Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alexandru George: Nu discut cartea, ci tratez subiectul ei


Daniel Cristea-Enache, un interviu cu Alexandru George

31.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Alexandru George, în ultima Dvs. carte de până acum, În treacăt, văzând, reflectând, afirmaţi la un moment dat că spiritul disociator vă permite să susţineţi că Moromeţii, I, de Marin Preda este o capodoperă, chiar dacă, personal, sunteţi pentru o altă formulă de roman. Poate aşadar un roman cu material rural să aibă valabilitate şi chiar excelenţă estetică? Vă întreb acest lucru cu amintirea unei emisiuni TV de acum câţiva ani, în care un distins eseist se întreba, retoric, cui ar putea să-i placă stupidele dileme ale unui ţăran care nu ştie dacă să taie sau nu un salcâm...

Alexandru George: Cred că orice om cu o inteligenţă normală şi posesor al unei oarecari instruiri artistice poate citi o literatură inspirată din lumi ce-i sunt străine: viaţa laponilor sau a samoyezilor, întâmplările unor cruciaţi în Palestina secolelor XI-XII, sau intrigile societăţii înalte englezeşti din timpul reginei Victoria. Eu am recunoscut calităţile eminente ale romanului Moromeţii, I, după cum am făcut-o şi cu Plecarea Vlaşinilor, importantul roman al vieţii pastorale ardeleneşti din veacul al XVIII-lea. (Să menţionez că această reuşită a Ioanei Postelnicu era socotită de Şerban Cioculescu - un alt urban get-beget - cel mai bun roman al ultimelor decenii.) Eu nu am vreo intoleranţă faţă de alte formule decât cea pe care o cultiv, în urma unor analize proprii, adâncite şi definitive. Nu veţi întâlni la mine o incompatibilitate de tip Sadoveanu-Rebreanu, Victor Eftimiu-Camil Petrescu, Arghezi-Minulescu, chiar dacă sunt eu însumi un prozator cu oarecare profil şi cu preferinţele mele. Dar această calitate face din mine un cititor de tip "tehnic", care opune sau adaugă satisfacţiei imediate intenţia de a profita pentru sine de ceea ce citeşte, şi de aceea un roman de genul Moromeţilor nu-l poate interesa sub acest aspect, ca şi întreaga proză a lui Marin Preda, o formulă de naturalism uneori degradat, specifică sfârşitului secolului XIX. Proiectul meu de literatură confesivă, de descendenţă mai ales proustiană, nu se poate întâlni cu o astfel de estetică de mult depăşită, pe care o regăsim şi în Cronică de familie a lui Petru Dumitriu şi în Groapa lui Eugen Barbu, cu care formează un triptic şi prin accidentul istoric: toate sunt cărţi de sfârşit, parafând o epocă, aşa cum am mai spus-o.

Mai e, însă, ceva: eu, în afară de structura artistică, am o înclinaţie spre istorie, poate chiar o vocaţie, şi de aceea încerc să văd lucrurile în perspectivă mai îndepărtată: toate aceste trei importante realizări romaneşti continuă linia prozei interbelice autentice, de sinceră inspiraţie, şi care a fost întreruptă de catastrofa comunismului; mă gândesc la romanele apărute cu puţin înainte de ea: Sfârşit de veac în Bucureşti de Ion Marin Sadoveanu, Flăcările de Radu Tudoran şi Blocada de Pavel Chihaia; în fine, la romanele lui Mihail Villara, Dinu Pillat şi Al. Vona - ultimul fiind pe departe cel mai interesant pentru mine, deşi păstrez o mare stimă şi celorlalte.

În chestiunea cu "distinsul eseist" care a afirmat că nu ne mai pot interesa problemele unui ţăran care are sau nu să-şi taie un salcâm, cred că e vorba de publicul străin, care realmente nu e interesat de aşa ceva, dovadă fiind şi eşecurile de a traduce Moromeţii într-o limbă de circulaţie măcar europeană.

D.C.E.: În continuarea întrebării anterioare: sunteţi de partea autorului Dvs. "formator", Camil Petrescu, care afirma că nu se poate face roman analitic, psihologic, modern, cu personaje din lumea rurală, sau de partea lui G. Călinescu, pentru care ţăranul îşi pune aceleaşi probleme ca şi... Kant, numai că le rezolvă altfel? Eroii lui Steinbeck şi Caldwell, ai lui Jorge Amado sau ai lui Vasili Şukşin, pentru a nu mai vorbi de cei ai lui Preda, sunt, în opinia Dvs., excepţii care confirmă regula lui Camil Petrescu?

