Opera imperfecta

Pentru mine, vinul roşu este, de obicei, demidulce. Aşa îmi place să-l beau. În anumite momente, devine vin alb, adică de un galben străveziu, uleios. Ăştia-s "bănuţii", cum am auzit pe cineva spunându-le, mai demult. Peste vinul ăsta nu trebuie să curgă nici un pic de sânge. Dacă se întâmplă altfel, vinul se strică, devine tulbure şi acru. Iar ochii scânteiază, cazi la pământ şi rămâi fără suflare.

Doar ştii că sunt pe cont propriu toţi cei care se află acolo unde nu trebuie să fie, care văd ce nu trebuie să vadă, care aud ceea ce nu trebuie să audă. Sunt pe cont propriu. Ce li se întâmplă e din vina lor, chiar dacă ar spune altceva cauzele imediate. Cauzele imediate, prin comparaţie, nu există. Prin urmare, încerc să înţeleg unde anume greşelile mele s-au transformat în catastrofă. De ce privirea de la început a devenit aspră şi absurdă, în birtul acela unde nu aveai ce să cauţi, printre figurile acelea cu care nu semănai, printre paharele şi sticlele sparte.

În altă zi să fi fost, aş fi trecut pe acolo şi aş fi spus că nu te cunosc. Toată ziua am ascultat numai muzică premonitorie - ca şi cum omul pe care-l ştiam nici nu există, ca şi cum nici nu a trăit decât în imaginaţia mea şi datorită mie.

Aş spune că "sfârşitul a venit fără de veste". Dar m-aş alinta, pentru că ştiam în mâinile cui este sfârşitul. De cine depinde. Din ce în ce mai jos am săpat, până chiar n-a mai rămas nimic de văzut. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc, încă mai e ceva de descoperit - răbdarea mea de a te privi în ochi aşa cum eşti şi a-ţi spune la revedere. E cel mai greu să spui asta, când omul de la care trebuie să-ţi iei la revedere nu există. Deschizi fereastra, deschizi uşa, deschizi lumea, iar el nu e nicăieri. Poate ar trebui să priveşti în altă direcţie. În tine. Cloaca în care colcăie viermii s-ar vedea cu atât mai bine. Ce-i mai trist e că acum chiar nu am cui să spun toate lucrurile astea. Acum, când într-adevăr e prea târziu, când între cârciuma aia de cartier, cea care-ţi venise în întâmpinare (cui?), sufletul tău dornic de adoraţie şi găinarii care "te fac" cu zâmbetul pe buze nu era decât o singură distanţă - cea dintre realitate şi imaginar.

În loc să merg acasă, am venit să te văd într-un loc care-mi amintea de petrecerile deşucheate din romanele citite când eram mică. Terasă de cartier, vin ieftin, figuri abrutizate şi tu - toate, din altă lume. Ar fi trebuit să plec pe loc. Nu ştiam ce mi se pregătea, nu sesizasem capcana, credeam că voi întâlni "oameni interesanţi". Aşa a şi fost, erau oameni care-ţi oferă flori ofilite şi beau vin la o masă de plastic cu scaune care abia stau în picioare, care spun tot soiul de aberaţii şi, atenţi la tine, te măsoară din priviri. Mi-ai spus, mai târziu: "Vezi? De aia nu voiam să te aduc aici! Sunt un nenorocit, sunt un nimeni!". Şi mă aşteptai să vorbesc, doar-doar te-aş fi contrazis. Am făcut-o. Doar că eram trează, înmărmurită şi tristă. După plecarea din birt, amuzaţi de momente şi după o uşoară "pierdere în peisaj", am ajuns într-un cotlon mizer şi am văzut cum te duci la WC şi nu închizi uşa; mă uitam cu groază la toate oalele şi ciurucurile şi mizeria de acolo, din cele două cămăruţe meschine, prinse în alt secol, ajunsă şi în tencuială, şi-mi spuneam în sinea mea: "Stai, stai aşa! Am mai văzut toate astea undeva! Acum 13 ani, în alt oraş, cu alţi actori, dar exact la fel! Viaţa e ciclică, viaţa e UN CĂCAT!"

Te-am cărat de acolo aproape în spate; te împotriveai mereu, nu puteai ţine drumul drept. Nu ştiu unde voiai să ajungi, dar lângă mine nu erai oricum. În mintea ta, acolo undeva, se întâmpla ceva. Am curăţat în urma ta semnele poticnelii, te-am dus aşa câteva sute de metri, ascultându-te vorbind despre amicii tăi care tocmai mă curăţaseră (oare?) de bani. Nu ştiu dacă e adevărat, n-am să ştiu niciodată. Nici nu vreau.

