Eram patru prietene. Prima, o femeie frumoasă, înaltă, blondă de cîţiva ani, o prezenţă contradictorie, pe care aveam obiceiul să o compar cu desertul acela din restaurantele chinezeşti, îngheţata prăjită. Ea era invers. Rece în aparenţă, înduioşătoare doar cu foarte puţini aleşi. Printre aceştia, la loc de cinste, beagle-ul ei jucăuş care îi ştia faţa deloc nazistă mai bine ca oricine. A doua era înţeleapta grupului, cu un aer încă de fată serioasă. Ea îşi permitea să fie jucăuşă mult mai rar decît beagle-ul celei dintîi. Însă conversaţiile noastre telefonice explodau de fiecare dată într-o luptă dreaptă de idei, la care nu puteai renunţa pentru nimic în lume. Tristeţea ei cronică nu penetra reţelele fixe sau mobile atunci cînd vorbea la telefon, cînd îşi lăsa talentul analitic înnăscut să desfacă în felii cărţi, oameni, situaţii. Tristeţea ei cronică era o prezenţă copleşitoare doar cînd reţelele fixe sau mobile nu te mai despărţeau de ea şi o priveai neputincios, stînd atît de tristă în faţa ta. A treia prietenă. Nicicînd nu am mai văzut în preajma mea rafinamentul cultural însoţindu-l mai bine pe cel gastronomic. Giacometti şi salata proaspătă de alge, pentru început, Fra Angelico şi şerbetul pastelat de lămîie la final. Plus un camembert cu calvados în aşteptarea lui Truffaut. În ceea ce mă priveşte, eu sînt prietena care scrie povestea şi le cunoaşte pe toate trei.
Eram, prin urmare, patru femei, într-un oraş care se lupta cu cea din urmă zi a anului de graţie 2007. Ne vedeam destul de des, chiar săptămînal, vorbeam aproape zilnic la telefon una cu cealaltă, de-a lungul întregului an. Acum Revelionul stătea în faţa noastră ca zidul unui castel kafkian în spatele căruia se afla ferecat sistemul, acel sistem ce îţi spune că trebuie să te bucuri, să fii fericit în noaptea dintre ani, să săruţi pe cineva sub vîsc, să porţi underwear de culoare roşie, să mănînci zece boabe de struguri şi să-ţi pui tot atîtea dorinţe, să-ţi spargi propriul pahar de şampanie, să mergi în Maldive, să pleci la schi sau în gaşcă la Sibiel... Cîte ai de făcut într-o singură noapte ca să nu te simţi un neintegrat în prima zi a anului! Patru femei, singure în faţa sistemului nemilos al Revelionului, au cîteva opţiuni clare. Ele pot să accepte invitaţiile de fiecare an sau pe cele ocazionale, încropite cu entuziasm trecător, sau se pot întîlni una cu cealaltă, cunoscîndu-şi atît de bine gusturile şi ştiind că de subiecte de conversaţie nu vor duce lipsă.
Scenariul nostru este însă altul. Cele patru femei îşi fac cumpărăturile ca în orice altă zi a anului, privind filmul paralel al goanei după cel mai cool revelion, întorc spatele zidului acelui castel în care toată lumea se presupune că poartă bikini şi boxeri roşii, şi merg la ele acasă. Fiecare la casa ei. Iar noaptea se scurge liniştit, din ce în ce mai liniştit, mai ales după un scurt climax la miezul nopţii. Prietena mea dintîi îşi culcă beagle-ul ca în fiecare seară, spre ora 10, singura schimbare e că acesta din urmă se trezeşte speriat în zgomotul artificiilor de 12 fără un sfert. Cea de-a doua prietenă citeşte pînă spre ora 1, punîndu-şi tristeţea la adăpost de privirile oricărui muritor curios. Iubitoarea de Truffaut, atinsă de începutul unei mici răceli, se limitează la salata de alge cu ghimbir. În ceea ce mă priveşte, fac cîte un pic din toate astea: la mine motanul negru nu adoarme decît tîrziu, nu citesc, dar revăd pe sărite Broken Flowers şi, lacomă cum sînt, încep foie gras-ul cu smochine, cel pe care aveam să-l termin a doua zi împreună cu ele, la fel ca şi Chablis-ul de la supermarketul din colţ - slavă Domnului că şi Chablis-ul s-a democratizat şi nu mai e ce-a fost odată. A doua zi ne-am întîlnit, am petrecut pe îndelete, şi anul, deşi nou, şi-a reluat cursul firesc.