A.G.: Camil Petrescu este doar unul dintre scriitorii care au exercitat asupra mea o influenţă formativă. Îi sunt recunoscător, căci prin marele său eseu despre Proust m-a dus la acesta şi spre literatura de tip confesiv, scrisă la persoana I, căreia i-am rămas credincios în toate romanele mele. Numai că spiritul meu disociativ m-a făcut să descopăr că proustianismul autorului lui Danton e mult mai contestabil decât se crede (şi am şi scris un eseu pe această temă, chiar la debutul meu, În jurul romanelor lui Camil Petrescu, cuprins în Semne şi repere, 1971). Linia pe care am urmat-o a fost aceea a romanului dizlocat, chiar "liric" (ceea ce lui E. Lovinescu i se părea ceva detestabil, iar G. Călinescu socotea că e o contradicţie în termeni), confesiv de-a dreptul, eventual chiar autoscopic. Aşadar, o direcţie care ar avea tangenţe cu Adela lui Ibrăileanu, cu romanele lui Anton Holban, Mircea Eliade, C. Fântâneru şi M. Blecher, dar şi cu Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale sau Paradisul Suspinelor de Ion Vinea.

Cât priveşte "condiţiile" puse de Camil Petrescu romanului de tip nou, pe care abia se pregătea să-l scrie, să notăm că e vorba de un simplu răspuns fugitiv la o anchetă care se va întregi cu Noua structură şi opera lui Marcel Proust; acest text va stârni reacţia neaşteptată a lui G. Călinescu, autor şi el în acel moment a două romane. Camil Petrescu indica succint şi năvalnic un program; celălalt contrazicea şi nega nişte realităţi. Căci la data aceea aproape toate romanele româneşti aveau ca personaje principale intelectuali - de la Întunecare al lui Cezar Petrescu, la Gib Mihăescu, dar chiar şi Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, ca să nu mai vorbim de "noua generaţie", direct sau indirect gidiană şi proustiană, pe urmele autorului Ultimei nopţi... Dar şi literatura mai veche, de la Dan al lui Vlahuţă la Comăneştenii lui Duiliu Zamfirescu nu puneau ţăranii în centrul atenţiei, cum nu o face nici Sadoveanu sau chiar Agârbiceanu, cu atât mai puţin Adela lui Ibrăileanu. Cum nu o făcuse şi nu o va face Călinescu însuşi, mare amator de afirmaţii în răspăr. (Afară de aceasta, literatura cu "orăşeni" sau chiar intelectuali nu e neapărat intelectualistă şi plină de probleme: să ne gândim la Hortensia Papadat-Bengescu, unde lectura nu e niciodată subiect de conversaţie, sau de comerţ intelectual: în ciclul Halippilor singura carte amintită - dacă nu mă înşeală memoria - este Viaţa pasionantă a lui Rudolf Valentino pe care o parcurge din plictiseală o eroină în zilele ce-i preced moartea.)

Cât despre afirmaţia lui Călinescu, după care ţăranul "îşi pune aceleaşi probleme (şi le rezolvă) ca şi Kant", ea este o pură aiureală, neobişnuită chiar pentru un amator de lucruri şocante. Nici un ţăran nu numai că nu-şi pune problemele care-l preocupau pe Kant, dar nici măcar nu are bănuiala lor. Un ţăran poate fi foarte isteţ, poate fi un înţelept, poate avea un ethos al lui, nu lipsit de unele virtuţi, dar totul în cadrul unei culturi şi mentalităţi sapienţiale, opusă sau în afara celei teoretice. Problemele pe care şi le-a pus Kant nu sunt accesibile nici măcar intelectualilor de înaltă calificare, ci doar celor cu pregătire filozofică specială; ceilalţi (în frunte cu mai toţi intelectualii din romanele româneşti mai sus citate) nu posedă nici măcar instrumentarul gândirii kantiene, care a fost nu a unui înţelept de geniu, ci a unui tehnician al filozofiei. Nici în literatura lui, G. Călinescu nu înfăţişează vreun ţăran filozof, nici măcar vreun intelectual ispitit de a-i urma afirmaţiile aberante. (Singurul care le-a luat în serios a fost Marin Preda, care s-a crezut legitimat în pretenţiile lui de absolvent al câtorva clase de şcoală în divizia rurală pentru a prezenta un "filozof" cu gradaţii universitare, care se comportă ca un troglodit, nefiind în stare să articuleze o frază de gândire filozofică, în schimb "rânjind" tot timpul şi "holbându-se" la toate.)

