Cornel Ivanciuc: ...Şi eu m-am străduit să zbor, dar a făcut-o mult mai bine porcul...

Iolanda Malamen: Dragă Cornel Ivanciuc, Cartea cuceririlor, debutul tău literar, a marcat prin scriitura ei puternică, prin frenezia limbajului, în fine, prin naraţiunea ei cu accente fantastice, intrarea în literatură a unei noi voci. De altfel, ai primit "Premiul Uniunii Scriitorilor". Era prima ieşire în lume. Mai scriseseşi alte cărţi?

Cornel Ivanciuc: Află Iolanda că am mai scris acum patru ani aproape încă o carte, Mineriadele, împreună cu Dan Pavel. Contractul cu editura Humanitas a fost reziliat de doamna Doina Jela, pentru că n-am respectat clauzele lui temporale. La câteva luni după aceea, ortacii lui Cozma au pus de ultimele două cruciade, aşa că încă mai scriem la ea, când mai apucăm. Debutul meu literar propriu-zis s-a produs la Ramuri, în 1986. Le-am trimis prin poştă trei proze, mai mult ca să-mi testez posibilităţile. Mi-au publicat în următorul număr schiţa Kräutner şi Adam s-au hotărît să nu mai facă război.

I.M.: Povesteşte dacă vrei istoria naşterii Cărţii cuceririlor.

C.I.: E o naştere prin cezariană. Mă doare şi acum neantul fiinţei, ori de câte ori îmi aduc aminte de travaliu. Fătul ăsta este burduşit de lichid amniotic. L-am păstrat involuntar pentru un debut târziu, după o câcâială maieutică de aproape 18 ani de nopţi şi zile. Are o puternică tentă autobiografică în prima ei proză Patru din stele. Conţine toate frământările, ratările şi căutările unui prozator, care împlinise deja 43 de utopii.

I.M.: Înţeleg că ai gândit-o ca pe o trilogie şi că în curând va apărea şi cel de-al doilea volum.

C.I.: Oarecum. Există în cel de-al doilea roman, Stăpânul spaimei, pe care o să-l termin luna asta, un personaj care apare şi în Cartea cuceririlor. E vorba despre vrăjitoarea Sica. În partea a treia, Cartea călătoriilor neterminate, mă aşez confortabil în centrul acţiunii şi vorbesc la persoana întâia despre tot ce mi s-a întâmplat pilduitor, de-a lungul unei vieţi de om, care a străbătut lumea asta, şontâc şi dăulat, ca pe un poem veşnic neterminat.

I.M.: Pe lângă fireştile obsesii literare le ai şi pe acelea de arheologie, de antropologie şi eşti un entuziast şi zelos călător.

C.I.: Într-o zi, poetul Alexandru Dohi mi-a zis aşa: eu am să fug în Suedia, aşa că du-te să-mi iei locul în prospecţiunile geofizice. Căutam petrol şi găseam silexuri şi cioburi din comuna primitivă. Petrolul era descoperit de un colectiv de geofizicieni, după mii de interpretări şi calcule sofisticate. Am lucrat în Oltenia patru ani şi am descoperit peste 500 de noi situri arheologice. Mi-am extins apoi cercetările în Maramureş şi pe creasta Carpaţilor şi am învăţat arheologia ca autodidact. Prin '88, mi-am luat inima în dinţi şi m-am înfiinţat cu cele mai vechi piese de cremene, la Institutul de Arheologie. Alexandru Păunescu, coordonatorul cercetării paleolitice din România, a rămas şocat: găsisem primele aşezări paleolitice din Maramureş şi piese cu o vechime de peste 300.000 de ani. În 1990, am fost invitat la cel de-al 13 congres internaţional de tracologie. Comunicarea mea, Noi descoperiri în aria Culturii Suciu, a fost publicată într-un volum colectiv. Identificasem şase morminte tumulare pe latura de răsărit a Sighetului, pe o terasă a Tisei de la sfârşitul Epocii bronzului.

