Psalmul zero

Şi m-a ajuns blestemul părintelui ce-ntr-una
cu pumnii-n piept îşi bate şi seara-şi şterge urma
sărutului din frunte. Vise de prunc deşarte...
Deseară de mă supăr mă reîntorc de Marte
şi-ţi scriu ce-asculţi acum.
Din patul de pe drum
s-a stins în mine mama
şi tata stă deoparte;
scrâşnind din dinţi, blestemă că viaţa-i ca o carte:
se termină şi-o arzi!
La sânul morţii sugi şi nu ştii c-ai să cazi
şi-ai să te-neci cu-amarul ce-ţi scapără nevoia
să-ţi prinzi de limbă popa în seara de Crăciun,
s-o ţii de mînă moarta şi să nu-i spui Drum Bun
să vrei s-o iei în braţe şi să dansezi aiurea
un ultim dans de-adio. Senil, sărman, nebun.
Ţi-a fost jumate-n viaţă. Şi-acuma e dintr-una...
Şi-ntr-una va rămâne, că-n amintirea mea,
a semănat cu mama şi-n tine, c-o căţea.
Blestemu-a prins, că-n ceruri nu-i Tată să-l mai vrea.
...
Şi-n timpul ce-a trecut doar ca să fie
am spart oglinda-n care ne vedeam:
jumatea mea din cioburi de mânie,
jumatea ta - ceva lipit de geam.
Căci mângâierea-i un cadavru-n sine,
e moartea care moare, e bine doar cât ţine
şi-i cald ca o zdrobire sărutul lins de Iudă.
Mi-ai şterpelit privirea.
Ţi-e dor de carne crudă şi-ţi lasă gura apă cu poza mea în mâini.
Se scurge-n tine zeama şi nu poţi să te-nfrâni,
să-ţi termini din păcatul ce-ai zămislit cu mine,
să uiţi c-am fost bătrâni şi-azi mâine ne vom naşte,
în alţii-n care nimeni nu ne va recunoaşte.
Dar, voi ghici-n cafea
că-n strigătul de moaşte ai şters întâmplător,
cu faţa unui nor,
tot praful aşezat pe viaţa mea...