Un critic al afirmaţiilor mele (care să-mi cunoască literatura) s-ar putea referi chiar la romanul Oameni şi umbre, unde intelectualitatea de atmosferă e sugerată şi de faptul că personajul "care spune eu" este un "studiosus" în mediu universitar, în Germania (ca şi personajul lui Mihail Villara). Rezultatul unei analize corecte m-ar interesa la superlativ.

D.C.E.: Ţineţi mult la vocaţia Dvs. de prozator. Romanele, pe care le creditaţi parcă mai mult decât cărţile de critică, intră în "creuzetul" Şcolii de la Târgovişte, cu intelectualismul, autoreflecţia, livrescul şi calofilia formulei cunoscute? Cum vă explicaţi că, totuşi, critica l-a favorizat pe criticul Alexandru George, şi nu pe prozatorul cu acelaşi nume?

A.G.: Camil Petrescu, într-o violentă diatribă împotriva criticii literare, m-a convins că aceasta este prin excelenţă caducă: ea dispare în momentul când îşi atinge scopul, exact aşa cum, la unele insecte, masculii sucombă în însuşi actul zămislirii. (Şi să se observe că toate acestea au fost rostite într-o polemică cu E. Lovinescu, al cărui model mie îmi fusese până atunci cel mai aproape.) Am rămas la convingerea superiorităţii de esenţă a literaturii de imaginaţie pe care de voie, de nevoie, am practicat-o şi eu de mai bine de trei decenii.

De ce mulţi critici aproape că nici nu observă că eu sunt mai ales prozator? Răspunsul cred că ar trebui să-l dea ei înşişi, fiecare având raţiunea lui, de către mine neştiută. Ce pot să observ este că prozele mele au avut un destin destul de curios. La debut (am apărut în decurs de un an, 1970-1971, cu patru cărţi) prozele mele au fost foarte bine primite de pene de prestigiu, de la Matei Călinescu (care mi-a şi făcut o prezentare) şi Nicolae Manolescu, la Marian Popa şi Ilie Constantin. Cariera mea de prozator a fost stopată sau amânată chiar dintru început de Tezele din iulie (1971) care m-au împiedicat să fac mişcarea următoare, să public marele meu roman Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, care, dacă liberalizarea nu s-ar fi întrerupt sine die, sunt convins că ar fi putut vedea lumina tiparului chiar şi în comunism. Aşa, rămas cum s-ar zice în aer, mi-am speculat celelalte "talente" ale mele neverificate încă, dar cu care am dobândit unele succese: de traducător, de editor al unor autori necunoscuţi sau al unor clasici neglijaţi; în fine, am scris mai ales pagini de critică şi istorie literară care au avut un anume răsunet, unele provocând o adevărată vâlvă, deşi, dacă o să le citiţi acum, veţi constata că în ele nu e nimic scandalos. Renunţasem la formula camilpetresciană; am urmat o linie mai curând zarifopoliană, publicând observaţii marginale, glose, încercări de puneri la punct în chestiuni controversate. În sfârşit, am publicat - ceea ce văd că nu apare în chestionarul Dvs. - eseuri, eu nefiind un critic propriu-zis, cu atât mai puţin un cronicar sau un recenzent. (Nu mă pot supune obiectului, nu discut cartea, ci tratez subiectul ei, ceea ce pentru autor este o profundă jignire, care uneori mi-a fost comunicată.)