Când mi-am prezentat comunicarea era să leşin, realmente. Mă aflam printre elitele arheologiei româneşti şi din Europa Centrală. Academicianul Mircea Petrescu-Dâmboviţa şi profesorul Petre Roman, directorul Insitutului Român de Tracologie, m-au sprijinit ca să nu mă prăbuşesc. În 1991, am publicat împreună cu Alexandru Păunescu în revista de Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie a Academiei Române rezultatele descoperirilor mele. Ultima era o piesă de silex de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, găsită lângă vârful Negoiu, din Făgăraş, la 2224 m.

Înainte de a muri, în primăvara acestui an, Păunescu a publicat Monografia paleoliticului din România, unde sunt ilustrate toate cercetările mele. Mi-am donat cea mai mare parte din colecţii Institutului de Arheologie şi Muzeului Maramureşan din Sighet. Păunescu a fost cremat, iar cenuşa lui împrăştiată peste situl paleolitic de la Ripiceni pe Prut, unde a lucrat toată viaţa.

Am mai făcut descoperiri arheologice în Anatolia, Deşertul Siriei, Egipt, unde la Saqqara am găsit patru mumii, în Tunisia, Polinezia şi Bolivia. Am fost la Troia, Pergam, Efes, Milet, Halicarnas, Atena, Micene, Pompei, Palmyra, Apameea, Susa, Ecbatana, Persepolis, Pasargade, Gizeh, Memfis, Cartagina, Nazca, Cusco, Pisaq, Ollantaytambo, Machu Picchu, Tiahuanaco. Am străbătut pustiurile Persiei şi Atacama, am fost în California, Mexic şi Cuba, am navigat pe Lacul Titicaca, am urcat în Anzii chilieni, până la 4600 m şi am ajuns până în Ţara de Foc, la Ushuaia.

La Malibu era să mă înec în Pacific, iar în Bolivia, la 4000 m altitudine, pe un munte care se numeşte Spânzurătoarea Incaşului, m-am otrăvit cu fructe macha-macha, care seamănă izbitor cu afinele şi conţin cumarină. Am leşinat înainte de a intra în sat, după ce mi se umflase capul, iar vrăjitoarele aymará m-au doftoricit cu frunze de coca. Am zăcut timp de patru ore paralizat şi orb. În Insula Paştelui, am fost sfătuit răspicat să nu umblu pe jos şi să-mi fac provizii de apă, întrucât nu există decât un singur izvor, undeva la mama dracului, în centrul ostrovului. Am mâncat fructe sălbatice de guayaba şi am găsit izvorul, după conformaţia geologică a terenului mai accidentat ca pe Marte. Soarele mi-a ars mâinile până la os din cauza radiaţiei lavei negre. A doua zi mi-am închiriat o bicicletă, pe care am cărat-o în spate şapte ore, pe poalele vulcanului Terevaka, ţopăind peste blocurile uriaşe de bazalt.

I.M.: Cât de mult, în desele tale itinerarii, ţi-a reţinut atenţia şi fenomenul literar?

C.I.: Am cunoscut scriitori în Rusia, Polonia, Turcia, Iran, Cuba, Chile şi Argentina. Mişcarea literară din America Latină mă interesează prioritar. Mi-aş dori să devin cursantul lui Gabriel García Márquez, la şcoala lui de reportaj literar din Cartagena de Indias, din Columbia. Cu Mario Vargas Llosa n-am reuşit să schimb decât câteva vorbe, iar pe Ernesto Sábato n-am mai avut timp să-l caut, în Buenos Aires, deoarece mă grăbeam să ajung la capătul lumii.

În rest, pot să mă laud că am umblat pe urmele unor scriitori celebri, că am intrat fizic în universul lor. În Buenos Aires, am locuit la optzeci de paşi de apartamentul lui Borges, de pe Marcelo de Alvear, colţ cu Maipú. Am căutat o zi întreagă copacul fantastic ombú, descris de Borges, în care încap toate păsările lumii. Am descoperit că Borges l-a confundat cu arborele gomera şi că fabulosul ombú nu mai supravieţuieşte decât prin câteva exemplare în pampasul argentinian, în drum spre Patagonia şi în Uruguay. Cel mai viu fenomen literar l-am văzut la mausoleele poeţilor Saadi şi Hafiz, din Shiraz. Perşii, care sunt cei mai inteligenţi şi neliniştiţi intelectuali din lumea islamică, vin în pelerinaj în Shiraz şi le recită distihurile în faţa unor morminte mai măreţe decât ale regilor. În schimb, în cimitirul "La Recoleta" din Buenos Aires, care este un adevărat labirint funerar, cu temple din andezit şi labradorit de o valoare nepreţuită, turiştii vin să vadă mormântul Evitei Perón, un fel de Janina Sârbu a Argentinei şi trec nepăsători pe lângă cripta marelui scriitor Adolfo Bioy Casares.

