Cel care ştia

M-am întâlnit cu el de prea multe ori. La un moment dat ne cunoşteam atât de bine, încât îi ghiceam de departe starea, înainte de a ne vedea, doar auzindu-l la telefon. Mă supăram, desigur, că trecerea timpului ne făcuse atât de previzibili. Aşa cum eu îi ghiceam stările, absenţele, nervii şi emoţiile de moment, tot aşa şi el putea să prevadă când aveam să mă bucur, să mă întristez, să dispar şi să reapar, după o clipă, stăpânită de o părere de rău pentru că mă prefăcusem. Însă tot acest dans făcea parte dintr-un joc, jocul fantastic al aparenţelor care pot vorbi, pentru că le împrumută cineva vocea.

Seamănă cu un teatru de păpuşi, în care păpuşarul se iveşte când şi când, dintre decoruri, şoptind ironic:
"tristeţea ta bătea uneori din aripi, făceai semne disperate cu sufletul"
şi în care eu îi răspund:
"nervii mării sunt valurile" - tot tu îmi spuneai, zâmbind amar din ochi
iar păpuşarul, cel care ştia, completează:
"doar noi eram primii pe genericul lungmetrajului regizat de absenţele mele".

Însă acesta nu este un teatru de păpuşi. E doar o scenă pe care se mai joacă o carte a singurătăţii prost înţeleasă. La naiba, spun, cu reflexiile, ironiile şi adunările care nu se potrivesc. E o scenă pe care lucrurile nu sunt mici şi meschine, pe care nu se păşeşte cu atenţie, ca să nu tulburi somnul care nu e atent decât la sine însuşi. Pe această scenă nu se vorbeşte despre frustrări, se răspunde la scrisori, nu se ţipă, ci se vorbeşte în şoaptă, nu se dau pumni "de drag", nu se începe o istorie şi încă una, din mers, ca să servească drept "variantă de rezervă", nu se respiră leneş, nu se strâng provizii pentru iarnă, măturând totul în jur, nu se ating visele celuilalt, nu se ating nici măcar visele tale, care rămân suspendate undeva între realitate şi coşmar, nu se aud urlete, ci doar muzică, nu se aleargă după senzaţie, ci după bucuria de a vedea, a doua zi de dimineaţă, zâmbetul copilăresc al celui care doarme lângă tine, prins într-o viziune de neînţeles.

Nu pot să nu observ nepotrivirile. Pot să mă chinui, revenind, până când noaptea se va face zi, iar tot ce-am încercat să spun va avea un sens, dincolo de egoismul propriu care-l îndemna pe cel care ştia să strângă tot ce prindea în desaga lui şi să continue cu jocul până unde îşi putea imagina, în mărinimia lui, că l-ar putea duce. Nu ajungeam niciodată mai departe decât ajunsesem data trecută, zgomotele din mormânt deveneau din ce în ce mai depărtate şi mai slabe, surzeam în liniştea în care se simţea lipsa urletului, voiam de toate şi aveam prea puţin, priveam naveta trupului între o senzaţie şi următoarea şi aş fi vrut să păstrăm ceva şi pentru mâine, o zi mai iluzorie şi mai puţin probabilă decât toate mâinile pe care le trăisem până atunci, fără a le putea duce la capăt. Ceva din mine înţelesese că minunea nu se putea întâmpla şi că tot ce îmi imaginam căpăta o dimensiune coşmarescă, odată cu trecerea timpului.

Aş fi vrut să-mi pot explica de ce rămâneam în acelaşi loc. Să accept rămânerea, dacă tot se întâmplase, cu toate bunele şi relele ei. Să nu mă mai revolt, când ştiam cum stau lucrurile. Şi, dacă mi le doream aşa, să nu-mi mai propun să obţin Altceva-ul. Păpuşarul acesta, cel care ştia, nu avea mai multe de spus. Îşi strângea zilele şi nopţile în jurul taliei, ca pe nişte pietre preţioase cu care se înfrumuseţa pe sine, cu desăvârşire neatent la lumea din jur. Încă mai puteam să scriu, încă mai puteam scrie despre isprăvile lui. Cândva, demult, îmi spusese că ştie să facă oamenii să râdă şi de aceea este iubit. Acum, dacă l-aş mai găsi la fel, i-aş spune că ştie să mintă oamenii în aşa fel încât să-i determine să-l iubească. Să-i ofere un fel de Absolut, în schimbul căruia să ofere, la ceasuri târzii şi discrete, un absolut mai mic, măsurabil în timp, întotdeauna conform cu socotelile sale.

Dar şi socotelile victimei, criticându-şi călăul, nu sunt cu nimic mai bune decât cele ale acestuia din urmă. Nu rezolvi mare lucru, revoltându-te la tine acasă, în absenţa stăpânilor. Nu eşti nici mai bun, nici mai rău, ci doar patetic.

Chiar aşa, mă gândesc: cine-mi poate oferi o certitudine, în absenţa tuturor certitudinilor? Să fiu eu sau cel care ştia şi se lăuda cu asta?

E timpul să ne odihnim obsesiile pe pernele moi şi calde ale visului.

Nu mai e mult şi se face dimineaţă.