Alt motiv pentru care nici nu m-am silit să devin criticul apariţiilor curente, ci un glosator pe teme predilecte şi un disputator de cauze a fost că în anii aceia existau o serie de critici foarte capabili să facă faţă situaţiei aşa cum era, chiar după plecarea din ţară a lui Matei Călinescu, Dan Culcer, după dispariţia lui Al. Dobrescu şi Al. Protopopescu sau Virgil Ardeleanu. N-o să vă vină să credeţi când vă voi spune că eu creditam cum se cuvine pe Eugen Simion, G. Dimisianu, Lucian Raicu, S. Damian, mai ales pe Valeriu Cristea, dar şi pe relativ excentricul Nicolae Manolescu, în fine, pe Mircea Zaciu şi pe mulţi alţii care înfruntau şi selectau literatura acelor ani. Ei m-au acceptat cu oarecare bunăvoinţă, cu dorinţa de a mă capta, fără să observe un lucru elementar: că eu le eram complementar, nu-i concuram propriu-zis. În ei mocnea o ură nestinsă care s-a dat pe faţă imediat după Eliberare; eu, la rândul meu, a trebuit să observ cu consternare că echipa de la "România literară", cum o numeşte G. Dimisianu (care regretă cel mai mult îndepărtarea lui... Mircea Iorgulescu) e de fapt o gaşcă şi că acţiunea ei e de cel puţin două decenii nocivă, ea încercând să impună şi să menţină (în condiţii istorice mult schimbate) o scară de valori cu totul depăşită, din care mai recent vrea să facă un (ţineţi-vă râsul!) canon! Toţi aceştia au iscălit după 1989 paginile cele mai odioase despre mine, mergând de la insulte la calomnii, care ar putea face obiectul unor chemări în justiţie - cu excepţia lui E. Simion care a refuzat să înregistreze activitatea mea literară, după ce a făcut-o şi în cazul lui Radu Petrescu timp de 19 (nouăsprezece) ani. Dar cel mai mult m-a stupefiat N. Manolescu, în care văzusem cu naivitate un spirit afin, un om al independenţei, care să înţeleagă în primul rând această virtute. Dar el s-a înstăpânit pe "România literară" şi în acelaşi spirit de gaşcă, secondat de G. Dimisianu, conduce de acolo balul.

Toată această penibilă afacere n-ar fi pe deplin calificată, dacă nu aş spune că e şi o expresie a prostiei. Pentru că eu veneam cu o anume experienţă să nu zic excentrică, ci întrucâtva aparte; eram un spirit de cristalizare precoce, format (cum s-a putut) în afara comunismului, mai aproape de cei din generaţia războiului, pe care şi acum afirm că o continui. În acest sens, sunt de alăturat Şcolii de la Târgovişte, care n-a fost un "creuzet", ci o asociere foarte slobodă de adolescenţi inteligenţi, talentaţi şi avizi de cultură artistică. Ei au venit mai apoi la Bucureşti, fără ca eu să-i cunosc, şi sunt la rândul lor de alăturat seriei de debutanţi tardivi, care au evitat programul comunist, nu au fost dizidenţi ai regimului, s-au arătat credincioşi vechii formaţii a intelectualilor români şi au apărut (ca şi membrii Cercului Literar de la Sibiu, ceva mai înainte) în coasta generaţiei şaizeciste, a răsfăţaţilor regimului. De aceea au fost priviţi destul de chiorâş până când s-a văzut că sunt inofensivi, adică îşi văd de treburile lor urmându-şi propria ecuaţie artistică. Ceea ce şi eu am făcut.

Revenind la recepţia scrisului meu, să precizez că nu am fost favorizat în calitate de critic; de acolo mi s-au tras cele mai multe necazuri, inclusiv imaginea actuală, aşa de în afara realităţii. Critica s-a ocupat mai mult de acest aspect secundar al scrisului meu, ignorând uneori în modul cel mai culpabil adevărata mea vocaţie. Dar cu foarte mici excepţii, prozele şi romanele meu au fost bine primite, iar premierea în serie a romanului Oameni şi umbre mi-a schimbat pur şi simplu viaţa. Îmi fac o datorie să semnalez că prozatorul A.G. s-a bucurat de aprecierea lui Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Ilie Constantin, Ion Negoiţescu, Marian Popa (într-o primă instanţă). În generaţia mai recentă nume foarte importante au lăsat pe hârtie cele mai măgulitoare laude: Tudorel Urian, Luminiţa Marcu, Const. Dram, Titu Popescu, Gabriela Omăt, Tudor Cristea etc.

