O vară de neuitat (I) - Proprietatea şi posesiunea, de Petru Dumitriu

Când am citit, cu ani în urmă, Proprietatea şi posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu, am avut conştiinţa exactă a faptului că am întâlnit un mare prozator. Cronică de familie a fost o lectură ulterioară, confirmând, prin volumul întâi şi mari porţiuni din cel de-al doilea, că aşa stăteau lucrurile; iar cărţile realist-socialiste, parcurse mai mult din necesităţi didactice, au ştirbit prea puţin admiraţia pentru scriitor.

Sunt critici care caută numai punctele vulnerabile ale operei şi biografiei unei autor, insistând pe ele şi proiectând asupra ansamblului lumini şi umbre compromiţătoare. E în natura umană să observi mai curând defectele decât calităţile semenului tău, iar dacă totuşi le înregistrezi şi pe acestea din urmă, să le înscrii într-o ecuaţie a invidiei personale. Pe de altă parte, autoritatea critică pare mai bine servită de registrul minimalizării şi al contestaţiei, cu execuţii pe texte evident slabe şi divagaţii în faţa operelor evident bune. Petru Dumitriu oferă, din abundenţă, şi din unele, şi din altele, dublându-şi inegalitatea artistică printr-o incredibilă sinusoidă comportamentală.

Colegii şi competitorii lui de generaţie, Marin Preda şi Eugen Barbu, se înscriu biobibliografic pe nişte traiectorii predictibile. Prin romanele lui şi prin întreaga atitudine, Preda va deveni un reper al rezistenţei culturale autohtone. În schimb, Barbu, după câţiva ani de neînregimentare, va trece în extrema cealaltă, a colaboraţionismului cu regimul, murdărindu-se cu un plagiat şi salvându-se estetic cu două-trei opere excepţionale. Statura unuia se precizează pe măsură ce postura celuilalt se limpezeşte. La Petru Dumitriu, balansul moral-existenţial este atât de mare, încât etapele semnificative ale vieţii şi activităţii lui par să nu aibă nimic în comun una cu alta. Între junele Dumitriu, care debutează în 1943 cu proza Nocturnă la München în "Revista Fundaţiilor Regale" şi încă-tânărul autor oficial din anii directoratului la "Viaţa Românească" şi la ESPLA (1953-1958) există o adevărată prăpastie. Experienţele plus modurile de a le trăi şi consuma sunt parcă desprinse din biografii diferite. La fel, între realist-socialistul Petru Dumitriu şi exilatul căzut, în Occident, într-o prelungită transă religioasă numai numele mai reprezintă elementul de legătură. O ultimă schimbare la faţă petrecându-se în anii din urmă ai scriitorului, când el şi-a redobândit interesul pentru propria operă şi a încercat reinserţia în lumea culturală pe care o părăsise.

Contabilitatea acestor periculoase piruete este neiertătoare. O generaţie de cititori, intoxicată în tinereţe cu textele propagandistice ale corifeului prozei noi (Vânătoare de lupi, Drum fără pulbere, Poveşti adevărate, Pasărea furtunii), nu mai vrea să audă de Petru Dumitriu, chiar dacă acesta a mai scris şi altceva. Iar promoţiile mai tinere nu-l prea cunosc pe autorul Cronicii de familie fiindcă nu prea l-au citit. Şi nu prea l-au citit fiindcă acesta nu a fost editat şi reeditat în condiţii comparabile cu ale unor prozatori mai puţin înzestraţi. Între 1960, anul de fugă pentru Petru Dumitriu, şi 1989, anul ultim al socialismului de stat, nu s-a putut scrie şi discuta decât în particular despre periculosul "transfug". Dezertarea unui om de bază al regimului era mult mai gravă decât a unui cetăţean oarecare, fie şi în lumea aceea a oamenilor egali, toţi, unii cu alţii. Activiştii şi cenzorii ideologici îşi păstrau simţul proporţiilor şi justa apreciere a gravităţii faptelor. Iar după Revoluţie, într-un context radical schimbat şi în condiţiile în care interesul public pentru literatură se diminuase drastic, întoarcerea autorului a fost una ratată.