Voiai să faci "afaceri" cu mine şi cu prietenul tău "de zece ori mai deştept" decât mine. Să facem un film care să câştige milioane. Cum sună! Suna bine - eu, scenaristă! - şi mulţi mi-au spus că aş putea reuşi, doar să vreau. Ai întrebat dacă mai ai telefonul la tine. Era. Îl luasem, desigur, după convorbirea din "vizuina" de după blocuri, de mai devreme, când ne ascundeam de "prietenii" tăi, dintre care doar unul era prieten cu adevărat. Detalii.

Acelaşi telefon a sunat, când ne odihneam lângă grădiniţa din spatele blocurilor de la bulevard. A durat ceva să-l scot din buzunar. Până să răspunzi, apelantul a închis. Aşa că ai dat de pământ cu telefonul. Ţăndări, ţăndări s-a făcut. L-am adunat de pe jos, l-am pus la loc. N-ar fi trebuit. În următoarea secundă, mi-a trecut toată viaţa cu tine prin faţa ochilor, de la serile simpatice în care ne zbenguiam în "Club A", la serile de vară, în care beam un pahar de vin pe "Motoare" şi ne uitam la meci şi până la serile ceva mai răcoroase, de toamnă, în care dârdâiam pe scaunele de la "Rucăr" şi ne uitam la meci. La meci... Meciul meu cu viaţa, bănuiesc, din moment ce în cele câteva secunde, după ce-am luat telefonul de pe jos şi am dat să ţi-l întind, în loc de orice altceva am primit cea mai aspră, mai dureroasă şi mai absurdă palmă din viaţa mea. Cu totul nemeritată, deşi ştiu că sunt pe cont propriu toţi cei care se află acolo unde nu trebuie să fie, care văd ce nu trebuie să vadă, care aud ce nu trebuie să audă. Sunt pe cont propriu. Ce li se întâmplă se întâmplă din vina lor, chiar dacă ar spune altceva cauzele imediate. Iar cauza imediată, am crezut atunci, era că nu îţi dădusem suficient de repede telefonul. Dracu' ştie care a fost cauza, de fapt, pentru că n-am mai avut când să te întreb. Pentru că am simţit cum îmi curge în gură lichidul cald, dulce-amărui, închis la culoare. Sânge. M-am speriat, am început să plâng şi să fug, cu sângele încă curgând, cât mai departe, ascunzându-mă. De cine? Şi încă mai aveam forţa să mă uit în spate, să văd ce faci. Stăteai drept, parcă împietrit; dintr-o dată, păreai stăpân pe picioare, dar stăteai cu spatele, nu vedeai nimic din absurdul care se întâmpla în spatele tău. Când în sfârşit m-am oprit şi m-am uitat înapoi, veneai în urma mea. M-am îndreptat de spate şi-am fugit, am fugit cât puteam de tare. Îmi era frică, groaznic de frică, eram ca un animal înjunghiat care aşteaptă lovitura de graţie. De ce? Pentru că mă aflasem acolo unde nu trebuia, văzând, auzind şi trăind ceea ce nu trebuia.

Nu eşti cel care se împleticeşte, abia vorbind din cauză că a băut prea mult. Nu eşti nici cel care vine şi drăgăleşte pisica, într-un acces de hedonism. Nu eşti nici nenorocitul care zici că eşti, când îţi vine să-ţi plângi de milă. Nici cel care a absolvit Fizica. Nici măcar cel care privea ruşinat în pământ, azi, când cei de la masă mi-au zis că sunt soţia ta. Îţi cunosc toate cele o mie de chipuri, dar adevăratul chip îmi scapă. Am sute de descrieri, dar pe cea care se naşte din toate cele de mai sus - chipul frumos, dar totuşi putred, chipul neiertător, dar totuşi corect, în idiosincraziile sale - nu-mi iese şi pace. Aceasta este opera imperfecta. Din prea multă iubire, nu-mi va ieşi niciodată. Azi am deschis ochii un pic şi am văzut crâmpeie din realitate. Însă, dacă desenez până la capăt, nu va ieşi decât un kitsch. Dacă mă opresc aici, la palma pe care mi-ai dat-o şi care a făcut loc prăpastiei dintre noi - arătând-o, iar nu născând-o - nu am făcut, în continuare, nimic valabil.

Ce-o face Puiu, dragul de el, în magherniţa aia sinistră unde l-am lăsat? Cu banii mei, cu zâmbetul tău furat, cu acel "te iubesc" pe care el l-a auzit, dar mie nu mi-l poţi spune decât cu pumnul?