Nu mă înscriu printre detractorii calculatorului şi ai Internetului. Dimpotrivă: calculatorul şi facilităţile lui mi-au schimbat viaţa în bine şi asta la o vîrstă cînd nu e uşor să asumi deprinderi noi. Scriu numai pe calculator şi apelez, de cîte ori am nevoie, la reţeaua electronică, pentru informaţie, verificare, detaliu. E la îndemînă, e rapid şi e, cu oarecari excepţii, o sursă de încredere. Am însă norocul de a nu mă fi format în vecinătatea şi prin intermediul calculatorului. Cu alte cuvinte, am puţine şanse să devin dependent, iar conceptul căutării intelectuale se asociază, pentru mine, ca şi pentru majoritatea congenerilor mei, cu alte proceduri decît cele pe care le implică manevrarea unei tastaturi. E motivul pentru care sînt foarte rezervat cînd e să judec performanţa culturală a calculatorului şi a Internetului. Ele au introdus în metabolismul culturii un coeficient de facilitate, care presupune, e drept, acces prompt, dar şi lene mentală, pasivitate, impostură.
Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur şi simplu, a şti. Cunoaşterea ca depozit, inteligenţa ca exerciţiu al memoriei, interogaţia redusă la strictă dexteritate mecanică şi la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket şi efortul de cunoaştere într-o subspecie a shopping-ului. Dar a fi cultivat nu înseamnă a şti, înseamnă a şti să cauţi. Nu a şti să utilizezi o "maşină de căutare", ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogăţeşte prin ceea ce îţi livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor. Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut cînd nu ştii ceva: cum să pui întrebarea, la ce uşă să baţi, în care orizont să te mişti. Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decît de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decît săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atît de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet. Bunul dobîndit fără efort, parada de informaţie plutind pe un perfect vid cognitiv, ştiinţa neasimilată, neprelucrată organic, creează impresia penibilă a falsului, a jongleriei stîngace. Nicăieri nu e trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de Internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înşişi. Încep să creadă că ştiu, că emană miresme subtile, cînd, de fapt, miros a Google de la o poştă.
Cultura de Internet ameninţă să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile şcolii, dar se instalează, vanitos, şi în creiere mai tomnatice, grăbite să vîndă ceea ce n-au cumpărat niciodată. Îmi pică ochii, din cînd în cînd, pe verbiajul bălţat al unei mici vedete de televiziune, pentru care laptop-ul pare să fie mamă, tată, frate, prieten şi, probabil, iubită. Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescenţă schizoidă care îşi domină utilizatorul. Omul vrea să epateze, să etaleze cunoştinţe fenomenale, să arate, mă-nţelegi, prostimii cît e de deştept. Vreţi să auziţi ceva despre Olympia (pronunţie ezitantă) a lui Edouard (pronunţat cu un "d" final sonor) Manet? Ascultaţi la mine! Urmează platitudinile curente, culese din Wikipedia şi din alte cotloane digitale, de unde trebuie să rezulte că vorbitorul şi-a tocit coatele şi şi-a mîncat tinereţile studiind asiduu istoria artei. Nu-i nimic - îmi spun. Insul a făcut, totuşi, de bine, de rău, un efort. Şi decît să nu ştii nimic, mai bine să înveţi cîte ceva, fie şi de pe Internet. Atîta doar: cînd eşti în faza de învăţare, nu se cade să adopţi, ţanţoş, postura învăţătorului.
Mai ai încă de butonat...