12.12.2008
Crăciunul a fost mereu mai frumos în aşteptare. Acolo unde cadourile sunt ghicite (aşadar perfecte), jucăriile nu se strică, oamenii nu sunt ursuzi sau morocănoşi şi nimeni nu se ceartă. Acolo unde te bucuri de arome de cozonaci şi alte bunătăţi fără să te umfli cu de toate, unde primeşti oaspeţii de departe şi deocamdată nu simţi decât bucurie adevărată că-i vezi, şi nu ai avut încă timp să te plictiseşti de brad, zăpadă şi lume.

Îmi amintesc şi de copilul Miruna (zis şi Mişu, pentru că mişuna prin casă) intrat în modul titirez de pe la jumătatea lui noiembrie, de la primul parfum de zăpadă (şi se ştie că în Braşov nu e nevoie să ningă ca să miroasă a zăpadă, ea poate fi departe, pe munţi şi nasurile experte tot o simt). De-atunci se dădea liber la compus scrisori pentru Moşu şi ascultat colinde. Scrisorile erau specialitatea mea, ştiam prea bine că tandreţurile scrise îi fac pe bunici să-şi şteargă lacrimile pe sub ochelari, şi cum Moş Crăciun nu-i nimic altceva decât tot un bunicuţ ştiam că n-am cum să dau greş. Câteva pagini din ce s-ar putea numi şantaj emoţional, desene, indicaţii clare de cadouri, şi gata. Sor-mea şi cu mine puneam scrisorile pe pervaz, să le ridice iepuraşul Moşului (acum realizez că la cei 13 ani ai ei probabil că făcea asta doar ca să-mi facă mie plăcere, cu toate că atunci nu ar fi recunoscut în veci că face ceva pentru soru-sa). Iar colindele, le ascultam zilnic după şcoală, aveam o casetă veche de tot cu corul Madrigal, care hârşâia şi se mai şi prindea câteodată, dar era cea mai grozavă chestie, cu toate că niciodată nu mi-a dat pace un zvon din ora de religie că orice colind cântat înainte de vreme face să-ţi crească bubiţe la gură.

Şi-apoi pregătirile! Curăţenia, dacă vă vine să credeţi! Îmi amintesc cu mare drag de mersul în curtea blocului cu tata la bătut de covoare, pe aerul ăla care înţeapă pe la nas. Apoi cozonacul, primul făcut de mama, privit cu neîncredere de bunicele experte, care a ieşit cel mai bun pentru că am apucat să-mi bag şi eu lăbuţele în cocă şi la pus în cuptor am zis formula magică cu mama, ca să crească (pe care nu mi-o amintesc, trebuie să fie una din vrăjitoriile pe care le ştim doar când suntem copii).

Împodobitul bradului era agonie şi extaz. Întâi puneam aţele la globuri cu Ana (sor-mea) şi-apoi când se întorcea mama acasă împodobeam, având pe fundal aceeaşi veche casetă la care nu renunţam nici moartă. Eram grozav de geloasă că nu aveam voie să pun mâna decât pe globurile mici şi neinteresante, ca să nu le sparg pe cele speciale, de sticlă, şi că aveam acces doar la ramurile de jos, pe care oricum doar eu le vedeam.

Uneori veneau în vizită bunicii, toţi patru, şi pentru că îi luam de la gară cu tata, primeam prima dulciuri şi covrigi. Şi se umplea casa. Cu oameni, cu zâmbete şi miresme din bucătărie. Şi era mai bine decât în ziua de Crăciun cea adevărată, în care totul era deja forţat şi lipsit de haz.

1 comentariu

  • Frumos text
    Radu P., 13.12.2016, 08:53

    Construit pe o frumoasă idee expusă chiar în prima propoziție. Sinceritate și culorile amintirii, împodobirea bradului, bunicile (nu bunicele), lăbuțele în cocă....

Publicitate

Sus