D.C.E.: Dvs. sunteţi un liberal convins şi vă străduiţi să propagaţi acest spirit liberal măcar în viaţa noastră literară, dacă nu şi în zone de reflecţie şi acţiune politică. De foarte multe ori, vorbind despre tradiţiile liberalismului românesc, aţi subliniat, cu mândrie, faptul că liberalii au fost aceia care au făcut România Mare. Lucru perfect adevărat; dar aş vrea să vă întreb: de ce vi se pare el atât de important? Ne-am obişnuit, în ultima vreme, cu repulsia pe care o au intelectualii noştri fini faţă de tot ceea ce înseamnă spirit naţional, împliniri ale unor idealuri naţionale, patriotismul însuşi etc. Linia demitizantă urmată de Lucian Boia şi de alţii vă e, desigur, prea bine cunoscută. Aşadar: gândirea Dvs. liberală, individualistă, nu a căzut cumva aici în "capcana" naţionalismului, a reacţionarismului?

A.G.: Pe la sfîrşitul anilor '50, atunci când Tudor Vianu a observat că tânărul Eugen Simion părăseşte istoria literară şi se îndreaptă spre critica literaturii curente i-ar fi spus: "nu ştii că [ea] e un gen care aparţine liberalismului burghez?" Formula aceasta m-a frapat prin justeţe, iar evocarea ei din partea criticului mai tânăr mi s-a părut un act de curaj deoarece sublinia faptul că această "disciplină" aparţine altei epoci decât celei a socialismului biruitor, indiferent cât ar fi fost acesta de multilateral dezvoltat. Critica e expresia liberalismului, dar acesta nu e apanajul unei anumite clase; Vianu traducea o impresie generală, justificată de exemplul lumii occidentale. Numai că ea nu se potrivea cu ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră în cei mai bine de o sută de ani de liberalism (în variante foarte numeroase) de dinainte de instaurarea dictaturilor şi apoi a regimului totalitar comunist. Eu mă trag dintr-o familie de negustori şi antreprenori care au trăit şi prosperat începând cu secolul XIX în noul regim liberal, dar recunosc că nu această clasă a provocat revoluţia liberală. La noi liberalismul nu e o doctrină de clasă; Maiorescu a avut dreptate când a spus că la noi politica e o chestiune de idei, nu de interese. (E un fel de a contesta şi explicaţia marxistă, dar şi pe aceea a "stângii" occidentale.) Liberalismul a venit ca o consecinţă pe valul uriaş al voinţei de europenizare, modernizare, civilizare - şi avangarda lui au fost boierii (nu burghezii, în multe privinţe mai conservatori decât se crede), căci marii privilegiaţi au fost cei care au avut putinţa de a-şi trimite odraslele în străinătate şi a şi le educa în casă cu profesori. A fost o problemă de schimbare a mentalităţii, în primul rând; modelul boieresc european a fost adoptat treptat de întreaga societate din Moldova şi Valahia, după ce a fost primit cu râsete de slugi, de ţigani şi de cei de pe treapta de jos a boierimii, tombaterele şi retrograzii. Afară de această rezistenţă pe "orizontală" (socială) se înregistrează şi una pe "verticală" (psihologică) în cadrul indivizilor luaţi în parte: cei mai mulţi exprimă deziderate progresiste, într-un fel, cu toată sinceritatea, dar rămân nişte conservatori. Eu cunosc lucrurile acestea din familia şi mediul meu de viaţă, unde nu domnea tirania (ca în casa lui Jupân Dumitrache), dar se menţinea un conservatorism de bună calitate, foarte deschis inovaţiilor şi civilizaţiei. Liberalizarea societăţii moldo-valahe nu s-a făcut pe cale doctrinară, deşi s-a formulat şi o doctrină, ci prin adoptarea şi adaptarea unui model existent. Iar modernizarea a fost impusă elitelor româneşti (sociale, intelectuale, chiar ecleziastice) de necesitatea salvării naţionale, a eliberării de sub jugul străin: începând cu 1821, când marii boieri şi-au riscat soarta lor şi a ţării aliindu-se cu grecii într-o mare acţiune pan-creştină, anti-otomană, şi până la realizarea României Mari (care n-a fost ceva neglijabil, ci un adevărat miracol!), în clasa noastră politică s-a afirmat o aşa-zisă Partidă Naţională, care a acţionat decisiv în toate etapele (lupta împotriva suzeranităţii otomane şi a tutelei ruseşti, unirea principatelor, întărirea acesteia prin aducerea unui prinţ străin, războiul şi independenţa, proclamarea regatului, câştigarea unui surprinzător prestigiu şi a unei noi poziţii internaţionale (chiar strategică). Întregirea neamului este consecinţa unei acţiuni din care n-au lipsit conservatorii, în frunte cu N. Filipescu (dar însuşi primul pas, unirea Basarabiei, s-a realizat sub guvernul Al. Marghiloman). După război, panorama politică s-a schimbat, anticipând situaţia actuală, prin sporirea celor cu origini rurale, cu totul străini de mentalitatea bonjuristă. Societatea românească, în expresia ei cea mai luminată, a ales liberalismul, care nu trebuie confundat cu populismul; ţara noastră a avut înainte de 1938 un regim mai mult liberal decât democrat, îngăduind însă libertatea opiniilor şi a cuvântului, respectul persoanei şi al proprietăţii, domnia legalismului; toate acestea sunt valori ale superiorităţii spiritului. Mai puţin egalitarismul, ideea de justiţie socială, spiritul revendicativ de jos - puncte de program ale democratismului, mergând până la socialism. Am spus toate acestea în articole şi eseuri din care am alcătuit deja două volume, În istorie, în politică, în literatură (1997) şi Pro libertate (1999), şi atâta vreme cât nu mă văd contrazis, cred că am avut dreptate. Ceea ce m-a consternat şi mă îngrijorează este să observ că societatea intelectuală românească nu e integral liberală, aşa cum s-ar cuveni. În deosebire de ce s-a întâmplat în perioada post-fanariotă, acum deţinătorii puterii, averii, prestigiului nu sunt animaţi de acea generozitate specifică boierilor din trecut; cei "de sus" nu sunt preocupaţi decât de menţinerea privilegiilor, îmbogăţirea prin jaful public, încurajarea conservatorismului, a spiritului paternalist, a inerţiei uriaşului aparat funcţionăresc, a moştenirii celei mai nefaste a comunismului. De aceea, mulţi dintre compatrioţii noştri de peste hotare (consideraţi de ei înşişi "în exil", ceea ce e o aberaţie) susţin că "nu s-a schimbat nimic", ceea ce e o inexactitate: suntem departe de idealul democratic, dar diferenţa faţă de comunism este uriaşă. Ea afectează şi ceea ce este esenţial pentru un scriitor: libertatea cuvântului - o expresie a liberalismului de care se foloseşte toată lumea, nu doar liberalii.

