia teoriile fizice pe care i le oferă Sebastian şi, parţial, Oskar, ca să mediteze nu la ştiinţele naturale, ci la întrebări filozofice. Ce e real şi ce nu? Cum putem face diferenţa între o realitate obiectivă şi una subiectivă? Sînt probleme pe care eu însămi mi le pun de multe ori.

I.P.: E aceasta şi perspectiva din care a fost citit romanul de către critica germană?
J.Z.: Mai degrabă nu, din păcate. Am fost uşor nemulţumită de receptarea din presă. Cititorii să zicem "normali", în măsura în care am un feedback din partea lor, prin email-uri sau scrisori, au perceput-o mult mai mult aşa cum am scris-o. Cronicile s-au concentrat pe subiect şi poveste.

I.P.: Inclusiv pe legătura cu acceleratorul de particule de la Geneva (la care lucrează unul dintre personaje, Oskar, şi despre filozofia căruia se vorbeşte în carte)?
J.Z.: N-au ajuns aşa departe. Poate au înţeles, dar în Germania, cel puţin, oamenii se tem de fizică, să vorbeşti despre asta e un fel de blasfemie, un act împotriva lui Dumnezeu, e un subiect de care doar experţii se pot atinge, iar dacă un novice, mai ales din condiţia de femeie tînără, începe să vorbească despre teoria corzilor, se şochează destul de repede. În general, în recenzii temele legate de fizică şi filozofie au fost atent evitate, la fel ca şi orice conexiune cu Geneva, LHC etc.

I.P.: Care e, acum, statutul literaturilor est-europene în Germania?
J.Z.: Global vorbind, foarte bun. Sigur că nu poţi vorbi de întreaga populaţie cînd te referi la cititorii de ficţiune şi cu atît mai puţin în cazul traducerilor, e o scenă foarte restrînsă interesată de subiect, dar în interiorul acestei scene literare, Estul Europei a început să fie perceput ca ceva ce merită frecventat. Sînt cărţi ca toate cărţile, le iei din raft şi le citeşti. Acum nici zece ani, aveam senzaţia că dacă cineva vede numele unui autor şi nu ştie cum se pronunţă, n-o să aibă curajul să deschidă cartea, pentru c-ar avea sentimentul unei lumi străine, pe care n-o înţelege. Atitudinea e mult mai relaxată acum, nu contează că autorul e român sau francez, citeşti literatură străină sau nu, diferenţa nu mai e dată de originea - estică sau vestică - a scriitorului.

I.P.: Nu mai nimic exotic sau excentric în Europa de Est.
J.Z.: Europa e deja un teritoriu cunoscut. Acum Asia pare ceva exotic şi, în acelaşi timp, familiar, se publică multă literatură chineză, copiii încep să înveţe chineză la şcoală, e universul care-i sperie acum şi-i fascinează. În Europa, toată lumea se simte deja ca acasă.

I.P.: Zidul se mută tot mai departe.
J.Z.: Da, şi am senzaţia că ne vom înghiţi propria coadă, venind din direcţia opusă: din Europa de Est, prin Rusia şi China, şi ne vom trezi acasă trecînd prin Alaska.

I.P.: Dar scăderea interesului pentru fostele ţări comuniste nu e o pierdere?
J.Z.: Nu sînt sigură dacă-mi pare rău sau bine că se întîmplă aşa. E întotdeauna rău cînd îţi pierzi curiozitatea, dar e şi un semn de normalitate; am încetat să ne uităm unii la alţii cu un veşnic sentiment de alienare, vai!, ce grozav, e din Republica Cehă! Dacă te familiarizezi cu ceva, bineînţeles că-ţi pierzi curiozitatea. E ca-ntr-o relaţie, dacă trăieşti cu cineva zece ani, sigur că nu-ţi mai pui aceleaşi întrebări, de vreme ce v-aţi obişnuit unul cu celălalt. Nu înseamnă că nu-ţi mai pasă, lumea citeşte în continuare literatură estică.