I.M.: Înainte de a apărea Cartea cuceririlor aveai o confortabilă notorietate câştigată cu acel Birou de investigaţii, unde disecai, deconspirai, în fine, propuneai cu luciditate o trezire la realitatea în care trăim, o privire asupra oamenilor care ne guvernează vieţile, conştiinţele. Mărturisesc, scrisul tău era acela al unui gazetar obişnuit şi arăta măiestria unui scriitor înzestrat.

C.I.: Când tata era puţoi visa să-şi facă avion. A croit elicea din tablă şi a meşterit un soi de motor, cu angrenajele făcute din roţi de ebonită. Roţile miroseau a flori de ylang-ylang şi jojoba. Le-a fixat într-o ladă de lemn de forma unei curse de prins şobolani. A renunţat la proiect, pentru că i s-au terminat roţile, şase la număr, şi ideile, una şi fixă. Morişca a zăcut vreme de două decenii azvârlită în podul coteţului porcului din ograda bunicii, până când m-am ivit eu. Seara ţineam morişca în braţe, iar văru-mio rotea elicea şi roţile se învârteau atât de convingător, încât credeam că sunt pasăre. Când eram într-a şasea, că tata care visa să-şi facă avion era iarna. Bunica avea un porc de doi ani gras şi şmecher, care grohăia vesel în coteţ. Am auzit un zbârnâit cunoscut şi, când m-am uitat pe fereastră, porcul zbura cu elicea lui tata, pe care şi-o legase de spate cu sfoară de Manila. A făcut două ture pe deasupra curţii, după care a aterizat lin în coteţ şi a grohăit mulţumit. A doua zi de dimineaţă, unchiul Haiu, care era măcelar, a tăiat porcul. Mi-a părut bine că până să crape spintecat, porcul apucase să dea o raită cu elicea lui tata pe deasupra curţii. De când a zburat porcul, mi-a ieşit definitiv din cap ideea de a-mi mai face avion, după care am aterizat la Caţavencu, gata copt ca scriitor.

I.M.: Cât impact crezi că mai are acum, în 2003, ziarul "Academia Caţavencu"?

C.I.: Mai are. Practic, ne guvernează aceeaşi echipă de salvatori, emanaţi la Revoluţie. Ca să ne salvăm de spectrele lor de strigoi, e nevoie de copitele "Academiei Caţavencu".

I.M.: Longevitatea lui se datorează bineînţeles şi umorului de foarte bună calitate, pe care alte publicaţii, oricât s-au străduit, nu l-au putut nici măcar egala.

C.I.: Păi, şi eu m-am străduit să zbor, dar a făcut-o mult mai bine porcul în locul meu. De aceea, de umor la Caţavencu se ocupă o echipă de doctori în râs, care îşi strofoacă minţile zeci de ore pe săptămână pentru a inventa noi reţete. Eu mă încadrez în altă specie şi regretatul Ulici a surprins corect că sunt sarcastic. Cât priveşte strădania celorlalte publicaţii care au cochetat cu ideea de a ne egala, eu regret sincer că n-avem concurenţă. Stăăăm ca un cuc stingher, pe o ditamai cracă de stejar uriaş şi nu vine nimeni să ne deranjeze, nici măcar "Aspirina săracului". Era bine pentru toată lumea să mai existe barem o revistă în genul ăsta.

I.M.: Din continentele pe care le-ai străbătut, cu ce mesaje interioare ai venit? Este artistul un sacrificat în numele unei continue solicitări?