D.C.E.: După Revoluţie, aţi scris şi aţi publicat foarte mult, cu o energie de care poate numai Gheorghe Grigurcu a mai fost capabil. A fost Revoluţia din '89, atât de contestată de alţii, un "detonator" pentru Dvs.? Dintr-o carte despre exilul românesc semnată de Eva Behring am aflat că mulţi dintre exilaţii noştri au continuat să se considere aşa, adică în conflict cu statul român, până în 1996, când s-a produs în alegeri alternanţa la putere. Ceea ce s-a întâmplat în 1989-1990 a reprezentat, în opinia Dvs., o primă alternanţă, de la un sistem comunist la unul democratic, sau nu? De ce grafiaţi cu majusculă "Eliberarea" din '89?

A.G.: Pentru mine Eliberarea a însemnat o reactivare a tuturor puterilor mele intelectuale şi creatoare, câte or fi. Doctrina liberală pleacă de la postulatul că libertatea nu e doar un lux sau un adaos în viaţa omului, ci ea îl defineşte şi îl deosebeşte de animale. Libertatea îţi îngăduie să faci orice, asumându-ţi însă riscurile respective, care te îndeamnă la temperanţă şi la respectul persoanei altuia. Ea nu-ţi impune restricţii, ci te cheamă să ţi le pui singur, făcând apel la raţiune, aşadar la oportunitate. Ca scriitor poţi scrie orice; dacă urmăreşti succesul social, vei fi avantajat la publicare, dar mai apoi...

Eu am fost un tipic scriitor de sertar şi am avut mari rezerve pe care le-am scos la lumină.

D.C.E.: În finalul acestui interviu, mulţumindu-vă pentru cooperare şi amabilitate, sunt curios să aflu dacă Dvs., un autor de calibru care a publicat după 1989 atâtea cărţi, puteţi trăi din scris, din banii obţinuţi pe aceste volume. Sunteţi un scriitor profesionist şi la propriu, sau numai la figurat? Se poate trăi decent din scris în România de azi, şi dacă nu - a cui e vina?