Au apărut, e adevărat, două cărţi de convorbiri cu el (Pactul cu diavolul. Şase zile cu Petru Dumitriu de George Pruteanu şi Convorbiri cu Petru Dumitriu de Eugen Simion, ambele în 1995), însă opera propriu-zisă a scriitorului, cu segmentul ei reprezentativ şi cu nucleul său tare, a fost editată parţial şi discontinuu. Din Proprietatea şi posesiunea, parte a Colecţiei de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, volum prefaţat de Geo Şerban şi editat la Dacia în 1991, nu se mai găsesc exemplare. Eu l-am citit într-o copie xerox, ca în vremurile "bune" ale romanului românesc de la finele ceauşismului. O apariţie importantă este cea a Cronicii de familie, îngrijită de acelaşi Geo Şerban, postfaţată de Nicolae Manolescu şi editată de Fundaţia Culturală Română în 1993. Au mai fost publicate şi alte titluri, la Eminescu, Univers, Viitorul Românesc, Apostrof. Dar o ediţie recuperatoare şi critică de Opere, cum este cea de faţă, gândită deopotrivă cronologic şi ca un ansamblu, a apărut abia după moartea scriitorului.

Momentul de maximă expunere postrevoluţionară pentru atât de ambiţiosul şi, în definitiv, atât de ghinionistul autor a fost unul cinematografic. În aprilie 1995 a avut loc premiera filmului O vară de neuitat, cu scenariul, regia şi producţia de Lucian Pintilie, după Salata, partea a unsprezecea din Cronică de familie. Cu Olga Tudorache în rolul doamnei Vorvoreanu, Kristin Scott-Thomas în rolul Theresei Dumitriu şi Claudiu Bleonţ în rolul ofiţerului Dumitriu, filmul fusese prezentat şi la Cannes, cu un an înainte. Un veritabil succes naţional şi internaţional, aşadar, un film care, proiectat pe marele ecran, ne-a reamintit că mai există în literatura română un autor pe nume Petru Dumitriu. Cu 44 de ani în urmă, el era ceva mai vizibil în spaţiul nostru cultural. Din foarte minuţioasa Cronologie realizată de Ecaterina Ţarălungă, selectez "intrările" din dreptul lunii noiembrie, anul de graţie 1951: "I se decernează Premiul de Stat clasa a II-a, la sugestia Anei Pauker, prin decret semnat de Ion Gheorghe Maurer (abia la 24 noiembrie 1952), pentru Nopţile din iunie (ediţia a doua), apărute în volum.

Publică în «Scânteia» nuvela Dreptate, cu subiect ţărănesc.
Drum fără pulbere (romanul Canalului) apare în volum.
Apare volumul Nuvele (Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi, Duşmănie, Bedros din Bazargic, O sută de kilometri).
Apar în broşură nuvelele Duşmănie, Să vii să-ţi dau pâine.
Publică broşura Sărbătoare în zi de lucru, 64 p., la ESPLA.
Publică pentru prima oară în «Contemporanul» articolul Întâlnire cu eroii, legat de documentarea pentru romanul Drum fără pulbere.
Apare în limba germană, la Bucureşti, Cronică de familie (Der Familienschmuck) la ESPLA, iar în rusă şi sârbo-croată Nopţile din iunie, la Editura de Stat."

Şi apoi, printr-o întoarcere temporală mult mai scurtă, să vedem "intrarea" din august, acelaşi an: "Premiera filmului În sat la noi, după Nopţile din iunie, scenariul: Petru Dumitriu, regia: Victor Iliu şi Jean Georgescu, muzica: Ion Dumitrescu, interpreţi: Constantin Ramadan, George Manu, Nucu Păunescu, Liviu Ciulei, Andrei Codarcea ş.a. Premiera a avut loc pe 20 august 1951".

Două filme făcute după acelaşi autor. Acelaşi? Mi se pare întrebarea-cheie în judecarea cazului Petru Dumitriu. Vara lui 1951 se prezintă, iată, foarte ofertantă pentru proiecţia oficială a unui scriitor care avea, pe atunci, 27 de ani şi toată viaţa înainte. Strict literar vorbind, ea este însă o catastrofă. Privind înapoi, sunt convins că scriitorul ar fi ignorat-o complet, ar fi omis-o, ar fi "uitat-o" - dacă aşa ceva ar fi fost posibil.