Pentru Ioana Pârvulescu, viaţa este o continuare firească a literaturii. Iar cărţile nu sunt o evadare, ci un mod de a "încărca bateriile".
Iuliana Alexa: Faceţi, vă rog, un portret Ioanei Pârvulescu, femeia din spatele scriitoarei şi profesoarei. La ce visează ea?
Ioana Pârvulescu: Cred că cel mai mult visează la "doi ani de vacanţă". Viaţa mea adevărată a început abia în 1990, adică după ce am avut libertatea de a-mi alege varianta de viaţă care cred că mi se potriveşte şi de a da maximum din ceea ce am de dăruit. Am avut atâtea de făcut, de trăit, de dat, încât abia am mai avut timp să visez. Acum chiar asta îmi lipseşte, tihna de a visa, de a acumula pe-ndelete frânturi frumoase de existenţă şi de a le pune bine, pentru cărţi viitoare sau doar "vise albe" pentru "zile negre". Portretul meu? Un om ca oricare altul... O persoană care speră şi vrea, fără să reuşească prea des, să facă bucurii altora.
I.A.: De pildă?
I.P.: De exemplu, cărţile. Cele pe care le-am scris au fost gândite în aşa fel încât să te lase, ca cititor, să evadezi puţin din grijile prezentului şi după călătoria în timp pe care ţi-o propun, să te întorci înseninat şi cu "bateriile încărcate".
I.A.: Cum a fost copilăria fetiţei Ioana? Este copilăria esenţială pentru viitorul scriitor?
I.P.: Am copilărit într-o casă veche, plină de farmec şi de mister (căutam, pe-atunci, în ea ganguri secrete, ascunzători, relicve, taine) alături de fratele şi verii mei. Am crescut între munţi şi între cărţi, chiar aşa, între munţi de cărţi. Oraşul meu natal, Braşovul, a avut inspiraţia să se aşeze într-un peisaj magnific. Aşa că, pe de o parte am avut alături de copiii casei noastre o viaţă aventuroasă, pe dealuri şi munţi, ca-n romanele lui Jules Verne, Karl May sau Mark Twain, pe de altă parte am avut aventura cititului. Amândouă erau palpitante şi amândouă m-au format. Atunci am înţeles, probabil numai instinctiv, că între viaţa adevărată şi viaţa din cărţi nu e un zid, ele seamănă mai degrabă cu nişte vase comunicante. Fluidul realităţii ajunge în ambele recipiente (carte şi viaţă) la aceeaşi înălţime. Cine o cunoaşte bine pe una are şanse şi în cealaltă şi reciproc. Adică nu numai viaţa te ajută să scrii, dar şi cărţile citite te ajută să trăieşti.
I.A.: Care sunt evenimentele care credeţi că v-au format?
I.P.: Nu cred că e vorba de evenimente. Poate mai degrabă de oameni. Am avut personalităţi extrem de interesante în familia mea, pe care le-am înţeles cu încetul şi care mi-au lăsat fiecare câte ceva, ca personajele din poveşti care îţi dau un instrument de folos atunci când eşti la strâmtoare. Unele m-au învăţat cum e cu râsul în momentele critice, altele că nu trebuie să-ţi dai prea multă importanţă, că nu eşti tu buricul pământului, altele dimpotrivă, că trebuie, uneori, să te iei în serios, altele că vârsta nu e importantă şi cum să compensezi fiecare rid în plus cu o calitate în plus şi-aşa mai departe.
I.A.: Cum aţi defini cochetăria?
I.P.: Îmi plac femeile cochete şi nu-mi place stilul şleampăt decât în cazuri rare, când se potriveşte cu persoana. Cochetăria mi se pare a fi arta detaliului şi detaliile sunt importante în toate privinţele. Viaţa poate fi bulversată, distrusă sau salvată din cauza unui detaliu. Poate că e o viziune romanescă - Dostoievski spunea ceva asemănător - dar e şi convingerea mea. În nici un caz nu acord cuvântului "cochet" sensul de secol XIX, când "cochetele" erau, de fapt, "cocotele".
I.A.: Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi În intimitatea secolului 19 reprezintă un plonjon în trecut. Vi se întâmplă să vă refugiaţi în reverie pentru a evada din prezent?
I.P.: Nu, motoraşul care m-a plonjat în trecut n-a fost reveria, nici dorinţa de a evada, ci curiozitatea. Pur şi simplu mi-am dorit să ştiu cum ar fi fost dacă, în loc să mă nasc în 1960, m-aş fi născut în 1860 sau în 1880, care este anul meu de naştere favorit. Mi-ar fi plăcut să am 20 de ani la 1900.
I.A.: Aţi spus că una dintre dorinţele dvs. ar fi să călătoriţi în timp şi aţi scris despre viaţa cotidiană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca şi cum aţi fi fost acolo. Daca aţi călători în timp ce aţi duce din secolul nostru oamenilor din secolul al XIX-lea?
I.P.: M-aş duce cu câteva geamantane uriaşe, cum se şi călătorea pe vremuri - o trăsură de geamantane, malposte - în care aş pune numai obiecte practice: antibiotice şi multe-multe alte medicamente (m-aş sfătui cu un medic), pentru că bolile sunt cel mai înspăimântător lucru din trecut. Apoi diverse obiecte strict feminine, de la teste de sarcină la ce vreţi dvs., pentru că şi aici era o mare problemă. Apoi lanterne, ochelari şi chiar lentile de contact, becuri (dar şi aici m-aş sfătui cu un inginer, ca să văd cum se pot adapta). Şi, pentru mine personal, aş duce un aparat de fotografiat digital şi o cameră de filmat.
I.A.: Care sunt valorile dvs.?
I.P.: Libertatea. "La liberté avant toute chose". De la ea începe tot restul şi în lipsa ei totul se perverteşte. Am trăit îndeajuns într-o lume lipsită de libertate şi ştiu ce spun. Apoi, vorba Sfântului Augustin, "iubeşte şi fă ce vrei".
I.A.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi fericită?
I.P.: A avea timp.