C.I.: Mi-am petrecut o după-amiază întreagă, într-un bar din Havana, cu poetul Raúl Rivero Castañeda. L-am întrebat de ce nu emigrează la Miami, în Statele Unite, unde are un fiu. Mi-a zis că rămâne, că patria lui este Cuba. Anul ăsta a fost arestat şi condamnat iniţial, la închisoare pe viaţă, pentru activităţi contrarevoluţionare. Ulterior pedeapsa i-a fost comutată la 20 de ani. Era şeful reţelei clandestine de ziarişti liberi din ţara lui Castro. Este, poate, cel mai tulburător mesaj cu care m-am întors acasă, de pe cealaltă parte a lumii.

I.M.: După părerea ta, Dumnezeu a poposit mai mult în unele ţinuturi, decât în altele?

C.I.: Încă n-am reuşit să trag concluzia asta. Mi-au mai rămas de văzut India, Tibetul, China, Arabia şi Etiopia, după care pot să mor împăcat. Ulterior o să-i pun întrebarea asta şi lui Dumnezeu.

I.M.: Venit din Maramureşul atât de bogat în frumuseţe, nu se poate să nu păstrezi o parte din el, cu sfinţenie. Care ar fi?

C.I.: Cum, care? Cartea cuceririlor. Mai am capitole nescrise din ea, păstrate în suflet. Mai visez imaginea ierbii înecate în rouă, pe care am evocat-o recent în ultima proză, Yorrik şi mărăşeasca, pe coama ierbii ude, înainte de suspinul privighetorii. O aud şi acum, ori de câte ori închid ochii, pe bunica mea Floare şi despre care abia când împlinisem 18 ani aveam să aflu că o cheamă Ana, care mi-a povestit cele mai incredibile scorneli de pe pământ, parte dintre ele devenite eresuri, publicate în "Tinerama" şi în "Almanahul Academiei Caţavencu". Mai păstrez o amintire puternică şi foarte personală, legată de ritualul culesului mătrăgunei la care am participat în 1980 împreună cu o echipă de antropologi francezi, reconstituit de cea mai mare meşteroaică a tuturor timpurilor, Nita.

I.M.: Citeşti proza ultimului deceniu? Ţi-au atras atenţia multe cărţi? Ai o ierarhie valorică?

C.I.: Citesc. I-am reţinut pe Aldulescu, Denis Dinulescu, Ecovoiu, pe una Iolanda Malamen, care şi-a luat inima în dinţi şi a trecut de pe poeme pe proză şi o face foarte bine, nu la fel ca şi cu cârciumile, la care îţi trebuie dever, Iolando, crede-mă pe cuvânt, pe Stanca şi încă mi-i mai amintesc pe Agopian şi Groşan. Mă feresc de ierarhizări. Nu vreau să le iau pâinea de la gură profesioniştilor.

I.M.: După ce vei fi publicat trilogia, ai un alt proiect literar?

C.I.: Evident. Cuba si şi Jurnalul etiopean ar fi celelalte proiecte. Cuba si, care este numele oficial al celei mai teribile închisori cubaneze din orasul Holguín, va avea caracter autobiografic. În iunie 2000, am fost reţinut şi interogat de Securitatea lui Castro timp de 36 de ore într-o unitate a Ministerului de Interne din Miramar-Havana şi apoi expulzat în Mexic. Îi contactasem pe toţi disidenţii de marcă ai insulei, astăzi condamnaţi cu până la 27 de ani de închisoare, pe Ricardo González Alfonso, Oswaldo José Payá Sardiñas, nominalizat la Premiul Nobel pentru pace, Oscar Espinosa Chepe, Héctor Palacios Ruíz, Pedro Pablo álvarez Ramos şi o mulţime de oameni simpli din regiunea Santiago de Cuba, care supravieţuiseră puşcăriilor şi represiunii regimului castrist. Cuba este o uriaşă temniţă, pe alocuri nepăzită, căci n-ai cum să scapi din ea. Am intrat clandestin în lagărul de educare prin muncă "Venta de Casanova", păzit de două cătane adormite şi de o mlaştină infestată cu maladia tropicală dengue. Mi-au confiscat toate filmele şi documentele strânse de la dizidenţi. M-a salvat ambasada noastră din Havana şi faptul că sunt născut în aceeaşi zi cu Fidel Castro, pe 13 august.