A.G.: Regimul actual a restaurat economia de piaţă în domeniul editorial, ceea ce a reprezentat o adevărată explozie în vechile structuri şi, prin consecuţie, o adevărată cascadă de cărţi, de titluri noi, de traduceri îndeosebi, de apariţii de neconceput în comunism. În paralel a avut loc o gravă şi nedreaptă discreditare a scriitorului român, considerat de publicul intelectual duplicitar, trădător, speculant al unei situaţii care sub unele aspecte îl defavoriza, dar în fond îl avantaja, făcându-l să dobândească o cotă nemeritată (toată lumea a simţit acum ce a fost caraghioslâcul acelei literaturi "de curaj"). Scriitorul va trebui să-şi câştige noua clientelă, care are altă formaţie şi alte pretenţii decît cea de pe vremea comunismului. Atunci se va putea discuta despre răsplata succesului, şi dacă scriitorii vor ajunge să trăiască din scris, cum au izbutit câţiva pe vremuri.

Întrebarea Dvs. ar trebui să se adreseze unui scriitor mai tânăr; eu sunt pensionar pentru cei 37 de ani "în câmpul muncii" pe care mi i-a recunoscut legiuitorul la împlinirea vârstei de 60 de ani. Dintre aceştia aproape 20 au fost de membru al Uniunii Scriitorilor, dar fără a avea serviciu. N-a fost uşor, eu nerecurgând la soluţia de a mă declara bolnav, cum au făcut atâţia colegi ai mei, de la Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu la Norman Manea şi Constantin Abăluţă.

În clipa de faţă, indiferent de onorarii, care în cazul meu sunt mizerabile, un scriitor nu poate trăi din încasările drepturilor de autor. S-a ajuns la situaţia de dinaintea comunismului, când profesioniştii scrisului erau profesori, avocaţi, ziarişti, medici, ofiţeri, funcţionari prin felurite locuri care, când ajungeau la celebritate, dobândeau sinecure, posturi de reprezentanţă, premii considerabile. Chiar în comunism era greu să trăieşti numai din scris, chiar dacă speculai şi cultivai temele propuse de Partid şi urmai sloganele respective.

...Iată, acum când am redactat aceste rânduri, am primit din partea Percepţiei o somaţie pentru a plăti impozitul pe venitul global, datorat pentru încasările mele cumulate timp de un an de zile. E o sumă exorbitantă adăugată reţinerilor efectuate chiar la plată. Ar fi, după opinia unor iniţiaţi, 15% din veniturile mele brute; or, în statul burghezo-moşieresc (cel care se întreţinea în primul rând din impozite), graţie legii liberalului Mircea Cancicov, scriitorul plătea 1%. Se observă diferenţa...

În schimb, preşedintele ţării a "dat" (de unde? nu cumva extrăgând banii din buzunarele contribuabililor?) zeci şi sute de milioane unor "personalităţi" artistice, mai ales favorite, în cadrul unei ceremonii fastuoase mult mediatizate. În loc să se plătească efortul artistic şi meritul la casieriile respectivelor instituţii, s-a "dat" ca în bunele vremuri de altă dată, încurajându-se prin gesturi de tătuc generos paternalismul.

Pentru un profesionist al scrisului, totul devine, astfel, nesigur, şi eu îmi voi tempera activitatea publicistică, dacă e vorba să alimentez cu truda mea generozitatea statului comunist. Mai bine aştept pomana, căci aceasta nu e impozabilă şi (cum îi spuneam demult dlui Al. Paleologu) e o virtute aristocratică.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Va felicit!
    Dorothea Sasu-Zimmermann, 04.09.2010, 13:48

    Va felicit pentru act.dvs literara.
    SANATATE SI TOATE BUNE VA DORESTE FOSTA DVS COLEGA DE LA SECTIA DE BIBLIOGRAFIE, DE LA BIBLIOTECA ACADENIEI PRIN ANII 1960/70,
    Dorothea Sasu-Zimmermann.
    Adr.post.: Kuh-Str. 27, 45701 Herten, Deutschland
    PS. Am publicat in 2006, in Germania, in 30 de ex. Prima traducere integrala din lb. daneza ale celor 156 de Povesti si Povestiri de Hans Christian ANDERSEN.
    un ex se afla la Bibl. Academiei, unde se poate consulta.

Spacer Spacer