Aceasta este povestea. Atunci mi s-a părut amuzant, dar şi ciudat că am ales toate patru varianta singurătăţii, cînd ne-ar fi fost atît de la îndemînă să ne amăgim, chiar să ne distrăm împreună, la una dintre noi. Am înţeles mai tîrziu însă că, pe lîngă singurătăţile banale, cele în cuplu, cele între prieteni, în gaşcă, fie că eşti în mijlocul Vienei sau al Bucureştiului, mai există şi un alt nivel, pe care nu-l puteam descoperi decît odată cu messenger-ul. To be or not to be invisible. Invizibilitatea pe mes dă măsura dorinţei noastre de a fi singuri şi în acelaşi timp în contact, a distanţei pe care o impui fără să dispari, pentru a putea păstra controlul. Eşti invisible, dar vezi cine intră şi iese pe poarta castelului, poţi vorbi chiar din starea aceasta, dar numai cu aleşii, nu rupi legăturile cu totul. Singur sau invisible? Ne-am făcut invizibile una faţă de cealaltă în acea noapte, am căutat singurătatea ştiind însă că existăm fiecare într-un colţ al oraşului.
Singurătatea ia forma recipientului care o găzduieşte. Şi are semnificaţii fără număr. Unii ar spune că e o opţiune, alţii - un dat al omului, alţii - un nenoroc sau o neputinţă.
Povestea celor patru prietene care se văd tot timpul anului, dar decid să nu se vadă în noaptea de Revelion, deşi asta le-ar putea îndulci singurătatea, mă duce cu gîndul la alte personaje. Anul trecut, în noaptea de Anul Nou, cineva pe nume Thomas Coville, un împătimit de Sartre şi de vele, îşi petrecea de bunăvoie Revelionul undeva în zona ecuatorială, pe un trimaran, plecat fiind în înconjurul lumii. Există un sport pentru care singurătatea este o obligaţie şi o virtute. O călătorie în solitaire, pentru a face turul Pămîntului, poate dura trei luni - fără întrerupere, pentru că marea nu aşteaptă şi nu-şi calculează reacţiile, şi mai ales pentru că oamenii care aleg să rupă astfel legăturile cu pămîntul luptă pentru un record. În ziua în care scriu acest articol, 30 de navigatori vor pleca din nou din Sables d'Olonne, în competiţia Vendée Globe, pentru a se lupta, fiecare singur pe velierul său, cu propriile limite, pentru a înconjura pămîntul în timp record. Unii vor abandona cu siguranţă. Regulamentul permite luarea la bord a unui alt concurent doar în situaţii extreme. Revelionul îi va găsi reglîndu-şi velele, ca să reziste valurilor, curenţilor, icebergurilor. Există un miraj al solitaire-ului, o formă nobilă de invisible, există momente cînd nu vrei sau nu poţi să iei pe altcineva la bord. Există o plăcere a singurătăţii, iar constatarea aceasta mă trimite cu viteză înapoi, undeva în anii '80, către un film al Malvinei Urşianu: O lumină la etajul X. Povestea unei femei singure, exilate de propria sa revoltă şi atipicitate, în interiorul sistemului comunist. Am iubit-o pe Irina Petrescu în acel film ideologic, care m-a pregătit pentru solitaire-ul meu postrevoluţionar şi capitalist. Stau la etajul 7, de multe ori sînt invisible şi am prieteni cu care vorbesc zilnic. Iar foie gras mănînc doar accidental.