Jurnalul etiopean a plecat de la o investigaţie sortită din faşă eşecului, care a prins substanţa unei ficţiuni, i-aş zice, astrale. Patru sunt motivele istoriei mele personale care mă leagă de cea de o eternitate toropitoare, a Etiopiei: un număr din National Geographic din anii '70, dedicat Ţării Punt; o studentă senzuală din Addis Abeba, îndrăgostită de cei 20 de ani ai mei, despre care azi pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că nu era decât o apariţie inertă cu sânii planturoşi, ascunşi sub un pulover a cărui veşnicie roz începuse să prindă iz de piper mucegăit; un tablou naiv de dimensiuni suportabile în ulei pe pânză, cu mai multe inscripţii în amharic, reproducând un safari în savană cu actori a două rase diferite: negri ecuatoriali aproape goi, înarmaţi cu arcuri şi lănci şi etiopeni costumaţi tradiţional, echipaţi cu arme de foc, primit cadou de ministrul Cultelor şi Culturii, Ion Marin Sadoveanu înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, de la un supus al negusului Menelik, probabil cu prilejul vizitei în Etiopia şi disimulat pe fundul unui dulap în locuinţa lui din Spiru Haret din "Blocul artiştilor", cumpărată de soţia mea Cristina de la văduva ministrului şi unde am locuit din toamna lui 1997 până în iarna lui 2001; intriganta discuţie purtată cu dilematicul Gheorghe Iova - George Iowa îi zic eu - în vara lui 2001, "La Groapa", care aproape că m-a convins că Ţara Ut a tragicului Iov era localizată de fapt în Punt şi nu în proximitatea Mesopotamiei sau a Persiei, aşa cum ne-a deprins exegeza biblică.

Iova este considerat de anumite instanţe scriitoriceşti drept mentorul spiritual al optzeciştilor. Nu i-am declinat niciodată acest merit, dar nici nu m-am considerat emulul lui. A trebuit, totuşi, să mă las surprins mai în urma tuturor discuţiilor pe care le-am purtat aproape un an şi o vară, că de fiecare dată mesajele lui au avut darul să mă neliniştească şi să mă influenţeze profund, ba mai mult decât atât, să-mi răstoarne crezuri clădite până atunci cu o căznită scrupulozitate.

La toate acestea s-a adăugat, în prea plinul toamnei lui 2001, insidiosul amănunt cu privire la ascendentul românesc al negusului Tewrodos II şi căutării căruia îi voi dedica de fapt Jurnalul etiopean. Travaliu cu o dublă dedicaţie, întrucât cuvintele lui Iova continuă să mă hăituiască precum câinii sălbatici africani vânatul, până în ziua de astăzi, cu o încăpăţânare ce ţine de magia simpatetică a vânătorii. Cititorul care se va încumeta să deschidă jurnalul ar trebui să nu piardă din vedere că scriitorul nu este decât un biet vânat în ghearele destinului. Aproape ca într-un tablou naiv, reproducând un safari în savană, ce va sfârşi apoi uitat fără nici o părere de rău pe fundul unui dulap, care aparţinuse cândva unui ministru.

I.M.: "Dacă ar fi bine să ne luăm numai după mânia şi ofrandele zeilor" ,- după cum spunea un poet din secolul trecut -, "cuvintele noastre s-ar pregăti zilnic pentru tăcere". Pentru ce îţi pregăteşti zilnic tu, cuvintele?

C.I.: Cuvintele sunt pâinea mea, cea de toate zilele. Le cultiv în glastre, le cresc în voliere, le strâng în suflet. Am cuvinte-flori, cuvinte-dihănii, cuvinte-păsări, cuvinte-minerale. Le ud, le treier, le cânt, le dezmierd, le spăl, le povestesc să adoarmă, le dau de mâncare să nu piară. Sunt cuvinte din care am făurit personaje, aşa cum a scris despre Cartea cuceririlor Ioana Pîrvulescu. Mai am cuvinte din care mi-am întemeiat religie şi visez ca până la sfârşitul zilelor să-mi ctitoresc o ţară de cuvinte, Verbalanda, în care să domnesc ca un prinţ de Besecapra.




Notă: Interviul cu Cornel Ivanciuc a apărut iniţial în Ziua, 6 octombrie 2003.