Închisoarea imaginară

Mi-ai spus de nu ştiu câte ori să mă răzgândesc, ca să nu ajung într-o situaţie de criză. Să vin când vreau, să plec când vreau din închisoarea pe care o ţeseam împreună zi de zi, lună de lună şi din care mă invitai să mă eliberez, doar întemniţându-mă şi mai tare. Atunci libertatea mea se îmbrăca în haine de duminică şi ieşeam pe străzi împreună, să vânăm inorogi. Era frumos, era din ce în ce mai frig şi soarele strălucea din ce în ce mai tare a iarnă, pe malul unei mări sau al lacului din parcul de lângă casă. Încet-încet, peisajele se confundau, ca într-un castel de cărţi de joc peste care sufli glumind, ca într-un joc. Cât eram singură, era bine, dar tot simţeam răsuflarea ciudată a vinovăţiei peste umăr.

Pentru că tu m-ai învăţat să îmi fie frică. Să o duc peste tot, ca pe un blestem.
Am tăiat din agenda mea aproape tot: oameni, ani, locuri. Până şi urletul l-am tăiat.
Aşa că nu mă mai doare nimic.

Nici când nu mai sunt singură, când ocupi spaţiul tot mai bine delimitat - în minute, centimetri, emoţii - lumea devine tot mai mică şi mai meschină. Şi în faţa noastră apare Lumea. Cele câteva culori calde - galben, ocru, portocaliu - de pe bluza ta cea nouă-veche şi albastrul adânc în care număram nuanţele se transformă într-o mare de cenuşiu peste care pluteşte, fără voia mea, zâmbetul pe care l-am pierdut cu multă vreme în urmă. Contrastul este sfâşietor.

Mă ţin prizonieră într-o închisoare imaginară, iar graniţele ei tachinează îndeaproape punctul de sufocare. Cât pot să strâng, cât de intim pot să dansez cu moartea?

În urma ta, deşertul în care există şi mai puţine culori, şi mai puţine emoţii, se strânge dureros într-o chemare fără urlet, într-o implorare care nu mai are nici o legătură cu realitatea. E vorba de jocul orgoliilor, acela din care nu ieşi niciodată învingător, pentru că joci cu tine însăţi. Oponentul nu există. Închisoarea e a ta, numai a ta. Cu nebunii, gardienii şi secretele ei. Între aceste graniţe nu ai cum negocia libertatea. Trebuie mult curaj şi multă nebunie să nu le mai faci pe plac slăbiciunilor.

În timpul acestor vorbe cu mine însămi, despre inutilitatea labirintului lăuntric, din care răsare din când un zâmbet mic, tandru, zâmbetul neputinţei, pisica mea - o maidaneză pătată cu sexul incert (o cheamă Adiţa, nu Adiţă, cum a fost prima oară botezată) - ţopăie între mine şi taică-său, încercând să ia de la amândoi ce-i trebuie. Praf sau nea, vorba lui Dinescu, dar ea nu ştie ce-i ăla compromis. Ar trebui să nu-mi mai aduc aminte nici eu şi să-i urmez exemplul, dând cu praştia în tot ce credeam că e valabil.

Şi aici intervin David şi Goliat. Clişeul celebru. Cine câştigă?

Iar Adiţa îmi dă peste mână, cu lăbuţele ei moi şi fine, către iluzia zilei de mâine, care încă n-a venit. Cum o să dau ochii cu tine? Ce deşert vom mai privi împreună? Ce închisoare? Poate infinitul în care nimic nu e la fel, dacă lipseşti o dată. Şi încă o dată şi încă o dată.

Probabil, povestea cu închisorile e o chestiune de obişnuinţă, indiferent de cât de colorate sunt.