I.P.: Iar acest sentiment de familiaritate a fost un bun punct de plecare pentru Sasa Stanisic, e normal acum ca un autor iugoslav să scrie în germană.
J.Z.: Nu chiar atît de normal. Poate că ceea ce vreau să spun nu e foarte frumos, dar e adevărat: dacă germanii au de-a face cu imigranţi care cresc în limba germană şi scriu în germană, ca Sasa, văd acest lucru ca pe o dovadă că integrarea e posibilă. Germana lui Stanisic e mai bună decît a multor nativi, deşi a învăţat-o, iar cei ca el sînt apreciaţi ca un exemplu, aproape utopic, de asimilare socială.

I.P.: România e o ţară cu probleme în ce priveşte emigrarea spre Vest şi integrarea propriilor minorităţi. E ciudat, aici, să discuţi despre integrare exclusiv în termeni de limbă.
J.Z.: Limba e foarte importantă. În Germania, imigraţia şi integrarea sînt subiecte despre care se vorbeşte tot timpul. Avem probleme, în principal în ce priveşte comunitatea turcă: sînt oameni foarte tineri, la a doua sau a treia generaţie, care rămîn legaţi de propriul univers comunitar, ca Chinatown la New York. Germanii nu vor ca cineva să inventeze microcosmosuri în interiorul societăţii; se vorbeşte despre societăţi paralele şi asta nu le place. Se perpetuează o serie de tradiţii - felul în care sînt tratate femeile, modul în care sînt educaţi copiii. Majoritatea nu vorbesc germană, niciodată ca limbă maternă, de multe ori provin din clasa de jos şi nu merg la liceu, se duc la şcoală fără să ştie deloc limba, o învaţă la clasă, rămîn în urma elevilor germani şi capătă complexe de inferioritate.
De aceea se concentrează toată lumea asupra problemei de limbă: o văd ca pe o soluţie, un prim pas către integrare. Scriitorii de limbă germană care provin din alte culturi sînt, deci, un exemplu aproape utopic a faptului că se poate.

I.P.: Aşadar, limba e un factor mai important decît rasa ori religia.
J.Z.: Bineînţeles. Avînd în vedere contextul istoric, în Germania sîntem foarte precauţi cînd vine vorba despre diferenţele etnice sau rasiale. Imaginea noastră asupra lumii e că toţi oamenii sînt la fel, trebuie să fie la fel, poate că au religii şi culturi diferite, dar singurul lucru care ne desparte cu adevărat e limba. Aşa am fost învăţaţi să privim lumea şi mă gîndesc că nu e cea mai rea dintre perspectivele posibile, de vreme ce nu agresează, e o chestiune de comunicare.

I.P.: Sînt urmările perioadei hitleriste.
J.Z.: Da. După Al Doilea Război Mondial, în perioada denazificării şi democratizării, efortul educativ a fost uriaş. Eu m-am născut în anii '70 şi m-am dus la şcoală în anii '80 şi aproape la fiecare oră ne învăţau cum să fim toleranţi, cum să considerăm oamenii ca fiind egali, să nu facem diferenţe în funcţie de origine. Generaţiile postbelice s-au implicat enorm în construirea unei viziuni "integrante" a lumii şi asta a funcţionat. Cred că marea parte a societăţii gîndeşte acum în acest mod şi doar o minoritate ar vota pentru expulzarea imigranţilor. Majoritatea se gîndeşte cum putem trăi împreună, cum putem comunica într-o societate pluralistă.

