Clasa muncitoare serbează Ziua Naţională în Paradis. Acvatic. Din Ungaria

De Ziua Naţională a României, middle class-ul familist o zbugheşte în Paradis. Unul acvatic. Din Ungaria. Paradisul se cheamă chiar aşa, latineşte, Aquaticum şi e un aquapark zbanghiu, combinat cu nişte ape termale cumsecade. Se află la fix 230 de km de Cluj. Normal, spre vest. Eu unul, nu am crezut că pot exista atât de mulţi potenţiali trădători de ţară până nu am parcat sâmbătă, 29 noiembrie 2008, la prânz, în curtea pensiunii X din Debrecen şi am văzut că toate, dar absolut toate maşinile aveau număr de înmatriculare din România.

M-a luat cu frig când am aflat că toate cele 30 de camere erau ocupate şi când am auzit în sala de mese vorbindu-se neaoş ardeleneşte. În gura mare, nu cu sfială, cum se cuvine ca musafir într-o ţară vecină şi prietenă. Dozele de bere Ursus abandonate pe terasa fumătorilor mărturiseau şi ele, auriu, despre un oraş atârnând cândva ca un breloc la cocarda tricoloră a lui Gheorghe Funar. Un oraş de trădători printre care, cu disimulată bucurie, mă aflam şi eu, familistul perfect cu o nevastă şi doi copii, încă nebântuit de criza vârstei de mijloc.

N-a trecut mult şi noi, locatarii pensiunii, ne-am regăsit în chiloţi de baie, de-a valma printre vestiare, aburi şi stropi, scurgându-ne suav pe tobogane, precum voturile uninominale în fantele din urnele de carton ale secţiilor de votare. Voturi de care uitasem deja sâmbătă, cu o zi înainte ca evenimentul crucial pentru ţară să aibă loc. De Ziua Naţională vom fi uitat abia mâine. Iar de toate ne vom aminti luni seara, când vom reintra în ţărişoară şi, simultan cu fluturarea buletinului la graniţă, ne vom porni telefoanele mobile.

La Aquaticum, această cupolă plină de lume, chiote, tămbălău, cuvântul de ordine e, vorba lui Caragiale, relaşul. Mintea, mărturisesc, mi-a devenit rapid inocentă şi albă precum un maieu întins la uscat. Timp de 3 zile am administrat, alături de confraţii mei, nimicul. Eram uniţi prin nişte ceasuri galbene la mâini cu care puteam deschide bariere şi cumpăra orice, plata petrecându-se doar la ieşire. După saune, urmate de băi reci şi jacuzzi-uri de 38 de grade Celsius trecute fix, se instaura, pe la prânz, sfârşeala şi acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de chaos la lingurea (tot Caragiale, ce i-ar mai fi plăcut). Atunci ne întâlneam iar, la coada restaurantului cu autoservire, împingând tăvi cu felurite bucate şi beri, ce trădau absenţa vreunui posibil regim de austeritate generat de criza economică.

Decizia cel mai greu de luat de către români la Aquaticum nu este PDL vs. PSD ci este Static vs. Dinamic. Ai de ales fie să zaci ca un ciolan de supă într-un jacuzzi în fierbere de prin toate găurile, să citeşti într-un şezlong sau să pluteşti printre ceţuri la băile termale cu vag miros de petrol şi sulf, fie să te laşi dus de valul toboganelor de apă, care de care mai încâlcite şi mai abrupte sau să te arunci în bazinul care, programat fiind, ba face valuri, ba bulbucă, ba te învârte în jurul axei tale, ba îţi face masaj. Să stai la murat în scăldătoare aşteptând tulburarea apelor ca slăbănogul din Scriptură sau să tulburi chiar tu apele producând în delir spume, valuri, stropi? That is the question.

Fraţi români, să ştiţi că nu ne-a fost uşor acolo, le-am combinat din greu, am jucat mâţă acvatică, am zăcut la termalul de afară printre reumatici aflaţi la tratament, am coborât cu o viteză ameţitoare pe ţeava portocalie drept într-un bazin, am făcut conversaţie de salon cu nevasta într-un mini-jacuzzi, am trecut din bazinul cu apă rece de doar 20 de grade drept în cel de 40 şi invers, m-am lăsat bătut măr de nişte tunuri de apă, ca la mineriadă etc. Şi în fine, cel mai nasol lucru care ni s-a întâmplat mie şi băieţilor, pe lângă ratarea artificiilor de Ziua Naţională, a fost că, din cauza nevestei fireşte, ne-am duşat timp de 3 zile cu un balsam de păr în loc de gel. Era groaznic, nu făcea nici o spumă, oricât puneai. E unul verde, aveţi grijă.