Ea / Tu

Se uita deseori pe fereastră, impresionată nu de cîte o frunză, un copac ori o bucată de cer, ci de ceea ce vedea. Era ceva ce o făcea să aştepte, era o clipă, una, prin care ea aştepta intrarea, ca printr-o uşă anume. Ea aştepta. În orice caz, era acolo. Ştia că acest acolo nu înseamnă mai nimic pentru ceilalţi. Erau totuşi cîţiva care vedeau, vedeau ca şi ea, dar pentru aceasta trebuia să îi fii foarte aproape, tîmplă lîngă tîmplă, obraz lîngă obraz. Sau trebuia să poţi şti dincolo de piele, printr-un fel de senzor care poate fi deţinut, dar nicicînd avut. Aceia erau oamenii "îmbrăcaţi invers", care ştiau pentru că erau.

Dar ea era normală, numai că avea, precum tatăl ei, o inimă puţin mai mare decît cele obişnuite. Tatăl ei ar fi putut ajunge un foarte bun sportiv, i s-a spus.

Ea s-a născut din capul maică-sii. A ieşit de acolo pentru că inima moştenită de la tatăl său bătea din ce în ce mai puternic, să se spargă. Risca să se umfle prea mult. Aşa că a ieşit la timp, deşi n-a ştiut niciodată ce a lăsat în urmă. A ieşit, a văzut lumina, s-a ridicat şi a plecat.

A colindat mult. S-a întîlnit cu un înger, era tot un copil, era ea. Amintirea acelei clipe nu e retrăire, reproiecţie pe o pînză albă a unui aşa zis trecut. Chiar e, şi e în acea întîlnire care chiar s-a produs şi se tot produce (iată, scriu) între un copil şi imaginea sa de copil.

Şi atunci aştepta. Un bărbat cu camionul venea să o ducă de la nişte bunici la ceilalţi bunici. Unii trăiau la cîmpie, alţii la munte. Străbătea dealurile, toate ca într-o zi. De aceea nu "mai ţine minte" pentru că toate erau la fel, neschimbate, ca într-un tablou. Tabloul a rămas aşa, nemişcat (dovada că ceea ce a fost trebuia să se întîmple), destul de mulţi ani.

A încercat odată însă să-i atingă pe ceilalţi. Foarte timid, aproape imperceptibil. Desigur că nimeni n-a observat-o. Mîna pe care o întindea în afară, deşi aceeaşi cu mîna pe care o întindea înăuntru, pur şi simplu nu exista în afara tabloului. Nu exista pentru nimeni. Iar acum ea privea. Stătea şi privea, pînă cînd o tristeţe enormă a năvălit peste ea. Se simţea prea grea să mai intre înăuntru, prea obosită să mai privească. Atunci a închis ochii şi a visat: o gradină mare, plină de mere, o mînă caldă care-i mîngîia frunzele: acum ea era un copac. Care vede o fată care se uită acum pe fereastră.


Azi domnişoara Brown a venit şi ne-a adus cărţi şi dulceaţă de vişine. Domnul Brown era plecat din biroul său unde zilnic scrie literatură de bună calitate, publicată la cald de o prestigioasă editură americană. Afară e senin şi pămîntul pe care a călcat domnişoara Brown cînd a venit să ne aducă cărţile domnului Brown şi dulceaţa făcută de ea miroase a reavăn. Domnişoara Brown, deşi are ochelari cu lentile groase, e slabă şi corectă, mignonă şi simpatică, te vede foarte bine, pentru că e caldă ca şi tine. Dar nu ştiu de ce scriu despre domnişoara Brown, căci eu despre tine aş vrea să scriu. Mi-e ciudă poate că ea te vede mai bine, deşi şi eu te întrevăd cînd citesc cu ochii mijiţi şi cu buzele strînse ceva care mă face să vreau să vin mai aproape de tine. Cînd citesc ceva aşa palpitant şi surprinzător, dar şi cînd citesc ceva mai plictisitor şi totuşi coerent şi corect, am nevoie să te chem ca să-ţi spun. Domnişoara Brown vine nechemată, dar nouă ne place de minune ca e aşa, spontană, caldă, luminoasă, vie. Atunci cînd vine domnul Brown şi cinăm în patru e o adevărată seară de Crăciun, toate sclipesc şi stau liniştite la locul lor, domnul Brown vorbeşte măsurat şi mănîncă cu poftă, e un bonom delicios. Iar soţia sa, domnişoara Brown, care ar trebui să fie doamna Brown, numai că nu i se potriveşte şi i-am spus noi aşa, fără ca ea să se supere (ea nu se supără niciodată pe noi, ne iubeşte doar), aşadar ea, domnişoara Brown e de ajuns numai să zîmbească sau să spună: "da, chiar aşa!" şi casa noastră cu uşi şi ferestre, cu singurul ei pat, luminată uşor dinăuntru, să fie iluminată dintr-o dată de vocea domnişoarei Brown care tocmai vorbise cu puţin timp înainte cînd turna ceaiul.

Voiam să-ţi spun tu. Era aşa de linişte. Dar nimic nu trebuia să spun. Atunci ai început tu să vorbeşti. Tu aveai darul ăsta, că puteai atunci spune cînd eu nu puteam decît fi (te iubesc, îmi spuneai. Şi eram).

De atunci vorbim împreună, sîntem împreună.

În cîte o seară ca aceasta ne bucurăm nespus de vizita deplină a familiei Brown.