I.P.: Sînt aceste probleme sociale o temă pentru scriitorii germani?
J.Z.: E un val nou, datînd de vreo doi ani, de scriitori tineri care aduc în literatură astfel de subiecte. De-a lungul anilor '90 şi la începutul noului mileniu, temele erau mult mai superficiale, legate, mai ales, de biografiile personale ale autorilor; timp de zece ani am avut o literatură pop, mai mult de divertisment decît intelectuală, nu despre cum te descurci în viaţă dacă eşti tînăr, ci cum să vorbeşti cu iubita. Ceea ce interesant acum pentru mine e că mai ales prozatorii foarte tineri, la 20 de ani, scriu poveşti care se petrec în acelaşi timp în Germania şi în Estul Europei - despre un student germani cu o iubită în Polonia etc. -, într-un fel de geografie mixată.

I.P.: E o realitate în strînsă legătură cu europenizarea?
J.Z.: Asta e sigur. Motivul cel mai simplu e că oamenii călătoresc, mai ales studenţii şi cei educaţi. Toţi cei pe care-i ştiu au fost prin Europa, în vacanţe etc.

I.P.: Iar asta duce la forjarea unei identităţi europene?
J.Z.: Am o problemă cu termenul "identitate" şi mai ales cu cel de "identitate europeană", pentru că habar n-am la ce se referă concret. Nu sînt prea convinsă că are o acoperire reală, nu cunosc pe nimeni care-ar spune despre el însuşi că are o identitate europeană. Lucrurile sînt mult mai simple: te-ai născut undeva, vorbeşti o limbă, ai anumite experienţe, le poţi vorbi altora despre tine însuţi şi felul în care vezi lumea. Nu stai la coadă la vamă şi n-ai nevoie de viză. Asta înseamnă pentru mine europenizare. N-am nevoie să mă aşez dimineaţa în faţa oglinzii din baie să mă întreb: cine eşti tu? A, eşti europeană. Sau germană. "Identitate" înseamnă, de cele mai multe ori, o sumă de experienţe biografice, iar ele sînt strictamente individuale.

I.P.: În Estul Europei, experienţa colectivă a vămilor şi vizelor a dus, totuşi, la sentimentul unei identităţi la fel de colective, cea dată de paşaport.
J.Z.: Dar nu e ceva pozitiv, e vorba de o categorie în care te simţi împins. Nu e ca şi cum te-ai identifica de bună voie cu "a fi român" pentru că a fi român înseamnă... ce? Să aştepţi cu orele la vamă şi să fii tratat ca un gunoi la Ambasada Americii? Nu prea ştiu dacă termenul ăsta, identitate, chiar are un conţinut. Am o bănuială că el acoperă un imens gol şi nimeni n-are habar ce vrea să spună cînd îl foloseşte. De multe ori, utilizarea lui nu face decît să traseze o linie: tu, tu şi tu, voi nu faceţi parte din lumea noastră. Dar graniţele din mintea noastră nu sînt atît de clar desenate, deci de ce avem nevoie de astfel de concepte?

I.P.: Tema generală a festivalului de la Bucureşti a fost Re-writing the map of Europe. Ce înseamnă, totuşi, Europa?
J.Z.: Un continent cu multe ţări, multe limbi şi multe culturi. N-am nevoie de o identitate europeană care să zică ce? Că noi toţi urîm America? Europa e (doar) pămîntul pe care trăim.

I.P.: Întîlnirea la care aţi participat se numea My strange past/ My stranger present. E ceva adevărat în progresiva alienare a prezentului în această lume europeană în care trăim?
J.Z.: E ceva foarte interesant în textul pe care l-a citit Simona Popescu la întîlnirea noastră. Altădată, spunea ea, oamenii erau complicaţi, iar viaţa era simplă, acum viaţa e complicată şi oamenii, tot mai simpli. E o senzaţie pe care o au mulţi dintre cei pe care-i cunosc, faptul că lumea devine tot mai complicată, iar noi, tot mai dezorientaţi. Pentru mine, lumea e întotdeauna atît de ciudată pe cît poate fi, întrebarea e dacă tu, ca fiinţă umană, poţi găsi o modalitate de a accepta această lume. Problema e, de fapt, cît de complicaţi ne dăm noi voie să fim. E o chestiune de egocentrism.